Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)

Hans-Juergen Krahl

Hans-Jürgen KRAHL

Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1

Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (12/12)

no intenso agora

Victor Morozov

No Intenso Agora și moștenirea cinematografică a lui Mai 68

No Intenso Agora (Într-un prezent intens), al brazilianului João Moreira Salles, s-a putut vedea pe ecran mare în România la festivalul One World Romania. E un film care apare la zece ani după ultimul documentar al lui Salles – dovadă a îndelungului proces de maturare pe care l-a presupus – și la (aproape) cincizeci după Mai 68 – dovadă a necesității unui alt document cinematografic care să abordeze, lucid și fără exces, acea salbă de evenimente care au reconfigurat datele de bază ale societății. Două axe suscită interes în filmul documentar al lui Salles: felul în care racordează istoria personală, intimă, a home movies-urilor la istoria cu I mare, și aplicația constantă a regizorului către muncă didactică; Salles face în No Intenso Agora educație prin imagine. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (11/12)

jcs0069

Anca Bucur  

Moștenirea lui Mai ’68 (?): eșec, tehno-capitalism și subiectul mașinic

 

All of you! Brothers of immense history!

You look at our failure and you say:

what are you giving up there?

Didn’t our failure extend beyond death itself?

Didn’t we fail interminably?

(Alain Badiou, The Red Scarf)

Mișcarea Mai 1968 marchează, pe lângă o turnură politică erijată pe schimbări sociale, economice și culturale, și o deplasare a modalităților de formulare și producere a subiectivității și a subiectului. Căci, dincolo de cauzele, scopurile și interesele comune care traversează structura subterană a mișcării și care împreună lucrează în direcția suspendării semnificanților dominanți, Mai 1968, ca moment revoluționar, angrenează în primul rând organizarea și mobilizarea unor noi tipuri de subiectivitate și ale unor noi forme de expresie prin articularea relației dintre producție și subiectivare. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai 68? (10/12)

foucault

Alex Ciorogar

Protestele subiectivității

Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (9/12)

the-hippie-movement-of-the-1960s

Alexandru Matei

Mai 1968 românesc pentru nuli

Din principiu, nu o să aleg să scriu, eu, de aici (Constanța, lângă plajă, dar în camera de cămin), despre mai 1968 la Paris sau aiurea în Occident, și nici despre mai 1968 în China, acolo unde profii și-au luat-o rău, dar cu ordin de sus (acest sus încercând să se pretindă jos, cu ura celui care știe că dușmanul tocmai a pierdut partida și așteaptă cuminte să fie schingiuit cât mai puțin insuportabil). Nu voi scrie despre interpretările Ross versus Aron, sau stânga militantă (s-a luptat de fapt pentru egalitate și emancipare) versus liberalii (gen Lipovetsky, al cărui mai 1968 e nedureros și hiper-deschis) versus neoconii (n-a fost nimic, adică a fost o prostie). Pentru că mai 1968 nu s-a terminat încă, pentru că a fost toate astea, adică de la Revoluție la nimic, și devine foarte aiurea să scriu așa ceva, banal și inutil. În plus, vuiește literalmente Occidentul de conferințe despre Mai 1968, la ce bun aș mai scrie eu în general despre asta? O să mă reorientez și o să încep cu această întrebare. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (8/12)

image-7-page-site-mai-68

Lucian Butaru

Restructurarea sistemului capitalist din a doua jumătate a secolului al XX-lea

Reproșul recurent adus „Noii Stângi” născută după 1968 este că și-a diluat mesajul prin schimbarea accentului dinspre lupta de clasă spre o paletă întreagă de bătălii identitare purtate în numele egalității. Înlocuind o categorie precum clasa, care unifică grosul electoratului, cu categorii identitare care îl divid (ex.: gen, rasă, orientare sexuală etc.), stânga a renunțat la un model care și-a dovedit succesul în multiple rânduri și în numeroase locuri. Dincolo de acest real-politik al luptei electorale, mutarea accentului a produs o abordare mai prietenoasă cu sistemul capitalist, deoarece lupta împotriva inegalităților bazate pe elemente produse socio-cultural nu destabilizează sistemul capitalist în aceeași măsură precum lupta împotriva inegalitatății de clasă, produsă socio-economic. Ca urmare, întregul spectru politic pare să se fi deplasat mai la dreapta, acceptând într-o formă sau alta neoliberalismul ca bază de plecare pentru orice discuție. Citește în continuare →