ALEXANDRU MUȘINA

Pe copaci, pe stînci, prin tufişe

Au început să apară zeci de afişe

Din frunză de brustur sau de alun.

Pe ele, maestrul Melc Melcian

Cel mai bun

Şi mai cunoscut grafician,

Scrisese cu litere lunecătoare

Sidefii, strălucitoare:

„Organizaţia

«Prietenii Pădurii»

împreună

cu asociaţia

«O Pădure Mai Bună»

şi cu «Frontul Comun al Naturii»

vă invită

la o mare adunare ecologistă

(participă: oricine vrea şi există),

adunare menită

să dea un nou impuls echilibrului natural

din ecosistemul nostru local.

Din program: concursuri şi conferinţe,

          cîntec, dans şi joc

satisfacerea oricărei dorinţe

iar în final

un mare concert de muzică rock.

Loc de desfăşurare:

Poiana cea mare.”

Aşa suna afişul care,

Scris în decurs de trei săptămîni cu migală –

Şi cu încetineala-i proverbială –

De către maestrul Melc Melcian,

A pus toată pădurea-n mişcare.

Atîta doar, că nimeni nu ştia exact

Cînd va avea loc măreţul act,

Fiindcă talentatul grafician,

Cam încet la trup şi la minte,

Nu a putut ţine minte

Textul anunţului în întregime

(Text, să recunoaştem, păcătuind prin lungime)

Aşa încît comitetul de organizare

A făcut apel la ciocănitoare,

Care

A gravat pe scoarţa tuturor

Copacilor

Următorul text ajutător:

„La cele deja anunţate,

Adăugăm: adunarea şi concertul de muzică rock

Vor începe la patru şi jumătate,

Sîmbătă, în acelaşi loc.”

E drept că animalele mai puţin dotate

Au fost niţel derutate.

La fel şi cele care

N-au citit decît unul din cele două convocatoare:

„Ştiu unde, dar cînd?”

„Ştiu cînd, dar unde?”

Se întrebau, întrebînd

Minţile mai puţin profunde.

Numai doctorul Huhurez,

Deşi nu pricepuse nimica nici el,

A spus: „E clar! Pot să şi demonstrez

Că spaţiul fără timp nu există defel.

Şi invers. Cel puţin în teorie.

Astfel,

E evident că fiecare din cele două afişe

De pe copaci, de pe stînci şi din tufişe

Conţine cîte o nouă aporie,

Pe care va trebui să o aprofundez.”

Dar, iată, a sosit şi ziua respectivă:

Pe cer, nici un nor

În derivă,

Natura toată părea un decor

Anume pictat

Şi montat

Pentru acest eveniment înălţător.

Iar Poiana cea Mare,

Plină de obicei de hîrtii şi de resturi de mîncare,

Ea curată lună.

Aici se adună

O dată pe săptămînă

Oamenii: nişte animale ciudate

Care trăiesc la un loc

Într-un fel de bîrloage supraetajate

Care se cheamă „bloc”,

Şi care se ocupă cu tot soiul de treburi necurate

Care produc mult zgomot, praf şi fum…

Dar nu despre oameni e vorba acum,

Ci despre Poiana cea Mare,

Pe care

Puii de animale

Din grădiniţe şi şcoale,

Într-un elan

Tineresc organizat şi spontan

O curăţaseră bec, ca-n

Fiecare an.

Poiana arăta, aşadar,

Ca-n vremile bune de altădată:

Cambrian, terţiar, secundar.

Şi-n plus, era frumos pavoazată.

(Fiindcă progresul pătrunde,

Orişiunde,

Chiar şi-n pădure, printre animale).

În cele patru puncte cardinale

Erau amenajate portale

Pentru cortegiile triumfale,

Tufişurile erau tunse şi aliniate

Ca nişte soldaţi la paradă.

Şi, ca un exemplu şi o dovadă,

A grijii faţă de natură,

Copacii de pe margini aveau crengile uscate

Cu grijă tăiate

Şi date cu alifie şi cu tinctură.

Copacul din centru, uriaş

Era fasonat în formă de piramidă

De către inginerul Kastor şi demnu-i urmaş,

Harnicul Titel Kastoraş.

Care amenajaseră şi o firidă

Pentru staţia de amplificare

Şi amplasaseră peste tot difuzoare

De cîteva zeci de mii de waţi.

(Cu-atîţia la un loc adunaţi,

Vacarmul ar fi făcut imposibilă orice comunicare

Între Comitetul de organizare

Şi popor,

Fără tehnica, e drept, costisitoare,

A inginerului Kastor.)

Dar, destul cu detaliile de acest fel…

Deci: la ora patru şi zece minute

În poiană a apărut junele Porumbel,

Preşedintele tenace şi plin de zel

Al asociaţiei cunoscute

Sub sigla „O.P.M.B.”, adică

„O Pădure Mai Bună”,

Împreună

Cu domnişoara Rîndunică,

Care şi-a pus talentul, energia şi nurii

În slujba „Frontului Comun al Naturii”.

Ei doi, laolaltă cu fraţii Lăstuni,

Reprezentanţii studenţimii ecologiste,

Erau organizatorii acestei acţiuni.

Purtau, amîndoi, eşarfe şi batiste

De culoare verde-aurie

(Culoarea ecologistă)

Şi ochii le străluceau de bucurie:

Totul era frumos, ca-ntr-o revistă,

Sau o reclamă occidentală…

S-au privit, au dat din cap în semn de aprobare:

„Da, va fi cea mai mare

Serbare

Din întreaga istorie animală.”

Primele au apărut, îmbrăcate

În salopete în dungi, apretate

Albinele, care, în tăcere,

Au şi instalat un magazin de miere.

Şi-n aşteptarea patronului lor,

Moş Martin, celebrul apicultor,

Sporovăiau de zor.

Pe urmă-n poiană a apărut

Într-un fuleu elegant şi lejer,

Calul, în trening şi cu potcoave de fier

La picioare,

Care a şi-nceput

Să dea ocolul copacului cel mare.

(Probabil cîteva ture de încălzire,

Fiindcă i se dăduse de ştire

Că trebuie să facă o demonstraţie

De alergare şi echitaţie

Pentru a dovedi tuturor

Avantajele joggingului, adică ale trupului uşor.)

Pe urmă, la orele fix patru şi jumătate,

Din toate părţile au pătruns în poiană

Zeci şi sute de animale

(Crescute cu o severitate spartană,

Animalele sînt, în majoritate,

Extrem de punctuale.)

Veniseră: cărăbuşul şi vulpea şi privighetoarea,

păunul îmbrăcat ca la Paris,

bîtlanul, care privea adunarea

plin de spleen, adică de plictis,

hipopotamul, la fel de gras,

cu două geamantane uriaşe

pline cu fructe proaspete de ananas,

struţi, cu gîturi şi picioare golaşe,

era acolo hamsterul, în borcanul lui personal,

broasca, în rochia-i verde-ametist,

maimuţa şi sconcsul şi tigrul bengal,

foca şi crocodilul, venit direct de la dentist,

mai erau zebra şi rinocerul şi curcanul, şarpele boa,

care le doarme tot anul,

papagalul şi cîrtiţa şi elanul,

ursul Panda, cel cu gusturi speciale,

căci nu consumă decît trufandale,

adică muguri de bambus şi flori,

mai erau şi cîţiva mari navigatori,

lişiţa, flamingul, graurul, gîscanul

care traversează-n fiecare an marea sau oceanul.

Dar ce să vă mai tot înşir aici?

Erau atîtea animale adunate

Că nici

Pînă dimineaţă n-aş mai termina

Dac-aş sta

Să vi le spun pe toate.

Cînd toată poiana a fost plină,

De nu se mai vedea jivină de jivină,

La difuzoare

S-a auzit vocea blîndă, gînguritoare

A junelui Porumbel.

Care a spus:

„Dragi prieteni animale,

Ne-am adunat cu toţii aici,

Mai mari sau mai mici,

De sub pămînt, de pe sol sau de sus,

Din văzduhurile mele natale,

Ne-am adunat, animaţi

De-un ideal nobil şi măreţ –

Acela de a trăi ca nişte fraţi,

Ca nici un cetăţean pădureţ

Să nu fie exploatat

De un alt animal,

Să ne bucurăm cu toţii în mod egal,

De acest minunat

Habitat natural.

Desigur, există şi legi mai dure, naturale,

Dar ele nu trebuie să ne oprească

În lupta noastră pentru drepturi egale,

Pentru o viaţă mai puţin cîinească

(E o metaforă, vreau să fiu înţeles pe deplin,

Nu am nimic cu neamul canin.)

Mai întîi şi mai întîi ne trebuie pace

Între toate ale pădurii dobitoace.

De fapt, acelaşi lucru îl cere

Şi spune

O vorbă plină de înţelepciune,

Rămasă din alte vremuri şi ere.

Şi-anume:

„Pace, pace

Între două dobitoace.”

Vedeţi, dragi prieteni şi participanţi

La adunare,

Pînă şi strămoşii noştri celacanţi,

Care trăiau pe funduri de mare,

Aveau un mod de a gîndi progresist.

Dar nu am să insist

Şi am să închei spunîndu-vă doar atît:

Desigur, lupta pentru existenţă şi supravieţuire,

Un lucru necesar,

Deşi cam urît

Din punct de vedere strict moral,

A generat în întreaga fire

Şi o mulţime

De acte de cruzime

În care un animal

Ucidea un alt animal

Pentru a-şi satisface, fără nici o ruşine,

Necesităţile de proteine.

Astăzi, însă, în epoca electronică,

O astfel de viaţă a devenit anacronică.

Avem toţi, fără nici o îndoială,

Şanse să ducem o viaţă nouă, curat-animală.

Trebuie doar să înţelegem ce-i de înţeles

Şi să votăm pentru progres.

Trăiască progresul, deci, şi trăiască Natura,

Pentru natură de trei ori «Ura!»”

„Ura! Ura!” strigară animalele toate,

Chiar şi lupul, şarpele şi tigrul bengal

(Ei aveau un trecut animal

Pătat de crime şi de păcate,

Dar voiau să le facă uitate

Şi de-aceea strigau

Cît puteau

De tare.

Încît victimele tradiţionale

Ale ferocelor animale

Erau pline de uimire, dar şi de încîntare.)

Cînd entuziasmul s-a mai potolit,

Porumbelul spuse, gîngurit:

„Dragi prieteni şi fraţi,

Vă invităm acum să o ascultaţi

Pe domnişoara Rîndunică,

Conducătoarea dinamică şi generoasă

A organizaţiei care, la o adică,

E prezentă în orice cuib, vizuină şi casă,

Şi care o să vă zică triluri şi cuvinte.

Deci, s-o ascultăm cu luare-aminte.”

Micuţă şi subţirică,

Îmbrăcată sobru, îngrijit,

În negru şi alb, domnişoara Rîndunică

S-a sculat şi a ciripit:

„Tovarăşi şi tovarăşe de luptă comună

Pentru o natură mai bună,

Alături de tovarăşul Porumbel

Vă adresez şi eu un călduros apel

La o altă înţelegere a lumii şi a naturii,

la eliminarea nedreptăţilor şi a urii

Dintre animale, dintre dobitoace,

La cooperare şi pace.

Dar, dincolo de aceste nobile deziderate,

Există şi probleme mai apropiate,

Care, de secole, de milenii, de ere

Au rămas nerezolvate.

Astfel, se cere

O altă abordare

A unei chestiuni extrem de arzătoare:

Condiţia animalului-femelă.

Ştiu, s-a spus despre mine că sînt o rebelă,

O excesivă, o feministă.

Dar, atîta timp cît problema există

Şi nu e rezolvată corect

Am să lupt fără cruţare

Pentru impunerea unui proiect

De lege, prin care

Animalele-mascul să fie obligate

Să clocească ouăle o zi din două, la paritate

Cu animalele-femele, iar la mamifere,

Unde lucrul încă nu-i realizabil,

Masculului să i se transfere

Prin operaţie, în prealabil,

Organele şi glandele necesare

Pentru naşterea puilor şi pentru alăptare.

Astfel încît, în mod echitabil

Şi – ca să zic aşa – sportiv,

Mamiferul şi mamifera să nască alternativ.

De altfel, nu văd nici un motiv

Pentru ca unii să se mai împotrivească.

Poate doar retrograzii, care vor să trăiască

Ca pe vremea reptilelor gigante,

Animale prea puţin decente şi elegante

Ca mers, statură şi mod de a se comporta,

Ceea ce şi explică,

După mintea mea de rîndunică,

De ce au încetat a mai exista.

Şi aici închei,

Repetînd,

Chiar şi pentru şerpii cu clopoţei:

Pînă cînd

Nu va fi egalitate

Între masculii şi femelele pădurii,

Nu vor putea fi rezolvate

Nici celelalte probleme ale naturii.”

Entuziasmul a fost mai puţin general.

Deşi nici un animal

N-a fluierat, nu s-a arătat

Pe faţă nemulţumit sau revoltat,

Vocile celor care-au aclamat

Erau cam puţine şi cam subţirele

(Probabil ale animalelor femele).

Tocmai atunci, pentru a salva situaţia,

S-au auzit în staţia de amplificare

Ritmurile aiuritoare

Cu care

Formaţia „The Cocoşii

Roşii”

Şi-au făcut gloria şi reputaţia.

Apoi, vocea blîndului Porumbel:

„Trebuie să-i aşteptăm niţel

Pe fraţii Lăstuni, care, după cîte am înţeles,

Tocmai au participat la un congres

Ecologist la Reykjavík.

Aşteptîndu-i, să ne destindem un pic,

Cu ultimul disc al celebrilor noştri compădureni,

Intitulat „Ascultaţi, the meni!”.

Să-i ascultăm, deci, împreună.

Dar nu înainte de a vă împărtăşi vestea cea bună:

Astă-seară, celebrii cîntăreţi şi chitarele lor năbădăioase

Vor fi printre noi în carne, pene şi oase.”

Nici nu se obişnuiseră bine

Animalele cu acordurile divine

Ale muzicii cocoşeşti

Cînd, pe cer, dinspre apus

Se arătară două siluete tinereşti

Care, zburînd nu foarte sus,

Se îndreptau cu iuţeală

Spre marea adunare animală.

Erau fraţii Lăstuni, pe care

Îi cunoşteau cu mic cu mare

Din apariţiile la televizor,

Din acţiunile lor

Puse în slujba unei păduri mai curate.

Semănau cum seamănă frate cu frate,

Născuţi din acelaşi lăstun şi aceeaşi lăstună

Şi crescuţi în acelaşi cuib, împreună.

Singura deosebire

Era de dimensiuni, de statură:

Unul fiind o natură

Mai degrabă studioasă,

Retrasă,

Celălalt o fire

Bătăioasă

Şi un sportiv pasionat.

(A şi cîştigat, spre stupefacţia tuturor,

Un concurs de zbor fără motor

Întrecîndu-l pe cărăbuş,

Celebrul pilot amator.)

Unul crescuse mare şi voinic,

Celălalt rămăsese mai mic.

Li se spunea, pentru simplificare,

Lăstunul cel Mic şi Lăstunul cel Mare.

Brusc, muzica s-a oprit

Şi cei doi fraţi, aterizînd la tribună,

S-au şi pornit

Împreună

Să ţină discursul, deja pregătit.

Oh, efectul era colosal!

V-aţi fi putut imagina

Un discurs la două voci, perfect sincronizate?

Aşa ceva

Nu se poate

Vedea

Decît în lumea animalelor din pădure.

Şi nici acolo la orişicine.

(Mulţi au vrut să-i imite, să le fure

Secretul. Ei bine,

Nici măcar broaştele, cerbii sau motanii

N-au reuşit,

Deşi s-au străduit cu lunile, cu anii!)

Fascinantă nu era doar perfecta sincronizare

A vocilor, ci faptul că fiecare

Dădea o altă nuanţă cuvintelor pronunţate:

Lăstunul cel Mic, una profund intelectuală,

Lăstunul cel Mare, una sportivă, plină de virilitate.

Undeva, la o distanţă egală

De extreme, sensurile se întîlneau,

Se amplificau

Ca-ntr-o staţie stereo başii şi notele acute.

Nu voi insista. Sînt binecunoscute

Calităţile lor. Să vedem mai bine

Ce-au spus.

„Fraţi animale, prieteni jivine,

Tocmai ne-am întors din Apus,

Unde s-a discutat şi s-a propus

O mai bună gospodărire a naturii.

Din fericire, epoca urii

Dintre Est şi Vest a apus.

A început o epocă nouă, de colaborare,

În care fiecare

Încearcă să înveţe de la celălalt.

Iată: animalele din Pădurea Neagră

Au hotărît, unanim, să tragă

Şi foloase materiale

Dintr-o acţiune de igienă a naturii.

Locuitorii pădurii

Nu mai lasă aiurea dejecţiile naturale,

Ci, în mod civilizat,

Le depozitează într-un loc

Anume amenajat.

Cînd se adună un stoc

Suficient, e vîndut în bloc

Oamenilor care,

Ciudaţi, cum îi ştiţi,

Par să fie extrem de mulţumiţi

De asemenea mărfuri urît mirositoare.

Astfel, cu puţină organizare,

Pădurea se bucură de o curăţenie totală,

Nefiind ignorată

Nici latura strict materială.”

„Dar e ruşinos!” Izbucni ofensată

Doamna Pisy, cea mai curată

Şi mai decentă dintre feline.

„E  o ruşine

Să vinzi ceea ce trebuie îngropat!

Şi-n plus, omul e-un animal degenerat!”

„E-adevărat, e-adevărat.”

Răspunseră, stereo, Lăstunii.

„E-adevărat, mai sînt unii

Care pot fi şocaţi

De-aceste idei inovatoare

Însă, prieteni şi fraţi,

Trebuie să ne gîndim la cooperare,

Nu la conflicte, la confruntare.

Rasismul e ceva depăşit.

Sîntem siguri, şi voi aţi întîlnit

Şi oameni cu trăsături de caracter

Perfect animale,

De altfel, nu mai e un mister,

Omul, această fiinţă ciudată,

Se trage din doamna Maimutza

Care, odată,

Neatentă, dîndu-se huţa,

A căzut şi,

Lovindu-se la coloana vertebrală,

A fost obligată s-adopte poziţia verticală

(Poziţie transmisă bieţilor ei copii).

Dar să revenim la subiect.

S-a mai propus şi-un alt proiect:

Carnivorele să fie obligate

Să sculpteze în oase

Chipurile animalelor abia devorate;

Atît din motive pioase,

Cît şi pentru ca respectivele figurine

Să fie valorificate

Prin magazine

De-artizanat, galerii de artă, anticariate.

Iar banii rezultaţi

Să fie donaţi

Rudelor cele mai apropiate

Ale celor consumaţi.

Aşa încît o minimă echitate

Să se instaureze între animale,

În aşteptarea lumii ideale

Ce, neîndoios, o să vină.

Tot ca un semn de progres,

Noi, cei din pădurile răsăritene,

Am propus la congres

Ca toţi navigatorii cu pene,

Adică păsările migratoare,

Să îşi noteze, la plecare,

Amplasamentul cuibului folosit peste vară

Aşa încît, la întoarcerea-n ţară,

Să revină exact în acelaşi loc,

La acelaşi adăpost.

S-ar evita astfel risipa fără rost

De pene, puf, noroi, lemn de foc,

Nuieluşe de salcie sau de alun.

Ca şi de muncă şi de alte materiale,

Consumate, în condiţii normale,

De orice graur, rîndunică sau lăstun.

În acest fel, fără mari investiţii,

S-ar dezvolta patrimoniul local,

S-ar forma tradiţii,

Ar creşte grija faţă de ecosistemul natal.

Au mai fost şi alte propuneri interesante,

S-au adresat apeluri vibrante

La lupta împotriva poluării sonore,

A degradării stratului de ozon,

Ridicarea unui panteon

Consacrat geniilor erbivore,

Victime-ale obiceiurilor barbare

Din veacurile-ntunecate

De dinaintea actualei epoci interglaciare.

Obiceiuri perpetuate,

Din păcate,

Şi-n strictă contemporaneitate.

Dar ne vom opri aici.

Trăiască animalele, mari şi mici!

Trăiască studenţimea ecologistă!

Trăiască tot ce e viu şi există!”

„Trăiască! Trăiască! Trăiască!”

Răspunse mulţimea dobitocească,

Arătîndu-şi înflăcărarea

Că, în sfîrşit, se sfîrşise şi cuvîntarea.

Căci, tot aşteptînd să-nceapă serbarea

(Pentru care, de fapt, veniseră cu toţii),

Se lăsase binişor înserarea,

Ziua luînd tot mai mult culorile nopţii.

Şi pe cer, sfioasă, tocmai răsărea

Prima stea,

Mică şi pîlpîitoare,

Ca o floare

De scaiete sau de ciulin…

În difuzoare

Se auzi susurul lin,

Vocea de catifea

A porumbelului, care

Zise: „Iată, răsare

Prima stea.”

Brusc, se lăsă o tăcere generală

Şi toată suflarea animală

Ridică privirea spre cer.

(Pentru specialişti nu mai e un mister

Că, în ciuda opiniei majoritare

Şi-a aparenţelor exterioare,

Dobitoacele sînt naturi gingaşe,

Aplecate

Spre introspecţie, spre visare.

De-aceea nici nu le place să trăiască-n oraşe

Ci, fiecare jivină

În propriul cuib, bîrlog sau vizuină.)

După un minut de tăcere,

Se auzi vocea de miere

A porumbelului, care

Spuse: „Şi-acum, iubită adunare,

Am marea onoare

Să declar deschisă fiesta animală.”

Ce a urmat? O nebunie generală:

Cunoscuţii se salutau şi dădeau laba,

Negustorii se grăbeau să-şi deschidă taraba,

Puii de animale urlau că vor limonadă,

Formaţiile de tot soiul suiau pe estradă

(Erau opt estrade în întreaga poiană).

Cîteva zeci de codobaturi, activiste

Ale mişcării ecologiste,

Împărţeau, cam fără succes, sandvişuri cu hrană

Strict vegetariană.

Închis ca într-o capcană

Într-o dugheană

De lemn zdravăn, de stejar,

Bursucul vindea crenvurşti cu muştar

Şi bere fără alcool

(Trebuie să ştiţi că, din născare,

Animalele-s antialcoolice şi nefumătoare).

La masa de protocol

Din jurul copacului central

Se toasta, pe un ton cam oficial,

Pentru pace, natură, pentru popor.

(De băut: doar apă de izvor.

De mîncare: grîu încolţit, arpacaş

Şi, pentru stomacul gingaş

Al doamnelor, cu sau fără pene,

Stafide californiene.)

La baraca de tir

Animalele trăgeau

Care mai de care mai abitir

În păpuşi de lemn, ce reprezentau

Ciobani, pădurari, vînători

Şi alte specii de oameni răi şi răzbunători.

Premiul cel mare

Pe care şi-l dorea fiecare

Era o insignă de şef de Asociaţie de vînătoare.

La aparatul de încercare a puterii

Ursul demonstra avantajele mierii

În creşterea forţei şi a vigorii,

Stupefiind, pur şi simplu, privitorii:

La prima lovitură de labă,

Instalaţia, dovedindu-se prea slabă,

A cedat

Şi-ntregul aparat

S-a desfăcut în piesele componente.

Nemaiavînd nevoie de alte argumente,

Ursul a zîmbit cu modestie

Şi-a spus: „Cine vrea să devie

La fel de puternic ca mine

Trebuie să mînce miere de albine.

Miere se găseşte,

Pentru cine doreşte,

Într-o elegantă dugheană

Instalată lîngă intrarea răsăriteană.”

Pe estrada de lîngă intrare

Săltau celebrele dansatoare

De dansuri populare

Din ansamblul „Capra de la munte”.

Cu ciucurei albi atîrnînd pe frunte,

În costume ca de zăpadă

Şi cu cele patru copite

Poleite,

Caprele-au dat o nouă dovadă

A talentului lor coregrafic.

Toate zîmbeau fotogenic, serafic,

Toate

Erau în mişcări perfect sincronizate,

Toate ţineau coada perfect vertical:

Un spectacol cu-adevărat excepţional.

Mai într-o parte, gras la făptură,

Cu o bărbuţă rară şi sură,

Un ţap bătrîn, arătîndu-şi întreaga dantură,

Mai slobozea cîte-o strigătură,

Menită să sporească antrenul.

Strigăturile erau de genul:

„Bou-i bou

Chiar dacă-i nou.”

„Capra sare masa,

Iada sare casa.”

„Capra mea e din Sinaia

Şi-a spart capul cu tigaia

Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa.”

„Capra mea e din Obor

Şi-a spart capul cu-n topor.”

Şi alte strigături din folclor..

(E drept, nu chiar toate,

Din mediile cele mai curate.)

La un moment dat,

Caprele s-au oprit din dansat

Şi, prinzîndu-se de braţ, au cîntat

Cîntece din fondul de aur, popular,

Cîntece bisate, iar şi iar,

De spectatorii pădureţi:

„Muguraş de prin nămeţi”,

„Caprele din Cucuieţi”,

„Cînd eram între scaieţi”.

Crocodilul, legat peste bot cu o liană

Din pricina durerilor de măsele,

Îşi plimba tacticos făptura-i de zeitate egipteană.

„Asta mi se trage de la acadele.”

Îi explică, vorbind printre dinţi,

Unei gazele,

Care-l privea cu ochi fierbinţi.

Ochii gazelei ardeau ca de tăciune,

Dar, vai, nu din compasiune,

Ci de frică

Fiindcă, la o adică,

Instinctul e mai tare decît educaţia,

Deşi situaţia

Crocodilului era mai mult decît grăitoare

Şi, în plus, erau la o serbare,

Nu pe malul fluviului, într-o zi oarecare.

„Bine măcar că aţi găsit o liană.”

Behăi gazela, cu vocea-i diafană

Tremurînd un pic.

Crocodilul, însă, n-auzea nimic

(Avea urechile astupate

Cu vată muiată-n spirt, bineînţeles,

Din pricina aceloraşi dureri de măsele netratate.)

Aşa că trecu mai departe

Zâmbind melancolic, cu subînţeles.

Pe o estradă vopsită verde-deschis,

Pasărea paradisului

Prezenta o toaletă de vis:

Ultima modă la ora Parisului.

Pe o alta, corul de pitulici

Al Sindicatului Animalelor Mici

Interpretau melodii adecvate.

Dintre ele

Nelipsind „Păsărică de departe”,

„Somnoroase păsărele”.

„Inimi mici, însă curate”,

„Singură între zăbrele”.

Şi alte, şi alte

Mult aplaudate

De sute de animăluţe emoţionate

Care se regăseau sufleteşte în ele.

Pe o alta, leneşul făcea o demonstraţie

De levitaţie,

Plutind, păros şi gol,

La un metru şi jumătate de sol.

Între privitori, nu era unul care

Să n-aibă sufletul plin

De-aceeaşi mută întrebare:

„Cum aş putea să devin

Şi eu un yoghin?”

Întrebare

Greu de pus şi rostit

Cu voce tare,

Căci fiecare

Animal are cîteva guri de hrănit.

(Iar obligaţiile paterne şi matrimoniale

Deşi nescrise, sînt sfinte printre animale.)

Apoi, la ce-ar fi folosit

O asemenea întrebare

Pusă cu voce tare?

Căci leneşul, prins în meditaţia lui profundă,

Nici n-ar fi catadicsit să le răspundă.

[dosar: Mușina – inedit]

Vatra, nr. 3/2014