aprilie 13, 2014iunie 17, 2014 de VATRA Poemul ecologist [inedit] Dosar Alexandru Musina, inedit, poezie Un comentariu ALEXANDRU MUȘINA Pe copaci, pe stînci, prin tufişe Au început să apară zeci de afişe Din frunză de brustur sau de alun. Pe ele, maestrul Melc Melcian Cel mai bun Şi mai cunoscut grafician, Scrisese cu litere lunecătoare Sidefii, strălucitoare: „Organizaţia «Prietenii Pădurii» împreună cu asociaţia «O Pădure Mai Bună» şi cu «Frontul Comun al Naturii» vă invită la o mare adunare ecologistă (participă: oricine vrea şi există), adunare menită să dea un nou impuls echilibrului natural din ecosistemul nostru local. Din program: concursuri şi conferinţe, cîntec, dans şi joc satisfacerea oricărei dorinţe iar în final un mare concert de muzică rock. Loc de desfăşurare: Poiana cea mare.” Aşa suna afişul care, Scris în decurs de trei săptămîni cu migală – Şi cu încetineala-i proverbială – De către maestrul Melc Melcian, A pus toată pădurea-n mişcare. Atîta doar, că nimeni nu ştia exact Cînd va avea loc măreţul act, Fiindcă talentatul grafician, Cam încet la trup şi la minte, Nu a putut ţine minte Textul anunţului în întregime (Text, să recunoaştem, păcătuind prin lungime) Aşa încît comitetul de organizare A făcut apel la ciocănitoare, Care A gravat pe scoarţa tuturor Copacilor Următorul text ajutător: „La cele deja anunţate, Adăugăm: adunarea şi concertul de muzică rock Vor începe la patru şi jumătate, Sîmbătă, în acelaşi loc.” E drept că animalele mai puţin dotate Au fost niţel derutate. La fel şi cele care N-au citit decît unul din cele două convocatoare: „Ştiu unde, dar cînd?” „Ştiu cînd, dar unde?” Se întrebau, întrebînd Minţile mai puţin profunde. Numai doctorul Huhurez, Deşi nu pricepuse nimica nici el, A spus: „E clar! Pot să şi demonstrez Că spaţiul fără timp nu există defel. Şi invers. Cel puţin în teorie. Astfel, E evident că fiecare din cele două afişe De pe copaci, de pe stînci şi din tufişe Conţine cîte o nouă aporie, Pe care va trebui să o aprofundez.” Dar, iată, a sosit şi ziua respectivă: Pe cer, nici un nor În derivă, Natura toată părea un decor Anume pictat Şi montat Pentru acest eveniment înălţător. Iar Poiana cea Mare, Plină de obicei de hîrtii şi de resturi de mîncare, Ea curată lună. Aici se adună O dată pe săptămînă Oamenii: nişte animale ciudate Care trăiesc la un loc Într-un fel de bîrloage supraetajate Care se cheamă „bloc”, Şi care se ocupă cu tot soiul de treburi necurate Care produc mult zgomot, praf şi fum… Dar nu despre oameni e vorba acum, Ci despre Poiana cea Mare, Pe care Puii de animale Din grădiniţe şi şcoale, Într-un elan Tineresc organizat şi spontan O curăţaseră bec, ca-n Fiecare an. Poiana arăta, aşadar, Ca-n vremile bune de altădată: Cambrian, terţiar, secundar. Şi-n plus, era frumos pavoazată. (Fiindcă progresul pătrunde, Orişiunde, Chiar şi-n pădure, printre animale). În cele patru puncte cardinale Erau amenajate portale Pentru cortegiile triumfale, Tufişurile erau tunse şi aliniate Ca nişte soldaţi la paradă. Şi, ca un exemplu şi o dovadă, A grijii faţă de natură, Copacii de pe margini aveau crengile uscate Cu grijă tăiate Şi date cu alifie şi cu tinctură. Copacul din centru, uriaş Era fasonat în formă de piramidă De către inginerul Kastor şi demnu-i urmaş, Harnicul Titel Kastoraş. Care amenajaseră şi o firidă Pentru staţia de amplificare Şi amplasaseră peste tot difuzoare De cîteva zeci de mii de waţi. (Cu-atîţia la un loc adunaţi, Vacarmul ar fi făcut imposibilă orice comunicare Între Comitetul de organizare Şi popor, Fără tehnica, e drept, costisitoare, A inginerului Kastor.) Dar, destul cu detaliile de acest fel… Deci: la ora patru şi zece minute În poiană a apărut junele Porumbel, Preşedintele tenace şi plin de zel Al asociaţiei cunoscute Sub sigla „O.P.M.B.”, adică „O Pădure Mai Bună”, Împreună Cu domnişoara Rîndunică, Care şi-a pus talentul, energia şi nurii În slujba „Frontului Comun al Naturii”. Ei doi, laolaltă cu fraţii Lăstuni, Reprezentanţii studenţimii ecologiste, Erau organizatorii acestei acţiuni. Purtau, amîndoi, eşarfe şi batiste De culoare verde-aurie (Culoarea ecologistă) Şi ochii le străluceau de bucurie: Totul era frumos, ca-ntr-o revistă, Sau o reclamă occidentală… S-au privit, au dat din cap în semn de aprobare: „Da, va fi cea mai mare Serbare Din întreaga istorie animală.” Primele au apărut, îmbrăcate În salopete în dungi, apretate Albinele, care, în tăcere, Au şi instalat un magazin de miere. Şi-n aşteptarea patronului lor, Moş Martin, celebrul apicultor, Sporovăiau de zor. Pe urmă-n poiană a apărut Într-un fuleu elegant şi lejer, Calul, în trening şi cu potcoave de fier La picioare, Care a şi-nceput Să dea ocolul copacului cel mare. (Probabil cîteva ture de încălzire, Fiindcă i se dăduse de ştire Că trebuie să facă o demonstraţie De alergare şi echitaţie Pentru a dovedi tuturor Avantajele joggingului, adică ale trupului uşor.) Pe urmă, la orele fix patru şi jumătate, Din toate părţile au pătruns în poiană Zeci şi sute de animale (Crescute cu o severitate spartană, Animalele sînt, în majoritate, Extrem de punctuale.) Veniseră: cărăbuşul şi vulpea şi privighetoarea, păunul îmbrăcat ca la Paris, bîtlanul, care privea adunarea plin de spleen, adică de plictis, hipopotamul, la fel de gras, cu două geamantane uriaşe pline cu fructe proaspete de ananas, struţi, cu gîturi şi picioare golaşe, era acolo hamsterul, în borcanul lui personal, broasca, în rochia-i verde-ametist, maimuţa şi sconcsul şi tigrul bengal, foca şi crocodilul, venit direct de la dentist, mai erau zebra şi rinocerul şi curcanul, şarpele boa, care le doarme tot anul, papagalul şi cîrtiţa şi elanul, ursul Panda, cel cu gusturi speciale, căci nu consumă decît trufandale, adică muguri de bambus şi flori, mai erau şi cîţiva mari navigatori, lişiţa, flamingul, graurul, gîscanul care traversează-n fiecare an marea sau oceanul. Dar ce să vă mai tot înşir aici? Erau atîtea animale adunate Că nici Pînă dimineaţă n-aş mai termina Dac-aş sta Să vi le spun pe toate. Cînd toată poiana a fost plină, De nu se mai vedea jivină de jivină, La difuzoare S-a auzit vocea blîndă, gînguritoare A junelui Porumbel. Care a spus: „Dragi prieteni animale, Ne-am adunat cu toţii aici, Mai mari sau mai mici, De sub pămînt, de pe sol sau de sus, Din văzduhurile mele natale, Ne-am adunat, animaţi De-un ideal nobil şi măreţ – Acela de a trăi ca nişte fraţi, Ca nici un cetăţean pădureţ Să nu fie exploatat De un alt animal, Să ne bucurăm cu toţii în mod egal, De acest minunat Habitat natural. Desigur, există şi legi mai dure, naturale, Dar ele nu trebuie să ne oprească În lupta noastră pentru drepturi egale, Pentru o viaţă mai puţin cîinească (E o metaforă, vreau să fiu înţeles pe deplin, Nu am nimic cu neamul canin.) Mai întîi şi mai întîi ne trebuie pace Între toate ale pădurii dobitoace. De fapt, acelaşi lucru îl cere Şi spune O vorbă plină de înţelepciune, Rămasă din alte vremuri şi ere. Şi-anume: „Pace, pace Între două dobitoace.” Vedeţi, dragi prieteni şi participanţi La adunare, Pînă şi strămoşii noştri celacanţi, Care trăiau pe funduri de mare, Aveau un mod de a gîndi progresist. Dar nu am să insist Şi am să închei spunîndu-vă doar atît: Desigur, lupta pentru existenţă şi supravieţuire, Un lucru necesar, Deşi cam urît Din punct de vedere strict moral, A generat în întreaga fire Şi o mulţime De acte de cruzime În care un animal Ucidea un alt animal Pentru a-şi satisface, fără nici o ruşine, Necesităţile de proteine. Astăzi, însă, în epoca electronică, O astfel de viaţă a devenit anacronică. Avem toţi, fără nici o îndoială, Şanse să ducem o viaţă nouă, curat-animală. Trebuie doar să înţelegem ce-i de înţeles Şi să votăm pentru progres. Trăiască progresul, deci, şi trăiască Natura, Pentru natură de trei ori «Ura!»” „Ura! Ura!” strigară animalele toate, Chiar şi lupul, şarpele şi tigrul bengal (Ei aveau un trecut animal Pătat de crime şi de păcate, Dar voiau să le facă uitate Şi de-aceea strigau Cît puteau De tare. Încît victimele tradiţionale Ale ferocelor animale Erau pline de uimire, dar şi de încîntare.) Cînd entuziasmul s-a mai potolit, Porumbelul spuse, gîngurit: „Dragi prieteni şi fraţi, Vă invităm acum să o ascultaţi Pe domnişoara Rîndunică, Conducătoarea dinamică şi generoasă A organizaţiei care, la o adică, E prezentă în orice cuib, vizuină şi casă, Şi care o să vă zică triluri şi cuvinte. Deci, s-o ascultăm cu luare-aminte.” Micuţă şi subţirică, Îmbrăcată sobru, îngrijit, În negru şi alb, domnişoara Rîndunică S-a sculat şi a ciripit: „Tovarăşi şi tovarăşe de luptă comună Pentru o natură mai bună, Alături de tovarăşul Porumbel Vă adresez şi eu un călduros apel La o altă înţelegere a lumii şi a naturii, la eliminarea nedreptăţilor şi a urii Dintre animale, dintre dobitoace, La cooperare şi pace. Dar, dincolo de aceste nobile deziderate, Există şi probleme mai apropiate, Care, de secole, de milenii, de ere Au rămas nerezolvate. Astfel, se cere O altă abordare A unei chestiuni extrem de arzătoare: Condiţia animalului-femelă. Ştiu, s-a spus despre mine că sînt o rebelă, O excesivă, o feministă. Dar, atîta timp cît problema există Şi nu e rezolvată corect Am să lupt fără cruţare Pentru impunerea unui proiect De lege, prin care Animalele-mascul să fie obligate Să clocească ouăle o zi din două, la paritate Cu animalele-femele, iar la mamifere, Unde lucrul încă nu-i realizabil, Masculului să i se transfere Prin operaţie, în prealabil, Organele şi glandele necesare Pentru naşterea puilor şi pentru alăptare. Astfel încît, în mod echitabil Şi – ca să zic aşa – sportiv, Mamiferul şi mamifera să nască alternativ. De altfel, nu văd nici un motiv Pentru ca unii să se mai împotrivească. Poate doar retrograzii, care vor să trăiască Ca pe vremea reptilelor gigante, Animale prea puţin decente şi elegante Ca mers, statură şi mod de a se comporta, Ceea ce şi explică, După mintea mea de rîndunică, De ce au încetat a mai exista. Şi aici închei, Repetînd, Chiar şi pentru şerpii cu clopoţei: Pînă cînd Nu va fi egalitate Între masculii şi femelele pădurii, Nu vor putea fi rezolvate Nici celelalte probleme ale naturii.” Entuziasmul a fost mai puţin general. Deşi nici un animal N-a fluierat, nu s-a arătat Pe faţă nemulţumit sau revoltat, Vocile celor care-au aclamat Erau cam puţine şi cam subţirele (Probabil ale animalelor femele). Tocmai atunci, pentru a salva situaţia, S-au auzit în staţia de amplificare Ritmurile aiuritoare Cu care Formaţia „The Cocoşii Roşii” Şi-au făcut gloria şi reputaţia. Apoi, vocea blîndului Porumbel: „Trebuie să-i aşteptăm niţel Pe fraţii Lăstuni, care, după cîte am înţeles, Tocmai au participat la un congres Ecologist la Reykjavík. Aşteptîndu-i, să ne destindem un pic, Cu ultimul disc al celebrilor noştri compădureni, Intitulat „Ascultaţi, the meni!”. Să-i ascultăm, deci, împreună. Dar nu înainte de a vă împărtăşi vestea cea bună: Astă-seară, celebrii cîntăreţi şi chitarele lor năbădăioase Vor fi printre noi în carne, pene şi oase.” Nici nu se obişnuiseră bine Animalele cu acordurile divine Ale muzicii cocoşeşti Cînd, pe cer, dinspre apus Se arătară două siluete tinereşti Care, zburînd nu foarte sus, Se îndreptau cu iuţeală Spre marea adunare animală. Erau fraţii Lăstuni, pe care Îi cunoşteau cu mic cu mare Din apariţiile la televizor, Din acţiunile lor Puse în slujba unei păduri mai curate. Semănau cum seamănă frate cu frate, Născuţi din acelaşi lăstun şi aceeaşi lăstună Şi crescuţi în acelaşi cuib, împreună. Singura deosebire Era de dimensiuni, de statură: Unul fiind o natură Mai degrabă studioasă, Retrasă, Celălalt o fire Bătăioasă Şi un sportiv pasionat. (A şi cîştigat, spre stupefacţia tuturor, Un concurs de zbor fără motor Întrecîndu-l pe cărăbuş, Celebrul pilot amator.) Unul crescuse mare şi voinic, Celălalt rămăsese mai mic. Li se spunea, pentru simplificare, Lăstunul cel Mic şi Lăstunul cel Mare. Brusc, muzica s-a oprit Şi cei doi fraţi, aterizînd la tribună, S-au şi pornit Împreună Să ţină discursul, deja pregătit. Oh, efectul era colosal! V-aţi fi putut imagina Un discurs la două voci, perfect sincronizate? Aşa ceva Nu se poate Vedea Decît în lumea animalelor din pădure. Şi nici acolo la orişicine. (Mulţi au vrut să-i imite, să le fure Secretul. Ei bine, Nici măcar broaştele, cerbii sau motanii N-au reuşit, Deşi s-au străduit cu lunile, cu anii!) Fascinantă nu era doar perfecta sincronizare A vocilor, ci faptul că fiecare Dădea o altă nuanţă cuvintelor pronunţate: Lăstunul cel Mic, una profund intelectuală, Lăstunul cel Mare, una sportivă, plină de virilitate. Undeva, la o distanţă egală De extreme, sensurile se întîlneau, Se amplificau Ca-ntr-o staţie stereo başii şi notele acute. Nu voi insista. Sînt binecunoscute Calităţile lor. Să vedem mai bine Ce-au spus. „Fraţi animale, prieteni jivine, Tocmai ne-am întors din Apus, Unde s-a discutat şi s-a propus O mai bună gospodărire a naturii. Din fericire, epoca urii Dintre Est şi Vest a apus. A început o epocă nouă, de colaborare, În care fiecare Încearcă să înveţe de la celălalt. Iată: animalele din Pădurea Neagră Au hotărît, unanim, să tragă Şi foloase materiale Dintr-o acţiune de igienă a naturii. Locuitorii pădurii Nu mai lasă aiurea dejecţiile naturale, Ci, în mod civilizat, Le depozitează într-un loc Anume amenajat. Cînd se adună un stoc Suficient, e vîndut în bloc Oamenilor care, Ciudaţi, cum îi ştiţi, Par să fie extrem de mulţumiţi De asemenea mărfuri urît mirositoare. Astfel, cu puţină organizare, Pădurea se bucură de o curăţenie totală, Nefiind ignorată Nici latura strict materială.” „Dar e ruşinos!” Izbucni ofensată Doamna Pisy, cea mai curată Şi mai decentă dintre feline. „E o ruşine Să vinzi ceea ce trebuie îngropat! Şi-n plus, omul e-un animal degenerat!” „E-adevărat, e-adevărat.” Răspunseră, stereo, Lăstunii. „E-adevărat, mai sînt unii Care pot fi şocaţi De-aceste idei inovatoare Însă, prieteni şi fraţi, Trebuie să ne gîndim la cooperare, Nu la conflicte, la confruntare. Rasismul e ceva depăşit. Sîntem siguri, şi voi aţi întîlnit Şi oameni cu trăsături de caracter Perfect animale, De altfel, nu mai e un mister, Omul, această fiinţă ciudată, Se trage din doamna Maimutza Care, odată, Neatentă, dîndu-se huţa, A căzut şi, Lovindu-se la coloana vertebrală, A fost obligată s-adopte poziţia verticală (Poziţie transmisă bieţilor ei copii). Dar să revenim la subiect. S-a mai propus şi-un alt proiect: Carnivorele să fie obligate Să sculpteze în oase Chipurile animalelor abia devorate; Atît din motive pioase, Cît şi pentru ca respectivele figurine Să fie valorificate Prin magazine De-artizanat, galerii de artă, anticariate. Iar banii rezultaţi Să fie donaţi Rudelor cele mai apropiate Ale celor consumaţi. Aşa încît o minimă echitate Să se instaureze între animale, În aşteptarea lumii ideale Ce, neîndoios, o să vină. Tot ca un semn de progres, Noi, cei din pădurile răsăritene, Am propus la congres Ca toţi navigatorii cu pene, Adică păsările migratoare, Să îşi noteze, la plecare, Amplasamentul cuibului folosit peste vară Aşa încît, la întoarcerea-n ţară, Să revină exact în acelaşi loc, La acelaşi adăpost. S-ar evita astfel risipa fără rost De pene, puf, noroi, lemn de foc, Nuieluşe de salcie sau de alun. Ca şi de muncă şi de alte materiale, Consumate, în condiţii normale, De orice graur, rîndunică sau lăstun. În acest fel, fără mari investiţii, S-ar dezvolta patrimoniul local, S-ar forma tradiţii, Ar creşte grija faţă de ecosistemul natal. Au mai fost şi alte propuneri interesante, S-au adresat apeluri vibrante La lupta împotriva poluării sonore, A degradării stratului de ozon, Ridicarea unui panteon Consacrat geniilor erbivore, Victime-ale obiceiurilor barbare Din veacurile-ntunecate De dinaintea actualei epoci interglaciare. Obiceiuri perpetuate, Din păcate, Şi-n strictă contemporaneitate. Dar ne vom opri aici. Trăiască animalele, mari şi mici! Trăiască studenţimea ecologistă! Trăiască tot ce e viu şi există!” „Trăiască! Trăiască! Trăiască!” Răspunse mulţimea dobitocească, Arătîndu-şi înflăcărarea Că, în sfîrşit, se sfîrşise şi cuvîntarea. Căci, tot aşteptînd să-nceapă serbarea (Pentru care, de fapt, veniseră cu toţii), Se lăsase binişor înserarea, Ziua luînd tot mai mult culorile nopţii. Şi pe cer, sfioasă, tocmai răsărea Prima stea, Mică şi pîlpîitoare, Ca o floare De scaiete sau de ciulin… În difuzoare Se auzi susurul lin, Vocea de catifea A porumbelului, care Zise: „Iată, răsare Prima stea.” Brusc, se lăsă o tăcere generală Şi toată suflarea animală Ridică privirea spre cer. (Pentru specialişti nu mai e un mister Că, în ciuda opiniei majoritare Şi-a aparenţelor exterioare, Dobitoacele sînt naturi gingaşe, Aplecate Spre introspecţie, spre visare. De-aceea nici nu le place să trăiască-n oraşe Ci, fiecare jivină În propriul cuib, bîrlog sau vizuină.) După un minut de tăcere, Se auzi vocea de miere A porumbelului, care Spuse: „Şi-acum, iubită adunare, Am marea onoare Să declar deschisă fiesta animală.” Ce a urmat? O nebunie generală: Cunoscuţii se salutau şi dădeau laba, Negustorii se grăbeau să-şi deschidă taraba, Puii de animale urlau că vor limonadă, Formaţiile de tot soiul suiau pe estradă (Erau opt estrade în întreaga poiană). Cîteva zeci de codobaturi, activiste Ale mişcării ecologiste, Împărţeau, cam fără succes, sandvişuri cu hrană Strict vegetariană. Închis ca într-o capcană Într-o dugheană De lemn zdravăn, de stejar, Bursucul vindea crenvurşti cu muştar Şi bere fără alcool (Trebuie să ştiţi că, din născare, Animalele-s antialcoolice şi nefumătoare). La masa de protocol Din jurul copacului central Se toasta, pe un ton cam oficial, Pentru pace, natură, pentru popor. (De băut: doar apă de izvor. De mîncare: grîu încolţit, arpacaş Şi, pentru stomacul gingaş Al doamnelor, cu sau fără pene, Stafide californiene.) La baraca de tir Animalele trăgeau Care mai de care mai abitir În păpuşi de lemn, ce reprezentau Ciobani, pădurari, vînători Şi alte specii de oameni răi şi răzbunători. Premiul cel mare Pe care şi-l dorea fiecare Era o insignă de şef de Asociaţie de vînătoare. La aparatul de încercare a puterii Ursul demonstra avantajele mierii În creşterea forţei şi a vigorii, Stupefiind, pur şi simplu, privitorii: La prima lovitură de labă, Instalaţia, dovedindu-se prea slabă, A cedat Şi-ntregul aparat S-a desfăcut în piesele componente. Nemaiavînd nevoie de alte argumente, Ursul a zîmbit cu modestie Şi-a spus: „Cine vrea să devie La fel de puternic ca mine Trebuie să mînce miere de albine. Miere se găseşte, Pentru cine doreşte, Într-o elegantă dugheană Instalată lîngă intrarea răsăriteană.” Pe estrada de lîngă intrare Săltau celebrele dansatoare De dansuri populare Din ansamblul „Capra de la munte”. Cu ciucurei albi atîrnînd pe frunte, În costume ca de zăpadă Şi cu cele patru copite Poleite, Caprele-au dat o nouă dovadă A talentului lor coregrafic. Toate zîmbeau fotogenic, serafic, Toate Erau în mişcări perfect sincronizate, Toate ţineau coada perfect vertical: Un spectacol cu-adevărat excepţional. Mai într-o parte, gras la făptură, Cu o bărbuţă rară şi sură, Un ţap bătrîn, arătîndu-şi întreaga dantură, Mai slobozea cîte-o strigătură, Menită să sporească antrenul. Strigăturile erau de genul: „Bou-i bou Chiar dacă-i nou.” „Capra sare masa, Iada sare casa.” „Capra mea e din Sinaia Şi-a spart capul cu tigaia Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa.” „Capra mea e din Obor Şi-a spart capul cu-n topor.” Şi alte strigături din folclor.. (E drept, nu chiar toate, Din mediile cele mai curate.) La un moment dat, Caprele s-au oprit din dansat Şi, prinzîndu-se de braţ, au cîntat Cîntece din fondul de aur, popular, Cîntece bisate, iar şi iar, De spectatorii pădureţi: „Muguraş de prin nămeţi”, „Caprele din Cucuieţi”, „Cînd eram între scaieţi”. Crocodilul, legat peste bot cu o liană Din pricina durerilor de măsele, Îşi plimba tacticos făptura-i de zeitate egipteană. „Asta mi se trage de la acadele.” Îi explică, vorbind printre dinţi, Unei gazele, Care-l privea cu ochi fierbinţi. Ochii gazelei ardeau ca de tăciune, Dar, vai, nu din compasiune, Ci de frică Fiindcă, la o adică, Instinctul e mai tare decît educaţia, Deşi situaţia Crocodilului era mai mult decît grăitoare Şi, în plus, erau la o serbare, Nu pe malul fluviului, într-o zi oarecare. „Bine măcar că aţi găsit o liană.” Behăi gazela, cu vocea-i diafană Tremurînd un pic. Crocodilul, însă, n-auzea nimic (Avea urechile astupate Cu vată muiată-n spirt, bineînţeles, Din pricina aceloraşi dureri de măsele netratate.) Aşa că trecu mai departe Zâmbind melancolic, cu subînţeles. Pe o estradă vopsită verde-deschis, Pasărea paradisului Prezenta o toaletă de vis: Ultima modă la ora Parisului. Pe o alta, corul de pitulici Al Sindicatului Animalelor Mici Interpretau melodii adecvate. Dintre ele Nelipsind „Păsărică de departe”, „Somnoroase păsărele”. „Inimi mici, însă curate”, „Singură între zăbrele”. Şi alte, şi alte Mult aplaudate De sute de animăluţe emoţionate Care se regăseau sufleteşte în ele. Pe o alta, leneşul făcea o demonstraţie De levitaţie, Plutind, păros şi gol, La un metru şi jumătate de sol. Între privitori, nu era unul care Să n-aibă sufletul plin De-aceeaşi mută întrebare: „Cum aş putea să devin Şi eu un yoghin?” Întrebare Greu de pus şi rostit Cu voce tare, Căci fiecare Animal are cîteva guri de hrănit. (Iar obligaţiile paterne şi matrimoniale Deşi nescrise, sînt sfinte printre animale.) Apoi, la ce-ar fi folosit O asemenea întrebare Pusă cu voce tare? Căci leneşul, prins în meditaţia lui profundă, Nici n-ar fi catadicsit să le răspundă. [dosar: Mușina – inedit] Vatra, nr. 3/2014 Share this:TwitterFacebookGoogleDacă ți-a plăcut:Apreciază Încarc... Similare
din ce an?