Evocări, portrete, amintiri cu Alexandru Mușina

de IOAN GROȘAN, MARIUS OPREA și PETRU CIMPOEȘU.

Salut_Musina_Sibiu

 

 

Ioan GROŞAN

 

Generosul risipitor

L-am văzut şi auzit prima oară pe Alexandru Muşina la Cenaclul de Luni, nu mai ţin minte în ce an (1979? 1980?), citind „Budila-Express”. Am rămas – ca să folosesc stilul „lecţiilor de limbă franceză ale profesorului A.M.” – bouche-bée. Am realizat imediat că mă aflu – cel puţin eu! – în faţa manifestului poetic al generaţiei ’80: toate disperările, frustările, speranţele şi umorile noastre (inclusiv umorul!) se găseau acolo, în acel poem citit în premieră, pe care eu, amator de clasamente, îl consider în primele cinci al poeziei româneşti postbelice. E, într-adevăr, cum zicea un alt braşovean, regretatul Radu G. Ţeposu, o splendidă „elegie sarcastică”.

Ne-am împrietenit apoi, o prietenie durabilă, fără suişuri şi coborâşuri. Mărturie îmi stau cărţile mele publicate la editura lui, „Aula”, cinstea de a mă fi inclus în colecţia „Canon” prin eseul superinteligentei Nicoleta Cliveţ şi scrisorile pe care mi le-a trimis, colcăind de spirit şi fine strategii editoriale: într-una, de pildă, mă sfătuia – lucru la care meditez şi azi – să scot din „Un om din Est” pasajele amoroase mai mult sau mai puţin străvezii, să scriu în plus altele şi să fac din ele o carte de sine stătătoare, „Cartea Erosului Socialist”. „S-ar vinde ca pâinea caldă!” – îmi îmboldea el lenea funciară.

De fapt, cred că expresia deplină a omului de profundă cultură Alexandru Muşina se află nu numai în studiile sale teoretice asupra postmodernismului şi poeziei în genere, ci şi – mai ales! – în scrisorile de la Olăneşti trimise lui Al Cistelecan, pe care le-am citit cu mare plăcere şi folos în „Vatra” şi care alcătuiesc un epistolar cu nimic mai prejos decît cel rezultat în urma „Jurnalului de la Păltiniş”, ba – îndrăznesc să spun – prin amploarea problemelor dezbătute, prin superbia stilulului şi umorul său dezinhibat, chiar deasupra aceluia.

Al Cistelecan, în posfaţa sa la „Poeme alese 1975 – 2000” îl numea pe Muşina, referindu-se la poet, „un depresiv euforic”. Eu gândindu-mă la întreaga sa personalitate şi viaţă, îl văd ca un generos risipitor, sintagmă unde substantivul şi adjectivul sunt interşanjabile. Nu numai prietenii ştiu de ce, ci şi toţi cei care l-au cunoscut cât de cât.

Ce pot să mai zic? Un singur lucru: plecarea lui, după o asemenea luptă eroică pe care a dus-o cu boala şi când mai avea atâtea de spus, eu am resimţit-o ca pe o ofensă personală, adusă mie de o divinitate rea, inclementă.

 

 

 *

Marius OPREA

 

Răpirea din Serai

Comunismul s-ar spune că e o virtute, iar moartea ta o întîmplare. Mă simt atît de obligat faţă de tăcerea în care ne aflăm, încît trebuie să îţi spun, maestre, din parcela rămasă limpede a creierului meu, că ai avut întodeauna dreptate. Cum ne povesteai tu de teama şi mîndria tatălui tău, chelner la Aro – un restaurant care nu era doar un restaurant, ci un fel de arbiter al oraşului, unde o bere costa cît şapte peste drum, pe strada Lungă – cum era el pus să aşeze scrumiere mai grele, cu microfon: mîndria costă, bătrîne; dar se şi înregistrează. Mă rog, pentru protipendada comunistă a fi nostalgic nu cred că ar fi un păcat. Ce mă doare e lipsa ta, rîsul veşnic al ochilor tăi. Am coborît, ultima oară cînd am venit la Braşov, dintr-un reflex, pe Calea Bucureştiului, să trec pe la tine. Uitasem că ai murit, iar între timp rele au devenit aceste apucături ale mele idioate de a spune întodeauna ce cred eu, ce simt şi obiceiul de a mă refula public – precum ţăranul la cîrciumă, dacă vrei, şi cum mă ştii. De fapt, tu ne-ai spus să spunem adevărul, pentru că scăpăm mai ieftin. Din orice. Ceea ce recunoaştem, fiecare în parte, e că nu ne-ai fost doar un maestru, aproape uneori ne-ai fost un tată. Singurul fel în care am înţeles cum trebuie să îţi păstrezi demnitatea, l-am învăţat de la tine. E din ce în ce mai rar acum; să arăţi recunoştinţă şi fără durere. Că eu nu cred că ai murit.

Au murit gîndurile lumii, pe care nu am putut să o schimbăm. Ele rămîn. Eu cred cu tărie că nici unul dintre cei care au fost dizidenţi, că tot vorbeam, cu adevărat nu au fost scutiţi de la plată – şi ţine cont că eu, ca şi Caius Dobrescu, Andrei Bodiu sau Soso Matei şi alţii, ştim ce spunem. Aş fi vrut de altfel să ne vedem, înainte de a muri tu, dar mi-a fost frică. Nu de moarte. De moartea ta. Acum, după ce am ascultat o casetă redescoperită ca prin întîmplare şi care era rătăcită în diversele mele mutări spre a fi aruncată, vocea sună acolo fîşîită, speriată şi tristă. Acum, după ce am mestecat vocea ta, după atît de mulţi ani în care am crezut şi am văzut rezultatul, îmi dau seama de imensa iluzie în care am trăit. Ramînem din nou cît trăim, cu această simplă mîndrie: nu am ucis şi nu am trădat, iar atunci cînd am fost puşi la zid, atunci zidul a devenit trecutul tău şi curajul nostru.

În 1991 i-am spus, pe peronul gării, lui Andrei Bodiu – atunci cînd am părăsit Braşovul, că plec să schimb lumea. Eram amîndoi beţi, încerca să mă convingă să nu plec. Am greşit. Poate că trebuia să mai rămîn, pînă la a mă schimba total pe mine însumi şi să te înţeleg şi pe tine mai mult – dar mă întreb şi te întreb, aş mai fi plecat?

Mama mea, ca şi mama ta, nu are bacalaureat, dar are un batic înflorat, poartă încă şi acum, cînd eu mă apropii de cinzeci de ani, o haină de postav de care nu se desparte şi un palton mai acătări la sărbători mari‚ altceva nu vrea. I-au fost făcute cadou de tata, atunci cînd trăia. Fratele meu, bine mersi de întrebare, Sandule, e măcelar în Olanda. Sora mea, Lidia, lucrează ca operator la Centrul de Calcul, nepoata mea Ioana, pe care ai avut-o studentă, lucrează veselă şi deschisă la un fel de Snack cu mîncăruri chimice de care ne-ai ferit tu întodeauna, ca şi de proastele lecturi. Ca un făcut, îmi spune şi ea să nu mîncăm niciodată asemenea gunoaie pe care le vinde; şi fratele meu mi-a spus să nu cred în Eco decît dacă e crescut de mine cocoşul şi sigur că a avut o găină tot din curte şi nimeni nu le-a hrănit cu nutreţuri combinate, ci numai cu porumb îngrăşat cu balegă de la vacă care nu a mîncat decît iarbă etc.etc. În schimb, rîzînd, scoate el un cîrnat, ghici de unde? Din Afumătoria Lui, Sandule! Ai muri de rîs să-l vezi pe Nicu, cum se ceartă în olandeză cu vecinii cînd îşi porneşte Afumătoria Lui! Şi el îţi transmite salutări. Îţi vom aduce şi un cîrnat cînd ne vedem, presupun că acolo e voie. De altfel, pentru cei care au ţinut atîta amar de vreme regim, raiul e plin de iahnie cu cîrnaţi bine afumaţi. Şi pastramă. Să închei salutările de la familie cu mama. Ea ar trebui să intre în Academia Română. Aşa a fost să fie, încît mama nu face nici cel mai subţire dezacord. Am întrebat-o, odată, în bucătăria noastră de la etajul patru al cartierului Steagu Roşu cum de vorbeşte aşa bine, de unde îi vin virgulele. Şi mi-a spus simplu, că de mică ascultă la biserică Sfînta Liturghie şi gramatica e acolo.

Am mîncat, nu mai ştiu dacă cu tine sau Soso, cu Caius şi Bodiu, ciorba de fasole făcută de mama pentru o săptămînă. Cu tine am împărţit o ceapă de pe cîmp, cînd am găsit în ziua de 23 august a anului 1986 un mort din epoca bronzului, în malul unui pîrîu care intră curat în Braşov şi iese plin de rahat. Una din camerele de acolo, cum le ştii, era a mea, cît frate-meu a fost în armată: dormeam între mileurile mamei şi cu Răpirea din Serai la cap. Am plecat apoi de acasă, ca şi Nicu Olandezu, pentru că într-un apartament foarte mic nu puteam trăi toţi. Cele mai multe zile şi nopţi mi le-am petrecut în trenuri sau autobuze, ca reporter. Nu mă puteam întoarce acasă, pentru că ar fi însemnat să pierd. Am mîncat pîine cu ardei iute şi ciocolată, pentru a putea să dau un telefon din Gara de Nord sau să fac o aşa mare economie încît să îmi permit un drum acasă. În timpul ăsta, mă făcusem ziarist, Sandule. La redacţie (n-am să uit niciodată) eram un fel de erou. Publicam liste de informatori ai Securităţii, din judeţul Sibiu. Era efuziunea. Cine îşi mai aminteşte de Radu G. Ţeposu? Cu Radu a murit poate un ziar, dar nu un spirit. Voi mai vorbiţi, sper, acolo între voi, şi sigur îţi va spune că m-a creat ca ziarist.

Cine ştie unde e acum Nino Stratan, în ce groapă pustie, după ce s-a sinucis, el, care spunea că trăim în veacuri pustii? Scriind cam aşa, şi nu greşesc, cred: Aici este mai bine ca binele. Egali în prostie. Aici este finele.

Cine îşi mai amineşte de fapt de marii creatori ai generaţiei 80? De Mircea Nedelciu? Cine-i mai pune o floare lui George Crăciun? George, ai o floare, în acest text, măcar. Nino, ai blocul mult visat, acela din carton şi care fîlfîie în bătaia vîntului. Doarme Traian T. Un somn paşnic. Cine mai ştie, despre voi, morţilor, cum vă împărţeaţi de la unul la altul prietenia de valiză, cînd voi, ca tineri, nu împărţeaţi slănină, ci poezie? Eu cred că prietenia nu se dă, ci se construieşte şi apoi este foarte greu de furat. Eu cred că tot ceea ce a fost Cenaclul de luni şi Generaţia 80 s-a clădit, din pură şi simplă prietenie, într-o unitate militară a unor deştepţi, ajunşi în acelaşi timp şi acelaşi loc, din biblotecă, la depănuşat de porumb în unitatea de la Pleniţa, în jurul unor valize de lemn. Şi deasupra voastră, ceea ce aveaţi să găsiţi mai tîrziu, a fost aer cu diamante.

Cui ne-aţi lăsat?

Cu drag, Marius

 

*

Petru CIMPOEŞU

O amintire cu Muşina

 

Muşina s-a născut, a lucrat şi a murit. Am ales să încep aceste cîteva rînduri cu o parafrază la ceea ce, potrivit unei anecdote relatate de Walter Biemel, a spus cîndva Heidegger despre Aristotel, rezumîndu-i la extrem biografia, şi de fapt ce se poate spune despre oricine, după ce dispare. Fiindcă mi se pare că, într-un înţeles mai cuprinzător, atîta rămîne pînă la urmă din orice biografie. Ce ai lucrat. În comentariul care urmează frazei despre Aristotel, Walter Biemel notează, urmîndu-şi maestrul, că finalul vieţii este moartea, dar omul nu trăieşte de dragul morţii, ci pentru că este o fiinţă vie, şi nu gîndeşte de dragul unor rezultate oarecare, ci pentru că este o fiinţă gînditoare, adică o fiinţă care dă sens. Înclin să cred, la rîndul meu, că, în sensul pe care Muşina l-a dat propriei vieţi, gîndirea şi poezia s-au contopit natural cu faptul de a fi viu.

În biografia lui Muşina, rolul meu a fost cu totul neînsemnat. Ne întîlneam rareori, o dată sau de două ori pe an, la Bookfest sau la Gaudeamus, iar fiindcă ne întîlneam atît de rar, acum am impresia că încă trăieşte, undeva pe lîngă Braşov, numai că de la o vreme n-am mai avut ocazia să ne întîlnim. Aşa că mai la îndemînă mi-ar fi să spun că încă lucrează. Nefiind un cititor consecvent de poezie şi cu atît mai puţin un cunoscător în materie, nu mă pot pronunţa asupra urmei pe care lucrul lui în această lume a lăsat-o, deci mă încred în ce spun alţii mai pricepuţi. Ca simplu diletant, am impresia că modul său de a se exprima în scris, indiferent dacă scria poezie, roman sau epistole către Cis şi Podoabă, presupunea în primul rînd fidelitatea faţă de sine însuşi, grija de a nu (se) mistifica. Atît cît l-am putut citi şi cunoaşte, Muşina evita patetismele, avea oroare de impostură şi de acea afectare solipsistă atît de frecventă, vai, în rîndul scriitorilor români bolnavi de propria importanţă. Prefera ironia, autoironia şi, uneori, sarcasmul. Inteligenţa şi spiritul lui critic remarcau de îndată şi fără prea multe măsuri de precauţie tentativa trişorului de a se prezenta drept altcineva decît este în realitatea lui interioară. Ca efect al acestei onestităţi, în primul rînd faţă de sine, poetul Muşina evita metaforele „tari”, ostentative, tensiunea discursului său liric, de o eleganţă discretă, fiind mai degrabă subterană, subînţeleasă.

Dar am promis că nu mă amestec în poezie – şi bine am făcut! Numai că era cît pe ce să uit. De fapt, dincolo de ce a scris sau a profesat, mie mi-a fost drag mai ales Muşina ca om liber şi personaj autentic al propriei sale vieţi, Muşina empiricul. Nu ştiu dacă formula e cea corectă, sper să nu greşesc. Ca să fiu mai bine înţeles, voi da un exemplu care aproape că frizează derizoriul. Cu totul întîmplător, căci nu prea mă uit la televizor, l-am văzut odată pe Muşina la emisiunea D-ale lui Mitică, de pe TVR2. Se întîmpla, cred, într-o toamnă, în urmă cu trei-patru ani. Mama sa, o bătrînică la aproape optzeci de ani, fusese implicată fără să-şi dea seama într-o afacere dramatică şi totodată comică, Parchetul deschizîndu-i, la sesizarea poliţistului din comună, dosar penal pentru cultivarea de droguri. Suntem deja în Ilf şi Petrov. Biata femeie cultivase cîteva seminţe de cînepă în grădină, ca pe tulpinile acesteia să urce apoi vrejurile de fasole, zicea ea, dar ochiul vigilent al Legii a depistat aici imediat intenţia criminală. Fiindcă, de cînd am intrat în Europa civilizată, am aflat că florii de cînepă i se mai zice şi marijuana. Deci, e clar! Muşina nu era dintre cei care umblă cu nasul pe sus – probabil că studenţii lui ştiu cel mai bine asta – aşa că ditamai profesorul universitar şi-a lăsat deoparte seminariile de creative writing şi s-a luat la trîntă cu primarul şi cu poliţistul din comună, reprezentanţii locali ai unui sistem ticăloşit, apoi cu procurorul care a dispus deschiderea dosarului. D-ale lui Mitică este o emisiune de investigaţie socială concepută într-un registru satiric şi, urmărind-o, eu însumi începusem să mă întreb dacă, odată cu recoltarea păstăilor de fasole, nu s-ar fi putut aduna şi florile de cînepă, puse apoi la uscat pentru niscaiva nevoi sufleteşti. Vedeam un Muşina îmbrăcat ca un orice alt sătean, povestind supărat reporterului despre abuzurile autorităţilor locale din comuna Şinca Nouă, cu nimic diferite de abuzurile autorităţilor locale din orice altă comună a României. Iată cum ajunse poetul sub vremi!… Altul, la prestigiul şi statura lui socială, poate ar fi ales calea relaţiilor amicale şi a şuşotelilor complice din cabinetele şefilor de la judeţ, astfel că, din aproape în aproape, lucrurile s-ar fi rezolvat pe tăcute, fără expunere mediatică şi fără petiţii publice trimise Ministerului de Interne, Procurorului General sau la CEDO. Muşina însă a ales atitudinea unui cetăţean normal (ce-i drept, într-o ţară în care normalitatea e ceva straniu), de asumare cinstită a instrumentelor democraţiei, plecînd de la premisa, uşor utopică altminteri, că aceste instrumente există pentru a fi folosite, indiferent dacă funcţionează sau nu.

Presupun că pentru el trebuie să fi fost neplăcut, o veritabilă probă de umilitate, să se expună public ca să-şi apere în acest fel mama. Însă pentru noi ceilalţi sau, ca să nu generalizez, pentru mine, a fost o bună ocazie de a învăţa cîte ceva despre modul de întrebuinţare a modestiei. Este amintirea cea mai amară şi totodată cea mai duioasă pe care i-o port.

[Vatra, nr. 4-5/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s