Despre margini

Cristina RAŢ

Pornesc de la o contradicţie: într-o perioadă de venerare a “individualităţii”, a “drepturilor şi responsabilităţilor” individului decupat din încrengătura relaţiilor sociale constitutive pentru el, discursul public despre romi pare să fie dominat de o abordare în termeni de comunităţi. Care sunt conotaţiile acestei abordări şi în ce direcţii ne poartă inflexiunile sale?

cluj-capitala-culturala-europeana1

Textul2 nu propune o analiză a situaţiei sociale din zone dezavantajate locuite preponderent de etnici romi, ci o explorare a discursului autorităţilor publice asupra persoanelor din aceste zone văzute drept comunităţi, surprinzând instanţe în care acest discurs se materializează în practici de control şi guvernamentalizare, replicate tranşant de tipic chiar de către cei supuşi acestor practici. Nu este o negare a existenţei comunităţilor şi cu atât mai puţin a vieţii comunitare, ci o interogare a modului în care “comunitatea” este instrumentalizată într-un caz particular, cel al etnicilor romi din zone sărace segregate, pentru a implementa politici de control populaţional care înregistrează, sortează, disciplinează persoanele din aceste “comunităţi”, dar, aparent incoerent, îi privează de calitatea de cetăţeni individuali. 

În cadrul cercetării Spaţializarea şi rasializarea sărăciei. Formarea culturală şi socială a “Ghetto-urilor de ţigani” în România în context European (2011-2014)3 condusă de Eniko Vincze, am participat la încercarea de cartografiere a proceselor de marginalizare socială din cinci oraşe (toate municipii reşedinţă de judeţ) din România. Munca mea s-a concentrat asupra politicilor locale şi a actorilor care le implementează, respectiv asupra modului în care politicile şi practicile lor generează efecte de incluziune adversă4 ce adâncesc diviziunile sociale dintre “romii săraci” (simultan subiecţi ai intervenţiilor pedagogice, respingerii patologizante şi “carităţii” conjungturale) şi populaţia “majoritară” (preocupată de ameninţarea “majorităţii” sale demografice, politice şi de marketing cultural). Precum era de aşteptat, eliberarea actelor de identitate este un mecanism-cheie pentru înţelegerea acestor procese.

Deşi analitic se poate distinge între identificare (asigurarea coerenţei în timp şi spaţiu a identităţii unei persoane), supraveghere şi sortare ca acţiuni distincte în politica privind populaţia, guvernele încearcă frecvent să introducă măsuri de supraveghere şi sortare deghizate în practici deja încetăţenite de identificare5. O asemenea practică este ceea ce aş numi identificare divizantă, adică instituţionalizarea unei diferenţieri marcante între acte de identitate aparent de acelaşi tip (cum ar fi buletinul, cartea de identitate sau paşaportul), variaţii ce materializează o diferenţiere socială dintre deţinători în forma, culoarea, mărimea, etc. acestor documente. De exemplu, în Ungaria anilor 1950 se eliberau cărţi de identitate de culoarea neagră pentru “populaţiile de vagabonzi” (kobor), termen folosit la vremea respectivă pentru a indica familiile de romi “tradiţionali” ce locuiau la marginea localităţilor, având uneori un mod de viaţă itinerant; reglementarea a fost retrasă în 1962, fiind criticată pentru discriminarea etnică pe care o instituţionaliza6.

În România, cărţile de identitate provizorii cu menţiunea “lipsă spaţiu” eliberate pentru cei care nu pot dovedi o adresă îndeplinesc practic aceeaşi sarcină de sortare a populaţiei şi de evidenţiere a apartanenţei unei persoane la “categoria suspectă”7 a “vagabonzilor boschetari.” Romii din zone deprivate, marginalizate, în special în mediul urban, se află frecvent în imposibilitatea de a dovedi că baraca lor este o adresă. Şi aici începe indentificarea divizantă. Cărţile de identitate provizorii sunt din carton neplastifiat pe care se lipeşte fotografia color cu timbrul sec imprimat şi ştampila autorităţii locale, iar mai jos se indică motivul provizoratului. Au termen de valabilitate de doar un an (după care pot fi reînnoite), nu pot fi utilizate pentru călătorii în alte state UE şi nu îndreptăţesc purtătorul să pornească o afacere pe cont propriu. Neputând dovedi o locuinţă de rezidenţă, deţinătorul nu poate aplica pentru ajutor de încălzire pentru perioada iernii.

Cercetările privind situaţia din zone defavorizate (precum cel mai recent UNDP/WB/EC and FRA8, 2011), chiar dacă au leitmotivul evaluării măsurii în care populaţia etnic romă din aceste zone deţine sau nu acte de identitate, de cele mai multe ori nu fac diferenţa între felul actului de identitate, dacă este “card” propriu-zis sau doar un “carton” temporar. În cazul locuitorilor de lângă rampa de gunoi de la periferia Clujului, unde avem aceste date pentru anul 2012 prin cercetarea UNDP şi UBB9, aproximativ 20% au acte de identitate provizorii, la care se adaugă încă aproape 15% care nu deţin acte de identitate (calculele au exceptat familiile relocate forţat de pe strada Coastei, în rândul cărora aproape 90% au cărţi de identitate “normale”). În cercetarea SPAREX, am observat anumite variaţii în privinţa practicilor locale de eliberare a actelor de identitate. Unele primării folosesc Anexa 14 (constatarea rezidenţei de către reprezentanţii poliţiei locale, în cazul în care aceasta nu poate fi certificată legal) pentru a elibera cărţi de identitate “normale” pentru rezidenţii zonelor de locuire informală; altele închid ochii la faptul că un număr irezonabil de mare de persoane declară aceeaşi adresă de “primire în spaţiu” în singura căsuţă documentată a familiei extinse sau într-una aparţinând unui “prieten” (care nu ezită să solicite în schimb o taxă convenţională); altele refuză ambele căi de compromis. Cum interferează aceste opţiuni locale cu strategiile electorale şi promisiunile către “comunităţile de romi” este o problemă frecvent discutată10 în care nu vom intra acum.

Înzestrarea cu un act de identitate distinctiv inferior oferă condiţiile de posibilitate ale unei supravegheri mai stricte, dar exercitarea controlului presupune un dispozitiv (ca să rămânem în termenii lui Foucault) mult mai complex. Capacitatea de control birocratic a statului român a fost limitată chiar şi în perioada planificării centralizate a regimului comunist, iar după ‘89 fragmentarea şi diminuarea capacităţii administrative s-a accentuat. În 1977, Comisia Naţională de Demografie a realizat o anchetă socială privind populaţiile de romi11, iar raportul elaborat12 conţinea recomandări explicite care acopereau toate capitolele actualelor Strategii Naţionale de Incluziune a Romilor (educaţie, sănătate, muncă, locuire, participare socială) cu excepţia drepturilor culturale de afirmare şi conservare a identităţii etnice. Peste un an, raportul de evaluare al PCR privind “problemele pe care le ridică populaţia de ţigani”13 a constatat că situaţia nu s-a ameliorat, în ciuda recomandărilor. Problema va aluneca însă rapid în plan secund în contextul crizei anilor ‘80, iar după 1989 inegalităţile vor escalada şi situaţia etnicilor romi, angajaţi până atunci în munci industriale sau în intreprinderile agricole de stat, se va înrăutăţi considerabil.

Indicatorul cel mai tranşant al marginalizării este locuirea precară în zone periferice cu un statut juridic incert, în locuinţe improvizate, neracordate la utilităţi publice, frecvent în urma evacuărilor forţate din apartamentele “din oraş”. Aceste ghetto-uri neoliberale14, amplificate în urma gentrificării urbane, rămân frecvent invizibile sau reduse la imagini stereotipice stigmatizante exact datorită marginalităţii lor. În cercetarea SPAREX, am urmărit să comparăm criteriile locale de acces la locuinţe sociale aflate în patrimoniul primăriilor (criterii hotărâte de consiliile locale), dar şi modul în care politici reglementate mult mai explicit la nivel naţional (cum ar fi legea venitului minim garantat, alocaţia de susţinere pentru familiile nevoiaşe cu copii, ajutorul pentru încălzirea locuinţei) cunosc variaţii locale în practica implementării. În zonele cele mai sărace şi periferice din oraşele studiate, numărul familiilor care ajung să primească ajutor social sau alocaţie de susţinere este foarte redus, iar frecvent se întâmplă că nici alocaţia universală pentru copii nu acoperă toţi copiii îndreptăţiţi să o primească. Alături de barierele birocratice, programele conţin o serie de condiţionări adverse: tăierea alocaţiei de susţinere în cazul unui număr mare de absenţe (chiar şi la unul singur dintre copiii!) indiferent de dificultatea ajungerii la şcoală; ne-acceptarea adeverinţei de boală de la medicul de familie pentru a justifica neparticiparea la munca în folosul comunităţii, obligaţie a beneficiarilor de ajutor social (fiind necesară o dovadă a incapacităţii de muncă din partea unei comisii de expertiză); diminuarea considerabilă a prestaţiei în perioada muncilor sezoniere în agricultură, în cazul în care persoanele sunt apte de muncă, pornind de la asumpţia că realizează venituri informale. Despre aceste mecanisme am scris mai pe larg în texte anterioare15.

Cu excepţia asistenţilor sociali, autorităţile locale nu au relaţii directe cu persoanele din aceste zone, ci supraveghează, eventual „corectează” situaţia comunităţii prin medierea unor reprezentanţi desemnaţi, leaderi creaţi sau capacitaţi în programe de “dezvoltare comunitară” (sic!) prin convergenţa fatidică a idealului liberal de leadership promovat de instituţiile finanţatoare cu presupoziţia unei tradiţii încă vii a bulibaşei care organizează în jurul lor criss-ul. Aceşti “leaderi informali” preiau o serie dintre prerogativele aparatului de stat: ţin evidenţa copiilor de vârstă şcolară, organizează curăţenia în comunitate, disciplinează şi sancţionează comportamentele “indezirabile” ale altor rezidenţi din “comunitate”. În acelaşi timp, sunt gatekeepers care ţin deoparte presa şi alţi outsiders, poartă negocieri politice, îşi creează propriul corpus de putere în interior şi uneori îşi asumă şi leadership moral, de pastor al comunităţii. Autorităţile locale capătă astfel o mănuşă comodă prin intermediului căreia “gestionează” comunitatea, redusă în această logică la o masă amorfă de persoane a cărei cetăţenie individuală este suspendată.

În acest context, mediatorii sanitari şi şcolari, a căror responsabilitate ar fi tocmai fortificarea cetăţeniei în rândul celor de la margini, rămân într-o poziţie de dublu-outsider: marginali atât în câmpul relaţiilor comunitare, cât şi al instuţiilor publice locale unde sunt angajaţi formal (frecvent doar cu jumătate de normă). Frecvent, ele nu locuiesc în comunitate, nu vorbesc limba Romani, sunt femei tinere a căror influenţă se reduce la lumea “femeilor şi copiilor”şi este subminată de îndată ce intră în conflict cu lumea “bărbaţilor”. În acelaşi timp, poziţia lor în interiorul instituţiilor publice este ambiguă şi rolul definit imprecis, ceea ce conduce uneori la asumarea prea multor sarcini, alteori la colonizarea activităţii de către ale domenii/departamente, unde instituţiile au un deficit de personal, alteori la resemnare şi neglijarea responsabilităţilor. La periferii, statul rămâne absent sau se auto-dedublează prin acţiuni punitive (razii, amenzi, evacuări forţate) sau caritabile (pachete de sărbători, câte-un car de lemne de foc rămase de la toaletarea parcurilor) străine de fundamentul normativ al cetăţeniei şi statului de drept, prin care violenţa nu poate fi discreţionară iar protecţia socială constituie un drept, nu un act de caritate16.

În vernacular, comunităţile unde am fost sunt comunităţi, cu toată încrengătura relaţiilor comunitare de rudenie şi vecinătate, ajutor şi exploatare, empatie şi tensiune; romi şi ne-romi, mulţi cu o identitate etnică difuză şi contextuală. În discursul autorităţilor, „comunităţile de romi” au devenit însă frecvent un termen instrumental pentru justificarea supravegherii, delegării responsabilităţii la leaderi comunitari desemnaţi, intervenţiei discreţionare caritabile sau punitive, care erodează calitatea de cetăţeni ai locuitorilor şi reiterează apartenenţa lor la o categorie suspectă.

________

1 Lector dr. la Departamentul de Sociologie a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca. Contact: crat@socasis.ubbcluj.ro

2 Textul reia câteva din ideile discutate mai pe larg în Raţ, C. (2013): Bare Peripheries: State Retrenchment and Population Profiling in Segregated Roma Settlements from Romania. Studia UBB Sociologia, 58(2): 155-174.

3 “Spatialization and marginalization of social exclusion. The social and cultural formation of ‘Gypsy ghettos’ in Romania in a European context” (www.sparex-ro.eu), finanţat prin grantul CNCS – UEFISCDI, proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0354.

4 Sen, A. (2000). Social Exclusion: Concept, Application and Scrutiny, Social Development Papers, 1: 1-60.

5 Thorburn, M. (2012). Identification, Surveillance and Profiling: On the Use and Abuse of Citizen Data. in I. Dennis and G.R. Sullivan (eds.): Seeking Security: Pre-empting the Commission of Criminal Offences, Oxford: Hart Publishing, pp. 15-22.

6 Purcsi, B.G. (2004). Kísérlet a cigánykérdés „megoldására” az ötvenes évek Magyarországán [An attempt “to solve” the Gypsy question in 1950s Hungary]. Beszelo on-line, 6(6):1-14, http://beszelo.c3.hu/cikkek/fekete-szemelyi-igazolvany-es-munkatabor (Accesat: 01.10.2013); Saghy, E. (2008). Ciganypolitika magyarorszagon, 1950-1960. Multunk. Vol. 1(1): 273-308; Varsa, E. (2010). Gender, “Race”/Ethnicity, Class and the Institution of Child Protection in Hungary 1949-1956. PhD Thesis. Central European University, Budapest. Available in the eTD collection of the CEU Library.

7 Marx, G. T. (2002). What’s New About the “New Surveillance”? Classifying for Change and Continuity. Surveillance & Society, 1(1): 9-29. http://www.surveillance-and-society.org (Accesat: 01.10.2013).

8 UNDP/WB/EC Regional Roma Survey şi FRA Pilot Roma Survey (2011), http://issuu.com/undp_in_europe_cis/docs/_roma_at_a_glance_web/1#download (Accesat: 7.09.2013).

9 UNDP and UBB (2012). Participatory Assessment of the Social Situation of the Pata-Rât and Cantonului Areas, Cluj-Napoca. United Nations Development Project, http://localdevelopmentforinclusion.org/area-based-social-survey-of-a-segregated-roma-settlement.html (Accesat: 30.04.2014).

10 Cel mai recent: Moisă F., Rostas I.A., Tarnovschi D., Stoian I., Rădulescu D. Andersen T.Ş. (2013). Raportul societăţii civile asupra implementării Strategiei Naţionale de Integrare a Romilor şi a Planului de Acţiune al Deceniului în ROMÂNIA în 2012, http://www.romadecade.org/cms/upload/file/9270_file25_ro_civil-society-monitoring-report_ro.pdf (Accesat: 6.09.2013); Berescu, C. (2013). On some ethnic housing areas in Călăraşi. Studia UBB Sociologia, 58(2): 77-110; Vincze, E. (2013). Social-spatial margininality of Roma as a form of intersectional injustice. Studia UBB Sociologia, 58(2): 217-342.

11 Comisia Naţională de Demografie (1977). Studiu privind situaţia social-economică a populaţiei de ţigani din ţara noastră. Bucureşti, 29.11.1977.http://militiaspirituala.ro/fileadmin/documente/doc.pdf.poze.documente_inedite/tiganiada-_1977.pdf (Accesat: 01.10.2013).

12 Manuscrisul nu precizează autorii, dar interviuri şi surse biografice ulterioare arată că unul dintre autorii analizei a fost Nicolae Gheorghe, el însuşi de origine romă, proaspăt absolvent al secţiei de Sociologie din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, care a trimis în aceeaşi perioadă o scrisoare anonimă către Radio Europa Liberă despre dificultăţile cu care se confruntă etnicii romi. Ulterior, Gheorghe va lucra la OSCE – ODIHR Contact Point for Roma and Sinti Issues (1999-2003) şi va deveni deveni unul dintre vocile rome cele mai des invocate. Vezi http://www.theromanielders.org/elders/2/5/ (Accesat: 01.10.2013).

13 Partidul Comunist Roman, Sectia pentru probleme militare si de justitie (1978): Informare privind unele probleme pe care le ridică populaţia de ţigani în ţara noastră. Bucureşti, 30.01.1978. http://militiaspirituala.ro/fileadmin/documente/doc.pdf.poze.documente_inedite/tiganiada-_1978.pdf (Accesat: 01.10.2013).

14 Waquant, L. (2011). A Janus-Faced Institution of Ethnoracial Closure: A Sociological Specification of the Ghetto. In R. Hutchison and B. Haynes (eds.): The Ghetto: Contemporary Global Issues and Controversies, Boulder: Westview, pp. 1-31.

15 Raţ, C. (2011). Incluziune adversa. Prestatii sociale si persistenta saraciei in randul romilor din Romania. In S. Toma şi L. Foszto (eds.): Spectrum. Cercetari sociale despre romi. Cluj-Napoca, ISPMN&Kriterion, pp. 159-180; Raţ, C. (2012). Politica marginalizării. Abrupt şi invizibil. Antologia Critic Atac 2012, Cluj-Napoca: Ed. Tact, pp. 16-22.

16 Wilensky, Harold L. (1975): The Welfare State and Equality: Structural and Ideological Roots of Public Expenditures. Berkeley: University of California Press.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.