Poeme de KASSÁK Lajos în traducerea lui Kocsis Francisko

250px-Lajos_Kassak_in_Vienna_ca_1922

100

Stau în faţa porţii în amurg stau în faţa porţii casei uitate

iată-l pe copilul care a plecat din acest ţinut cu bocceaua în spinare

încă nu avea iubită că doar abia se vedea din pământ părinţii oameni nevolnici

se ofileau în umbra Dumnezeului Mare

încă îşi aminteşte de tatăl său cum stătea-n piaţă cu ţigara stinsă în colţul gurii

şi aştepta ca în zori clopotele Domnului să-l presare cu rouă

şi-şi aminteşte de mama care plângea lângă coveţile uriaşe în aburii grei

apăreau uneori îngerii

aduceau în cămăşuţele lor curate smochine curmale şi cireşe şi cu braţele grăsuţe

îi îndreptau şuviţele căzute peste ochi

copilul stă aici în faţa porţii şi-şi aminteşte totul

bărbaţii şi femeile animalele din faţa staulelor şi florile cum înfloresc şi cântă

şoptit în adiere

deja-i bărbat în toată firea stă acum aici ochii-i sunt obosiţi şi traista şi-a lepădat-o

plictisit

daţi-mi un pahar de apă spune îmbiaţi-mă cu o gură de pâine

îşi aude cuvintele aşteaptă şi vede că nimeni nu se trezeşte la glasul lui

apă şi pâine spune iar mi-e sete şi mi-e foame

simt că acum toţi se uită la mine

dar nimeni nu mă vede

asfinţeşte

pomii îşi scutură frunzele galbene.

Din 35 de poezii (35 vers, 1931)

 

 

Socoteală uşoară

(Könnyű számvetés)

Am trăit o viaţă ticăloasă, m-am beţivit,

apoi am devenit abstinent, dar umblam în acelaşi timp după fete,

în final m-am încuiat între patru pereţi ca să scriu romane cu intenţii educative.

Din când în când privesc pe fereastră şi constat că lumea e neschimbată.

Soarele străluceşte, femeile poartă salbe de mărgele la gât

şi văd casele cum aşteaptă, cu ochiuri luminate seara,

ca nişte animale blânde, binecuvântarea lui Dumnezeu.

O, depărtări pe care nu le voi cuprinde niciodată, o, rod fericit al pământului,

ce triste, ce triste-s toate acestea pe paginile cărţii mele.

De parcă aş sta în pustie în faţa unei fântâni secate,

zadarnic îmi rotesc oglinda ochilor pe osia vremii, strig în zadar.

Pe cine am aşteptat, cu ocol perfid a trecut mai departe şi de cine m-am temut îmi stă

pe cap şi stau şi eu nemişcat între cei patru pereţi

în timp ce simt cu chinuitoare durere

bunătatea lumii cu lumina bunătăţii se-ntrepătrund în inima mea.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

 

Disperare molcomă

(Csöndes kétségbeesés)

Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,

tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii

ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei

şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa.

În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:

mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă

le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?

Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute

şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.

E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,

nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi

şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.

Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?

Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,

stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting

deasupra capului meu întomnatele stele.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Lună plină

(Holdtölte)

Sunt un om de vârstă mijlocie,

de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.

Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,

n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.

Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,

prezentul îmi seamănă cu trecutul,

îmi întreţin prin forţe proprii viaţa

zămislită de un zilier şi o slujitoare.

Iubesc munca şi iubesc încercările.

Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.

Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.

Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.

Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,

avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.

Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.

Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,

de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?

De ce-i una, de ce alta?

mă întreb fără încetare.

Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura deasupra mării,

dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,

dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.

Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,

soţia le udă în fiecare zi

şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.

În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,

timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,

e noapte.

Nu mă plâng.

Doar îmi povestesc viaţa

ca un copil naiv când i se dezleagă limba.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Antract

(Közjáték)

Mă predau. Priveşte-mă de sus şi judecă

dacă ai răgaz, preamărite Domn

care eşti slăvit în acest fel, trecând sub tăcere

coarnele ascunse cu care răneşti necontenit

până la sânge lumea în timp ce pari nemişcat

imuabil şi drept. Judecă deci după pofta inimii

şi cuvântă-n aşa fel încât să te-audă şi surzii.

Cu ce am păcătuit împotriva ta sau a lui, sărmanul meu frate

care rătăceşte singur în lume şi de cum a părăsit leagănul

pietre ascuţite îi tot zdrobesc picioarele

mâinile îi sunt însângerate de munca necurmată, căci chiar dacă

îl părăsesc toţi: ară, seamănă, geluieşte masa

forjează arme, de cele mai multe ori împotriva sa, care

este prezent peste tot şi e împotriva tuturor.

Cu ce am păcătuit împotriva ta, preamărite Domn, şi a sărmanului meu frate?

Mă întorc cu spatele la voi, ca să nu vă ruşinaţi la vederea

coroanei de trandafiri pe care am pregătit-o pentru lauda dreptăţii

şi la vederea celor doi ochi ai mei, care întreabă şi constată.

Mă predau, spun, şi într-adevăr stau aici precum cel ce nu se teme

de cuvintele absconse şi nu se teme nici de munca ce-l aşteaptă.

Sunt fratele fratelui meu şi sunt surd

şi sunt orb în faţa judecătorului şi sunt mai mut decât mutul.

Doar stau nemişcat, iar cei ce trec pe lângă mine văd

un salcâm uriaş ce stă pe marginea drumului

un copac minunat care înfloreşte şi-n iernile cumplite

şi la fel îşi presară petalele peste oameni, animale

peste bunii şi răii

care trec pe sub rămurişul des.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

Lupta cu cuvintele

(Harc a szavakkal)

Vorbesc, vorbesc şi aud că vorbele mele n-au nici un sens.

Se înalţă ca în copilărie pietrele când le aruncam în sus

mişcate de legea forţei şi recad mai adânc decât au fost înainte de pornire.

Suferinţa nu are un cuvânt înţelept şi nu pot exprima nici bucuria, săracele.

Aţi auzit vreodată placa veche de gramofon care se învârteşte în curtea cazărmii

cu locuinţe de serviciu, roata-roata sub acul ascuţit? Râde şi nechează ca smintitul

când e rănit, atunci sună că-i în stare să însângereze urechea omului.

Şi l-aţi auzit pe omul care moţăie în faţa maşinii sale tunătoare

stă părăsit în fundul curţii, îşi întinde braţul şi spune uneori:

Daţi-i nefericitului ceva, oameni buni, daţi-i ceva!

Cine simte rănile sub zdrenţele cerşetorului şi cine pricepe implorarea muribundului?

Sunt poet, ştiţi, maestrul cuvintelor

şi ultimul dintre cei ce nu-şi pot folosi la nimic meseria.

Aud şi prin pereţii camerei melodiile gramofonului turbat

mă incită la dans ori îmi torturează inima.

Acum mă retrag în mine, dragă, şi scâncesc neputincios:

o, dacă aş putea exprima o dată cum te iubesc şi dacă o singură dată

tu mi-ai putea pricepe cuvintele.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

 

 

Ispitirea naivilor

(Balgák megkísértése)

Astăzi m-am întâlnit cu un contemporan demn de stimă.

Poet. Se trăgea de undeva din ţinutul muntos din nord

şi-acum se plimba cu sacoul descheiat şi fericit prin

toamnă. Ce contează pentru el ceaţa, frunzele putrede şi vântul

care năvăleşte dinspre râu pe străzi? Poet, mă gândesc,

şi-n mine mi-e aproape milă de el. Îl compătimesc un pic,

ca pe rudele care îmi seamănă.

Încă merge în faţa mea, încă-i aud bocănitul paşilor

şi poate că-n clipa următoare îşi desface aripile

şi se înalţă în văzduh. Cum i se vor scurge zilele

în aerul albastru? Cine-i va aşterne patul? Cine-i va sfărâma chifle în cafea?

Toţi poeţii sunt oameni săraci şi cu ceva gărgăuni.

Iubesc singurătatea, dar dacă nimeni nu-i vede, se întreţin

cu peştii şi cu păsările. Săracii. Îi urmăresc dacă am norocul

să-i întâlnesc uneori. Ştiu, mania aceasta a mea e arma

care mă omoară, însă îi urmăresc numai şi le preiau

crucea grea.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Mică baladă şoptită

(Halk kis ballada)

 

Femeia frumoasă de-altădată, cea pe care am slăvit-o în poezie,

a murit, vă spun, zău că deja-i moartă biata de ea.

Ca o orfană, plângea întruna

tristă şi prostuţă.

Necontenit plângea şi-ntr-o după-amiază

de sărbătoare a cotit-o pe veci de pe drumul pământesc.

A fost a mea, pe mine mă purta în inimă ca pe-un trandafir

şi ea însăşi, sărăcuţa, o roză era.

Cine să-i înţeleagă tristeţea grea?

Într-un amurg de vară, a adunat flori pe lunci,

apoi a plâns şi s-a omorât.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

Poetul se ciondăneşte cu sine

(A költő önmagával felesel)

He-hei, Kassák Lajos, voinice Kassák Lajos,

cât de mulţi îţi poartă sâmbetele, îşi scrâşnesc dinţii şi-şi ascut cuţitele.

De ce spui că-n scumpa şi darnica ta patrie nu există nimic

în faţa căruia să merite să-ţi scoţi cu smerenie pălăria,

cu tâmpă figură să faci plecăciuni în dreapta, în stânga

în numele recunoştinţei şi al gratitudinii.

Ehei, odată şi-odată vor găsi ac şi de cojocul tău.

În loc să te orientezi la bursă, să fii intermediar sau să faci comerţ,

mâzgăleşti poezii, profanând materia şi forma,

toţi te dispreţuiesc pentru asta cu fărâma lor de minte

şi se cred îndreptăţiţi să se jeneze când vine vorba de tine.

Eşti un musafir nepoftit printre noi şi-i regretabil

că nu nimereşti uşa de ieşire pe care de atâtea ori ţi-au deschis-o în faţă.

Du-te, ţi se spune, nu suportăm privirea ta înţepătoare,

de poemele tale greoaie, zgrunţuroase nici dracu n-are nevoie,

cu râsul şi denegarea ta încăpăţânată

nu ne mai răni, căci şi aşa suntem aşa de hemofili.

– La ce-i bun duiumul de sentinţe, căci iată,

sunt cum sunt, unicul fiu al Tatălui, simultan

comod ori pus necontenit pe fugă, îndărătnic ori conciliant,

teleleu printre muncitori, demolator de norme în faţa poeţilor

a căror invidie o suport cu greu şi mi-e milă de ei

că s-au născut moşnegi şi aşteaptă osteniţi

în preajma stupilor goi.

– Şi tu eşti deja bătrân, albinele tale îşi consumă propria miere

şi de-aceea ţi-e privirea furioasă şi gura amară.

– Va veni o vremea când vă veţi aşeza la masa mea

să mâncaţi miere şi veţi admira roiurile desprinse din stup

cântând melodiile mele

pe deasupra luncilor în floare şi oglindindu-se

în argintul pâraielor clipocitoare.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

 

 

Cum îi apără Maria pe bărbaţii afurisiţi

(Mária így szól a gonosz férfiakért)

 

Staţi de vorbă cu ei, căci ei sunt tare nevolnici. Nu-i bai că vă amintiţi: zac beţi pe stradă. De atunci şi-au ispăşit păcatele; şi dacă iar se-mbată, se duc iarăşi la biserică şi udă cu lacrimile lor pardoseala rece de piatră din faţa altarului Mariei. Fecioara îi priveşte şi surâde. De fiecare dată când i se-nfăţişează un bărbat îngenuncheat, i se face poftă să râdă răsunător. Cunoaşte bine soiul acesta. Peste puţin se ridică în picioare, se uită aroganţi împrejur şi-apoi, pe drum spre casă, tropotesc grosolan cu încălţările pe pietrele drumului. Maria îi cunoaşte bine pe tipii de acest fel şi-i iartă şi pentru faptul că se poartă brutal cu femeile, care sunt nevolnicele ei surori. Şi-ar putea întoarce supărată faţa, i-ar putea trata cu vorbe aspre, şi-n momentele acelea ea e şi mai frumoasă şi are privirea mai luminoasă ca oricând. Consideră că pe asemenea oameni nu-i îndreaptă ameninţarea, ci răbdătoarea bunătate. E plină de compasiune pentru suratele ei, însă le îndeamnă să se comporte tot aşa. Ne rănesc, spune, dar tot noi suntem mai puternice. Fumează, tot timpul li-e sete de alcool şi-s nesătui de dragoste – nu-i de-ajuns cât de bătuţi sunt de dumnezeu? Mie mi-e milă de ei şi intervin în favoarea lor, dacă mă roagă de ajutor.

Staţi de vorbă cu ei, surioarelor, spune, nu-s nişte ticăloşi înrăiţi. Doar nişte stângaci demni de milă. Ce s-ar alege de ei, Doamne, dacă nu i-am sluji răbdătoare şi nu i-am proteja ocrotitoare?

Poezii noi (Új versek, 1947)

 

Adiere deasupra luncii înflorite

(Szellő a virágzó rét felett)

Cu cleşti înroşiţi şi vergele plumbuite te constrâng să cânţi. Poet sărman, te-au gonit mai crunt decât iepurii la vânătoare, decât pe criminal în timpul raziei de noapte. O, tu, condamnat la veşnic chin, cum dispari în umbră. Vezi, din nimic, marea se năpusteşte brusc să-ţi spele de sub picioare pământul pe care l-au ţesut cele mai frumoase fete din firele negre şi roşii ale amărăciunii şi iubirii. O pasăre te-a prevenit, zadarnic însă.

Rătăceşti printre cioburi colorate de ceramică şi ici-colo apare câte un mac şi luceşte violent, poate de stropii sângelui tău colorat. Şi pe drum te-ntâlneşti cu un măgar ce se deşiră sub greutatea crucii. Dacă v-ar vedea un străin, abia dacă ar putea să facă deosebirea dintre tine şi nefericitul dobitoc. Alteori apari pe poteca vreunei grădini fermecate, frunzele copacilor îţi trimit şoapte, iar florile îngenunchează în faţa ta. Astfel te salută, atât de primitor şi de la sine înţeles, de parcă toate ţi-ar fi surori. Şi iarăşi o altă urmă de roată îţi conduce paşii mai departe şi-apoi îţi cresc aripi şi ştii să zbori. Pluteşti între extreme, tot mai greu de recunoscut.

Degeaba plângi, degeaba îţi ciupeşti tot mai răsunător lăuta.

Cineva apare pe prispa intrării presărate cu stele şi-ţi închide poarta în faţă.

Din Trandafirii sărmanilor (Szegények rózsái, 1949)

 

 

Traducere de KOCSIS Francisko

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s