Pe aripile cărăbuşilor…

Radu ŢUCULESCU

07-roman-serial

 

Frumoasa lună mai! Bună de pus pe muzică!

Sonata lunii mai. Simfonia lunii mai!

Te împinge spre extaz.

Fusese o lună cu puzderie de cărăbuşi. O dată la patru ani se întîmplă aşa. Cărăbuşii invadează Dealul Cetăţuii şi Marele Oraş. Cărăbuşii invadează lumea!

Sînt drăguţi, bîzîitori, inofensivi. Strălucesc, în apus de soare.

Cărăbuşi de aur.

Am prins unul. E simplu, cînd sînt atît de mulţi, lovindu-se între ei. Nu cunosc teama.

Adusesem cu mine un mosor de aţă subţire. Intenţie premeditată. Am rupt o bucată. Am legat-o de un picioruş. Celălalt capăt l-am legat de o crenguţă, desprinsă dintr-un tufiş, curăţată de frunze. Un băţ verde.

Cărăbuşul se porni să zboare.

Aripile vibrau armonios în aerul călduţ al după amiezei de mai. Legat cum era, de-un picioruş din spate şi de vîrful băţului, începu să se rotească în jurul acestuia ca o morişcă.

Maria Candelato bătu din palme.

M-am uitat la ea, mîndru de ce ştiam eu să fac cu un cărăbuş de mai.

S-a minunat, cîteva clipe, apoi a zis cu vocea ei catifelată şi zglobie, de pasăre dansatoare, înălţată-n zbor, acuma dă-i drumul cărăbuşului, îl doare, bietul de el, nu-l chinui.

Am vrut doar să-ţi arăt, i-am răspuns, încercînd zadarnic să preiau tonalitatea vocii sale venită din înaltul cerului înroşit de soarele care se retrăgea discret. Nu-l doare, te asigur, ba îi şi place să se joace, uite ce vesel dă din aripi! O morişcă vie!

Anghele, eliberează-l, mă rugară buzele Mariei Candelato, atinse de vîlvătăile purpurii ale apusului de soare. Fără agresivitate, cu cîntată duioşie.

Îi dau drumul, uite, chiar acuma. Aţa subţire s-a rupt uşor. Cărăbuşul n-a zbughit-o, fericit că scăpase din laţ. Din contră. Începu să zboare în jurul nostru, zumzăind muzical, fluturînd după el bucăţica de aţă atîrnată de picioruşul său, ca un fir de păianjen.

Vezi, pînă şi cărăbuşul s-a îndrăgostit de tine!

Dar cine mai este îndrăgostit? întrebă gura umedă şi purpurie a Mariei Candelato, iar eu am răspuns dintr-o suflare, toată lumea, iar ea a rîs, dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi perlaţi, pe suprafaţa lor jucîndu-se o rază de soare, strecurată printre sutele de aripi ale cărăbuşilor care invadaseră văzduhul.

Mirosea a săpun de casă în care se amestecaseră flori de levănţică, la fel făcea şi mama, înainte de a opri fierberea grăsimilor, arunca în oală petale parfumate. Aşa, îmi zicea Irene, miroasă-mă întîi, vîră-ţi nasul după urechea mea, şi după cealaltă, plimbă-l pe ceafă, încet, pe gît… şi inspiră adînc. Întîi să-ţi placă mirosul femeii. E primul pas important. Dacă nu-ţi place, nu te încurca cu ea. Tu miroşi ca şi săpunul pe care-l face mama, zic, continuînd să adulmec aromele epidermei albe a fetei în casă. Asta-i bine, rîse Irene, dezvelindu-şi strungăreaţa, e un semn că ne putem apropia unul de celălalt. Vei descoperi că miros şi altcumva decît… săpunul mamei. Atinge şi cu buzele loburile urechilor… ceafa… gîtul… fără grabă… nu se crapă pielea, chiar dacă bagi puţin dinţii în ea… Mă exciţi pe mine… şi pe tine… Urcă spre bărbie… sărut-o… plimbă-te cu buzele şi pe obraji… Rîsul reconfortant al Irenei se termina cu două gropiţe răsărite-n obrajii ei roşii pe care asfinţitul soarelui de mai îi înflăcăra cu generozitate. Părul îi era împletit în două cozi groase. Prin ele, şerpuiau panglici colorat, ca nişte curcubeie adunate într-o castanie şi mătăsoasă captivitate.

Cărăbuşul nostru rubiniu, cu aţa zbătîndu-se, molatec, sub el, atrase şi pe alţii în cercul său rotitor. O clipă, mi-a fost teamă să nu-i invadeze părul Mariei Candelato. Rebel, căzut pe umeri, des şi vag ondulat, precum suprafaţa unui lac mîngîiată de vînt, avea culoarea purpurie a ultimelor raze de soare.

Cărăbuşii de mai se roteau în jurul nostru, ca într-un dans protector. Nici gînd să se rătăcească vreunul în părul Mariei Candelato. Păstrau o distanţă egală, ordonată.

Eu şedeam pe bancă iar ea, în picioare în faţa mea. Simfonieta cărăbuşilor de mai se desfăşura deasupra capului meu. Dansau în jurul Mariei Candelato. Un nimb din aripi transparente. Un omagiu adus frumuseţii sale pline de prospeţime şi ingenuitate.

Era îmbrăcată cu un tricou subţire, lipit de trup, de-un verde deschis, ca iarba primăvara, cînd e plină de sevă. O fustă albă, un alb crem, extrem de scurtă, precum cele ale jucătoarelor de tenis. Ori chiar mai scurtă.

De pe banca pe care şedeam, îi vedem perfect chiloţii mici, albi, transparenţi şi curbura feselor. O simplă pală de vînt, ar fi fost de ajuns ca să le dezvelească în întreaga lor splendoare. Curbele aveau perfecţiunea unui glob de cristal tăiat în două. Sub pielea netedă, rozalie, a feselor, muşchii erau plini de viaţă, tresărind din cînd în cînd, incitaţi de zumzăitul discret al cărăbuşilor de mai.

Maria Candelato avea cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată. Fără cusur, stîrneau imaginaţia, dînd naştere celor mai năstruşnice fantezii. Coapsele, suple şi pline totodată, emanau o căldură de felină tînără, capabilă să zburde ore în şir, fără să obosească. Genunchii şuşoteau tot timpul, molatec şi senzual. Prin tricou, se reliefau sînii mici şi fermi, cu sfîrcuri alungite, gata să străpungă ţesătura fină, subţire.

Am prins-o de mîini şi am apropiat-o mai mult de mine. Îi simţeam căldura coapselor încingîndu-mi obrajii. Vîrfurile urechilor.

Trebuia să-mi las capul pe spate, să-i descopăr faţa. Imaginea era completă. Coapsele, chiloţeii, sînii şi chipul ei de căprioară cu ochii protejaţi de gene lungi, prin care se filtra lumina înserării.

Te uiţi sub fusta mea, rîse Maria Candelato, balansîndu-se a dans, fără să-şi desprindă mîinile. Marginile fustiţei se mişcau şi ele, precum spuma valurilor trezite la viaţă.

N-am cum să-mi înalţ privirile spre tine decît aşa… trecînd cu ele pe sub fustiţă… Sînt de vină că-i atît de scurtă? Ce văd eu, vede toată lumea…!

Irene îşi plimba degetele mîinii drepte prin părul meu, în timp ce învăţam să-i sărut, cu adevărat, gîtul, ceafa, urechile, obrajii. Picioare de păianjen, încărcate cu electricitate, care-mi scurgeau fiori pe şira spinării, îmi ridicau firele de păr de pe braţe şi de pe unde mai crescuseră. Mîna Irenei, un păianjen electric, dirijîndu-mi cu gingăşie fermă capul. Traseul buzelor. Pînă cînd le potrivise peste buzele ei.

Cărăbuşii de mai năuceau umbrele înserării cu bîzîitul şi zborul lor.

Lasă-le moi, nu le crispa, deschide-le puţin, îmi şoptea Irene pe un ton amuzat. Nu mă deranjau inflexiunile vocii sale, subtilităţile nuanţelor. Nici nu mă puteam concentra asupra lor. Îşi vîrî vîrful limbii, fierbinte şi umed, în gura mea, mişcîndu-l cu agilitatea unei şopîrle. Instinctiv, am atacat-o şi eu cu vîrful limbii, imitîndu-i mişcările. O încleştare care-mi răscoli interiorul trupului. O minge de foc coborî, invadîndu-mi pîntecul.

Irene îmi apucă mîna dreaptă şi o ghidă spre fusta ei lungă, cu pliuri roşii. Îi imprimă o mişcare de rotaţie. Ca un masaj lejer. Gingaş. Apoi o împinse în sus.

Nu ştiu cînd îşi eliberase sînii de sub bluza subţire din pînză de in. Sîni mari, elastici, dominanţi. Îmi bolborosi direct în gură, frămîntă-i… strînge-i… nu brutal… dar nici timid… freacă-i…

Un ghem de foc îmi răsări în stomac. Apoi începu să coboare prin pîntec, prin vezică, pînă-n testicule, aprinzîndu-le instantaneu. O durere surdă, gata să explodeze.

Eşti tare frumoasă, Maria Candelato, am murmurat înţepenit pe bancă, cu capul lăsat pe spate. Cărăbuşii care se roteau în jurul nostru, zumzăiau aprobator. Pînă şi cărăbuşii…

Ştiam că eşti meşter în sunete, nu şi în vorbe, ciripi Maria Candelato, continuînd balansul dansant al trupului ei perfect, de trestie gînditoare legănată de vînt, ca un lujer atins de adierile sfîrşitului de primăvară.

Îmi strîngea mîinile, ca un copil lanţurile leagănului din parc.

Am început să-i sorb şoaptele genunchilor. Atunci se opri din mişcare, tremurînd ca o libelulă, de parcă trupul ei intrase în rezonanţă. Poate răcoarea nopţii care începuse să se lase peste noi, peste Marele Oraş, să fi fost de vină.

Am continuat să-i culeg şoaptele genunchilor cu buzele, tot mai febril, urcînd încet spre pulpele goale, ca un melc marcîndu-şi drumul cu salivă, avînd drept ţintă finală buzele acoperite de ţesătura fină, albă, transparentă, a chiloţeilor.

Frămîntam sînii nebun de elastici ai Irenei, mari, dominanţi, cu sfîrcuri groase, maronii. Intraseră şi ei în erecţie, ca şi sulacul meu, a ştremeleagului meu întărit, dureros, în strînsoarea pantalonilor.

Mîna Irenei mi-a aplecat capul spre colinele sînilor. I-am înghiţit, pe rînd, cu necontrolată ardoare,

Atenţie, să nu muşti prea tare, chicoti Irene, iar răsuflarea ei nu mai era atît de calmă, de stăpînă pe sine.

Apoi, am simţit cum cealaltă mînă a Irenei se transformă şi ea în păianjen, unul care se căţăra, grăbit, pe picioarele mele, de la genunchi în sus, şi cu agilitate profesionistă îmi descheie pantalonii. Sulacul eliberat, zbîrnîi ca o coardă, intrînd în concurenţă cu zumzăitul cărăbuşilor de mai, încîntaţi şi ei de ceea ce se petrecea pe bancă, sub valurile protectoare ale umbrelor nopţii.

Brusc, Irene îmi îndepărtă capul, desprinzîndu-mi buzele de pe sînii ei. Se ridică în picioare. Am sesizat un şoptit mătăsos. Îşi ridica fusta. De fapt, fustele. Avea mai multe, una peste alta, ca nişte foi de varză, subţiri şi colorate.

I-am desluşit pîntecul gol. Nu purta chiloţi.

Pune-ţi mîinile pe bucile mele, sînt ca şi sînii… dar fără sfîrcuri, chicoti Irene din nou, printre calde gîfîieli. Se căţără pe genunchii mei, cu fustele ridicate pînă la brîu. Se înfipse în stremeleagul încordat ca o coardă de contrabas, dintr-o singură mişcare, înghiţindu-l complet.

O menghină umedă, începu a se strînge în jurul sulacului.

Ca o gură flămîndă.

Călare pe mine, Irene nu-şi mişca trupul deloc. Se ţinea de umerii mei, strîns, în timp ce sînii mi se ofereau din nou, direct în faţă, fără oprelişti, într-o poziţie mult mai comodă.

Menghina umedă şi fierbinte care-mi înghiţise sulacul, cînd strîngea, cînd îi dădea drumul, ca o pompă, ca o gură care suge o bomboană.

O nemişcare plină de… mişcare interioară, vîscoasă, fierbinte. O lavă agitîndu-se sub pămînt.

Am gemut la unison. Cozile groase ale Irenei mă plesniră peste faţă. Gemînd, îşi clătinase capul dintr-o parte într-alta, de cîteva ori. Precum Radu Orbul…

Am simţit cum mi se scurge măduva din şira spinării, lăsîndu-mă moale ca o cîrpă. Ca un prosop.

Irene mă îmbrăţişă, vîrîndu-mi obrazul între chingile sînilor ei umeziţi de-o subţire transpiraţie parfumată.

Aşa, stors de vlagă cum eram, nu aş mai fi ieşit din ea… pînă dimineaţa!

Irene coborî, în cele din urmă, de pe genunchii mei. Hai, nu rămîne ca o cămaşă stoarsă, zise ea, revenind la tonul de-o sănătoasă veselie, nu ai de ce să-ţi fie teamă, vei deveni un bărbat pe cinste.

N-am înţeles ce a vrut să spună, dar nici nu am întrebat-o. M-am lăsat luat de mînă şi pus în mişcare de Irene, fata în casă, cea care mirosea a săpun cu flori de levănţică, făcut la ţară. Irene, servitoarea prezentată de Radu Orbul.

Mai avem multe de învăţat, Anghele, gînguri ea, dar este timp. Cărăbuşii ăştia vor fi aici toată luna mai…

Mi-am lipit buzele de ţesătura subţire a chiloţeilor. Mi-am desprins mîinile din palmele ei. Apoi mi le-am lipit de fesele ei perfecte.

Prin ţesătura cît pînza de păianjen, absorbeam aroma buzelor garnisite cu cîţiva cîrlionţi pufoşi.

Vreau să fii numai a mea, doar eu să te ating, să te mîngîi, am bolborosit, scufundat între coapsele Mariei Candelato.

Ce bombăni acolo? întrebă ea, îndepărtîndu-mă, vădit tulburată.

Vreau să fii numai a mea, am repetat eu, să nu te atingă nimeni, să nu te spurce nici un bărbat…

Anghele! îmi opri şirul vorbelor Maria Candelato, aiurezi?

Se lăsă pe vine şi-mi luă capul în palme.

Umbrele nopţii coborîră, insinuant, peste pleoapele noastre. Ne desluşeam, anevoie, chipurile.

Anghele, eu sînt balerină, şopti Maria Candelato, aceasta va fi meseria mea. Să dansez pe scenă, cîteodată singură, de cele mai multe ori cu un partener ori chiar cu mai mulţi… Sper că-ţi dai seama ce prostii ai rostit.

În momentul acela am înţeles. Nu voi putea forma niciodată un cuplu de îndrăgostiţi cu Maria Candelato. Era elevă la coregrafie. Meseria ei se petrece pe scenă. Trebuie să danseze şi să se lase pipăită de diverşi parteneri, în văzul tuturor. Să-şi arate chiloţeii şi fesele tuturor onaniştilor din sală ori din faţa televizoarelor. Ba, să mai fie şi aplaudată pentru asta!

Gelozia m-ar fi data gata. Mai bine dau eu dracului această relaţie, mi-am zis, pe care am încercat s-o înod cu superba Maria Candelato. Să fiu sincer, ea a fost cea care mi-a spus încă acolo, pe Dealul Cetăţuii, Anghele, trebuie să renunţăm la orice relaţie dintre noi. N-am chef de scene de gelozie. Şi nici nu te văd capabil să accepţi cu mine o simplă prietenie. Am dreptate?

N-am zis nimic. Am lăsat răspunsul să atîrne undeva deasupra noastră. Să-l ia cu ei cărăbuşii, la sfîrşitul lunii mai.

                                                           (fragment din romanul Mierla neagră)

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s