Ioana Boștenaru – Măcelaria – „visul american” autohton

radu tuculescu macelaria

Catalogat de Radu Țuculescu drept „o lume în trei zile”, cel mai recent roman semnat de acesta reușește să îl mențină în rândul scriitorilor optzeciști prolifici. Spre deosebire de romanele precedente precum Poveștile mamei bătrâne (2006), Stalin cu sapa-nainte (2009) sau Mierla neagră (2015), în care prozatorul și-a obișnuit publicul cu alternarea prezentului cu trecutul, Măcelăria Kennedy e un roman al prezentului, al celor trei zile în care personaje care mai de care mai pestrițe domină prim-planul, după cum afirmă însuși acesta într-un interviu cu Alice Valeria Micu pentru Cluj Manifest: „Personajele sunt absolut trăznite, le iubesc pe toate, sunt atât de simpatice, uneori naive şi tembele şi bătute în cap. Toţi vor să devină artişti, în afară de măcelar, care e şi el un artist, în felul său.” Citește în continuare →

Radu ŢUCULESCU – VODKA! sau INIMIOARE PENTRU CÎINI

tuculescu-teatru

 

Personaje:

MIRIAM

BETINA

POŞTAŞUL

            O cameră trăznită. Amestec de bucătărie, living, dormitor. Fantezia scenografului poate zburda în voie. La bună înţelegere cu regizorul, desigur…

            Miriam intră în scenă cu  două pungi mari din hîrtie pline de cumpărături.  Le trînteşte pe masă.

Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Răzbunări bine temperate

mierla

 

,,Ce a furat comunismul vinde acum democrația. Chiar și sentimente”, spune unul dintre motto-urile cu care se deschide romanul și care este, totodată, și replica unui personaj al Mierlei negre*. În fond, Radu Țuculescu scrie o carte despre Radu Anghel, un tânăr căruia regimul comunist i-a jucat o farsă sub pretextul neînduplecatei transparenței pe care o promova. Autorul, la rându-i, a lăsat între paginile romanului o bună parte a experienței sale dinainte de ’89, fără a scrie, însă, un roman al nostalgiei sau al reactualizării unei adolescențe sub comunism. De altfel, preferința pentru alternarea trecutului cu prezentul se remarcă și în volumul Stalin cu sapa-nainte din 2009 sau Poveștile mamei bătrîne din 2006. Romanele sale au fost traduse în diverse țări precum Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia. Dar, dintre toate acestea, după cum mărturisește chiar Radu Țuculescu într-un interviu cu Diana Matei acordat pentru site-ul liternautica, Mierla Neagră are la bază ,,cea mai mare halcă tăiată” din viața sa.

            Majoritatea personajelor sunt reale, ,,pipăite”, doar Mario Bucătarul, spune el, este un personaj inventat. Însă diferențele dintre cele deja întâlnite și acesta din urmă nu se observă deloc pe parcursul romanului, dovadă a faptului că toată experiența în Clujul pre si post revoluționar, de la experiența internatului, la oamenii pe care i-a cunoscut și străzile pe care le-a umblat au determinat un adevărat boom creativ. Personajele lui au biografii puternice, solide, conturate treptat odată cu fiecare din cele trei părți ale romanului: Internatul, Despina și La picioarele desculțe.

            Primele trei pagini, cu toată introducerea despre dulceață, despre cum arată internatul Liceului de Muzică și cele câteva rânduri despre tovarășul pedagog Prada, se încheie cu momentul cheie al capitolului și al cărții. Cu butonul de switch al vieții personajului Radu Anghel, deci, cu imaginea pantofilor negri, ,,proaspăt lustruiți”, cu trupul căzut lat în mijlocul unei toalete, care-i aparține lui Mirel, Mirositorul de Picioare: ,,Obrajii îi sunt umflați, ca niște ardei umpluți. Printre dinții dezveliți de-un rînjet cabotin, atîrnă o bucată de material de culoare neagră. Apuc capătul cu două degete și-l extrag încet, răbduriu. Din gură îi ies aburi cu miros de mlaștină. Duhoarea morții”. Momentul în care găsește cadavrul declanșează prin tehnici cinematografice un val de amintiri din copilăria în care tatăl îi cânta la fluier, până la momente cheie ale vieții din internat. Seria de flashback-uri îi introduce și pe prietenii săi, pe Fangli și Ponco, alături de care plimba căruțul cu mâncare, pe Radu Orbul, cel care i-a dat prima țigară, dar și pe colegul curajos care fuma chiar în timpul orelor, Sîrb Ioan, poreclit Brînză. Nu lipsesc nici discuțiile despre fete, despre muzică și, mai ales, despre corbul care-și făcuse cuibul într-un zid, în spatele unui conifer, corbul pe care ,,tovarășul pedagog Prada” nu-l suportă, mierla neagră. De altfel, profesorul întrupează toate principiile regimului comunist cenzurând adesea acțiunile celorlalți sau găsindu-și turnători precum Mirel.

            Dar romanul nu este nicidecum o radiografie a sistemului comunist, cât a evoluției lui Radu Anghel. E vorba, mai degrabă, de o radiografie a unei stări generate de sistemul politic, o radiografie a dorinței de răzbunare, întrucât Radu Anghel va fi acuzat pe nedrept de tovarășul pedagog pentru moartea lui Mirel, după ce el, la rândul său, îl va fi învinovățit pe Prada de moartea lui Ponco. În ciuda impulsivității personajului, răzbunarea pe care o pregătește e calculată și lentă. Schimburile de replici sunt vii, de-a dreptul delicioase in toate circumstanțele. După cum e și momentul în care, din solidaritate pentru colegul său, Ponco, care cîștigase marele premiul la Festivalul Internațional al tinerilor flautiști de la Praga, Radu Anghel îi ia apărarea. Fiind una din nopțile în care Mirel trebuia, la ordinul lui Prada, să miroase la propriu pe cei care nu și-au spălat picioarele, Radu Anghel se împotrivește acestei acțiuni. Schimbul de replici e  ilar prin curajul pe care-l afișează pe care-l afișează Radu Anghel, căci el e personajul care face din propria impulsivitate o artă, e punctul care declanșează toată literaritatea romanului. Dacă el n-ar fi fost purtat de cele mai spontane reacții, probabil că întreaga poveste ar fi fost o înregistrare fadă a amintirilor unui tânăr cazat la internat: ,,Nu-i put picioarele, tovarășe pedagog! Mie îmi put, nu lui! Îmi put al naibi, ca la un dihor! De la mine ajunge mirosul la nasul turnătorului! Pe bune! La mine nu trebuie să vă aplecați, sînt sus”.

            Totodată, în construcția personajelor experiența de dramaturg a autorului poate fi considerată un punct-cheie. Replicile sunt colorate, ironice, hazlii, spontane, naturale și livrează exact cantitatea necesară de conținut. În discursul lor, cu toții se provoacă unii pe alții și, la rândul lor, provoacă cititorul. Obrăznicia adolescentină a lui Radu Anghel atinge punctul culminant în episodul imediat următor, al dușului. Trimiși de pedagogul Prada la dușuri pentru a scăpa de mirosul neplăcut al picioarelor, cei doi se încăpățânează să rămână sub apa rece, decizia culminând cu moartea lui Ponco. Surprinzătoare sunt gândurile și analizele pe care Radu Anghel le face ulterior. Personajul nu-și dă voie să se simtă vinovat, toată responsabilitatea așezând-o pe umerii pedagogolui și ai lui Mirel, mirositorul de picioare. Astfel, momentul de debut al romanului își găsește justificarea în aceste flashback-uri. Cele două morți ale studenților contrastează una cu cealaltă. În timp ce Ponco moare curat, sub apa rece, moartea lui Mirel e apăsătoare prin miros, întrucât trupul lui zace într-una din toaletele turcești. Apropierea de cadavrul său e descrisă aproape cinematografic. Fiecare imagine se adaugă celeilalte asemenea unei serii fotografice. Cadreșe sunt redate prin propoziții scurte. ,,E Mirel, colegul meu. Mirositorul de picioare”, ,,Încerc să-i aflu pulsul, pipăindu-i gîtul cu degetele”, ,,Printre buze îi iese o bucățică de textilă neagră”. Mărturia falsă a tovarășului Prada care-l surprinde exact în acel moment, îl aruncă pe Radu Anghel la închisoare. Asupra acestei perioade se insistă cel mai puțin, carcera fiind tot un spațiul al rememorărilor și al unui nou start, în care Mario Bucătarul, colegul de celulă va juca un rol important în evoluția sa.

            Mierla neagră devine cu fiecare pagină un adevărat bildungsroman, cu atât mai mult cu cât, cea de a doua parte a cărții e dedicată eșecurilor amoroase. Radu Anghel se mută cu Mario Bucătarul într-un oraș aproape de graniță unde o va cunoaște pe Despina. Capitolul surprinde o dublă ratare amoroasă concretizată în căsnicia lui Radu Anghel cu această tânără, care pare că se mișcă în lume purtată de două obsesii. Pe de o parte, ea are obsesia ratării unei cariere muzicale, cu toate că din încercările sale reiese că nu are pic de talent, iar, de cealaltă, eșecul amoros. Dacă la început pare copilăroasă, cu reacții pe măsură, fără să îl judece pe Radu Anghel pentru experiența carcerei, în timp, aceasta se dovedește a fi debilă, urmând haotic obsesia chipului lui Aron, băiatul de care a fost îndrăgostită în timpul liceului. Astfel, statistica amoroasă a Despinei, jurnalul descoperit de Radu Anghel, care îndosaria relațiile cu diversi Aroni îl împinge pe acesta spre o nouă formă de răzbunare la fel de calculată, poate chiar ușor sadică. Romanul e construit pe aceeași tehnică a rememorării, discursul personajului fiind adus în actualitate prin conversația cu Radu Orbul, căruia i se destăinuie: ,,Am venit cu Mario Bucătarul în Marele Oraș… Dar partea asta o cunoști si tu. În schimb, ghicește ce i-am spus Despinei, înainte de a-i întoarce spatele, definitiv. <<Greu de ghicit, nu mă prea duce capul, a început să gîlgîie>> <<Nu uita, i-am spus cu cel mai candid zîmbet pe buze, în șură ai o bârnă pe care a folosit-o și bunicul tău cu succes>>”.

            Partea a treia, La picioarele desculțe, e o revenire asumată la viața dinspre care s-a retras, la prieteni, la părinți, la profesori, la Maria și Irene. Îi reintegrează pe toți într-o lume peste care el pune, treptat, stăpânire, un univers culinar la care contribuie și Mario și de care se folosește pentru a se răzbuna pe tovarășul Prada. La finalul romanului, dacă pedagogul e întruchiparea comunismului, Radu Anghel devine militant al societății consumeriste de a cărei putere imobilizatoare și expansivă este conștient: ,,Urmăresc oamenii de aici, de sus, și îi văd luînd proporții, tot mai dependenți de  poncouri, de bombițe, de desert, de meniurile noastre în care, ingredientul secret este praful din ciuperci… o linguriță, nu mai mult… ici colo… îi văd tîrîndu-se, desculți, pe arterele Marelui Oraș, cu trupurile grele, transpirate, gîfîind hîrîit, mereu nesătui, pofticioși, înghițind cu nesaț tot ce li se pune în față, visînd poncouri, bombițe, deserturi, sucuri, sosuri”. Pulsația vieții este îngreunată de arma pe care a ales-o în răzbunarea sa.

            Prin urmare, Radu Anghel, personajul principal al romanului, se mișcă prin mai multe lumi și timpuri. Nu in sensul SF, ci în sensul în care el cunoaște universul internatului, loc care-l trimite spre închisoare. Ulterior, abia dupa ce a trecut prin două carcere, internatul în sine fiind descris ca atare, căsnicia cu Despina devine și ea o formă de prizonierat. E o carceră mobilă, în permanentă transformare, care-și mută zidurile în planul emoțiilor și în substratul căreia se dezvoltă o stringentă nevoie de răzbunare. Romanul e un succes tocmai pentru că alternează aceste trăiri cu episoadele de solidaritate și prietenie sau cu scenele amoroase. Până la urmă, Radu Țuculescu întreprinde un exercițiu de multitasking literar, combinând lirismul unor fraze specifice ipostazei de îndrăgostit sau imaginarul corespunzător acestei trăiri, cu succesiuni de replici ironice, încărcate de subtilitate la care se adaugă un fir narativ solid redat în mod cinematografic, prin tehnica flashback-ului, ca o formă de editare a poveștii inițiale din perspectiva subiectivă a personajului Radu Anghel.

            Abia la finalul romanului cititorul își va da seama că, în sine, romanul e o buclă, începe și se încheie cu aceleași personaje peste care au trecut anii. Cartea se citește dintr-o suflare, cititorul putând cu ușurință să intuiască anumite întâmplări, să deslușească un soi de lege a echivalenței pe care personajul se încăpățânează să o aplice.

___________________

* Radu Țuculescu, Mierla neagră, Editura Cartea Românească, 2015, 296 p.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Luna gheboasă

Radu ŢUCULESCU

tuculescu

                                                                      

 

in memorian H. P. Lovecraft

 

                                                                                  Motto

                   „Dacă moartea ar fi sfîrșitul a tot, cei mai în cîștig ar fi ticăloșii, moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate. ”   Platon

            Era o minunată dimineață de vară a anului 2000, cînd s-a descoperit primul cadavru în marele parc al orașului nostru. Zăcea, frumușel, întins pe gazonul de iarbă dintre trunchiurile copacilor înalți, umbroși, cu scoarțe ridate adînc de vremuri. Am ajuns la fața locului, însoțit de Adelina, fotograful nostru. Formăm o echipă, pot zice, bine unită. Avem destule gusturi comune, chiar și culinare și destul simț al umorului încît să ne suportăm unul pe altul în aproape toate situațiile. Lucrînd în aceeași redacție, aceste amănunte nu sînt lipsite de importanță.

            Am fost primii reprezentanți ai presei la locul faptei.

Mi-am creat cîteva relații importante în rîndul polițiștilor și al anchetatorilor. În felul acesta, pot fi cu un pas înaintea celorlalți ziariști. Fapt relevant pentru un cotidian care dorește să se mențină pe linia de plutire. Chiar dacă încercăm să  nu alunecăm în linia tabloidelor, nu lipsesc din paginile noastre scandalurile , mai mult ori mai puțin adevărate, ale vedetelor și pseudo-vedetelor, ale politicienilor și tîrfelor de lux, nici pozele cu silicoane dezgolite și buze umflate ca niște rîme groase de mlaștină, gata să plesnească. Nimic mai dizgrațios decît o femeie la care, cînd vorbește, buza superioară răsfrîntă pînă sub nas, nu i se mișcă normal în sus și în jos ci doar puțintel pe orizontală, adunîndu-se ori întinzîndu-se ca o omidă unsuroasă. Dar, dacă cititorii doresc circ, asta le dăm, pîine nu avem cum. Eu, atunci cînd nu am niciun subiect ”șocant” despre care să scriu, concep articole pe teme despre paranormal, realitate paralelă, fenomene bizare, chiar și despre ocultism ori extratereștri. Mici compilații cu interpretări proprii lipsite de ironie ori bășcălie.

            Locotenentul Gregor Pah e slab, înalt și încă tînăr. Un expert al departamentului Omucideri cu care, prin desele noastre întîlniri, am devenit aproape prieteni. Îmi place numele său. Sună ca o plescăială scurtă, persiflantă, făcută din vîrful buzelor.

Din prima clipă am deslușit în ochii săi o expresie de nedumerire. Mi-a strîns mîna cu ușoară febrilitate, șoptindu-mi, e cel puțin ciudat, și-mi făcu semn cu bărbia spre perimetrul de gazon încercuit.

Am descoperit cadavrul zăcînd pe spate, într-o poziție aproape degajată, ca și  cum tocmai se întinsese în iarba încă udă de rouă, să tragă un pui de somn. Un tînăr de vreo douăzeci de ani. Un chip plăcut. Părul lins, cu cărare , lucea ca și  uns cu uleiuri parfumate. Alături, o pălărie albă din paie. Un sacou de tip smoching fără coada de rîndunică și o pereche de pantaloni crem, largi, cu manșetă. Purta pantofi de lac, alb-negri iar la gît o lavalieră de culoare cărămizie. O costumație de secol trecut, cam de pe timpul filmelor lui Bogart! La mică distanță de trup, un baston cu măciulie. Cămașa din mătase albă avea o pată încă proaspătă de sînge, în dreptul inimii. Și tot acolo am zărit ceva subțire, cu o mică măciulie albă, strălucind argintiu sub razele soarelui vesel al dimineții.

 E un ac de păr, mă lămuri Gregor Pah. Dar eu nu cred că acesta i-a cauzat moartea. E înfipt superficial, cît să se scurgă puțintel sînge. Medicul nostru legist ne va lămuri…Întîrzie, ca de obicei. Ce zici de imbrăcăminte?

Curioasă, am răspuns. Parcă ar fi un actor. A jucat aseară într-o piesă și nu și-a mai schimbat costumul de scenă…Poate fi o explicație plauzibilă, pe moment.

Adelina începu să facă poze, bucuroasă că la ora aceea nu se plimba aproape nimeni pe aleile lungi și umbroase ale parcului. Dacă se adună prea mulți curioși la locul faptei, o încearcă un sentiment de jenă care poate, adesea, sucomba într-o stare de agitație stresantă și pentru cei din jurul său.

Ai găsit vreun indiciu, cît de vag, prin iarba gazonului? l-am întrebat pe Gregor. A zîmbit scurt, și-a mijit ochii spre mine și a dat, ambiguu, din mîna dreaptă.

 Nimic, zise, doar trei găuri…

Trei găuri? m-am mirat sonor.

Da…proaspete. Trei găuri marcînd, aproximativ, un triunghi. Uite, taman aici!

M-am holbat spre locul din iarbă arătat de Gregor Pah cu degetul. M-am lăsat pe vine. Da, se distingeau destul de clar. Ce puteau fi? Piciorușele unei mici nave extraterestre? Eram pus pe glume cînd, brusc, vocea metalică, ușor ironică, a lui Gregor Pah îmi schimbă starea de spirit.

Poate sînt urmele unui trepied. Vreo cameră de filmat…Așa că, grăbește-te, Vic!

Se îndreptă spre medicul legist care își făcuse, în sfîrșit, apariția. M-a lăsat înfipt în iarba udă, consternat de aluzia făcută. S-ar putea ca vreun cameraman tembel de la una din televiziunile locale să fi apucat, deja, să înregistreze cîteva cadre numai bune pentru o știre-șoc? Ideea mă neliniști.

 L-am sunat pe șef.

Trebuie să mai tipărim, urgent, un nou tiraj. E un cadavru în parcul central, sîntem aici cu Adelina. Schimbăm doar prima pagină…

Redactează și dă-i drumul! Ajung și eu la redacție, în curînd.

În asemenea situații, îi dau voie Adelinei să conducă mașina. În timpul acesta, eu scriu textul. Un cadavru misterios, pe gazonul din parcul central, aproape de lacul de agrement… În dreptul inimii are înfipt un ac de păr lung, cu o perlă la capăt…  La locul faptei nu s-au găsit niciun indiciu… Un bărbat tînăr, îmbrăcat ca prin anii 30-40 ai secolului trecut…Straniu…Cauza morții încă nu se cunoaște…Vom reveni cu amănunte…

Despre cele trei găuri, nicio vorbuliță. Dacă filmase, într-adevăr, careva de la o televiziune locală, speculațiile mele m-ar fi pus într-o postură caraghioasă. Precauția este una dintre armele unui bun ziarist.

Pînă la amiaz, al doilea tiraj se lăfăia în chioșcuri. Pozele Adelinei, sub titlul Un cadavru misterios, tipărit cu litere groase, mari, să le vadă și miopii, incitau interesul oricărui trecător. Nicun alt ziar nu publicase știrea, ceea ce îmi umfla pieptul a satisfacție. Micile și trecătoarele mele bucurii.

Cu un exemplar sub braț, ținut la vedere, m-am plimbat agale, înainte de a ajunge acasă.

Locuiesc pe o străduță de tip medieval, îngustă și scurtă , poate cea mai scurtă din oraș, care se află, însă, aproape de centru. O casă veche de peste o sută de ani, cum sînt și restul caselor de aici. Cînd cotești pe străduța mea, de pe cea principală circulată de tramvaie, autobuze, troleibuze și tot soiul de alte mașini în flux continuu,  treci într-alt secol, unul în care liniștea avea alte coordonate. Fațadele caselor sînt neschimbate, ridate de vremuri, roase de ploi și zăpezi, crăpate în diverse locuri, configurînd un  mozaic ciudat. Pe alocuri, tencuiala este căzută iar culorile sînt șterse, predominînd cea gălbuie. Și totuși, aspectul nu este nicidecum unul mohorît, trist, resemnat. E doar o adiere de melancolie, de blînd mister. Un parfum al anilor cînd timpul se scurgea mai încet, mai calm, mai pe neobservate.

 Locuiesc într-o garsonieră fără hol, cu o bucătărie minusculă și o baie ceva mai mare. Camera are o singură fereastră care dă într-o curte interioară unde se găsesc cîteva răsaduri cu flori. Deasupra lor, sîrme pentru atîrnat rufele la uscat. Pereții înalți, cum nu se mai construiesc azi, sînt groși, temeinici, fără urme de igrasie. În jurul meu, locuiesc trei femei în vîrstă. Singure. Una surdă, care îngrijește florile și zîmbește continuu. Cealaltă este constant supărată, neprietenoasă, abia dacă răspunde la salut.

Şi tanti Lina, prietena mea căreia îi aduc, zilnic, ziarul nostru, pe gratis, normal. O femeie micuță, delicată, plină de viață la cei peste 80 de ani ai săi, deosebit de amabilă, purtîndu-se cu mine grijului ca o adevărată bunicuță. Chipul ei rotund, împînzit de riduri minuscule, ușor palid, e mereu senin, vesel.   Are o mică infirmitate, o abia vizibilă cocoașă, pe care și-o ascunde cu cochetărie dar și cu umor. Nu se vaită niciodată cum fac de obicei bătrînii, din contră, ea mă încurajează ori de cîte ori simte că am nevoie. Mă răsfață, adesea, cu mici prăjiturele pe care nu le refuz niciodată, eu fiind un adevărat gurmand cînd este vorba despre prăjituri, chiar dacă nu se vede. Sînt slab precum o păstaie de fasole, expresia îi aparține. E singură, amănunte despre viața ei nu mi-a destăinuit și nici nu am insistat să o facă. E o chestiune de discreție pe care femeile, în special, o apreciază.

Tanti Lina, azi chiar am o știre bombă, i-am zis imediat ce mi-a deschis. Are o locuință mai mare decît a mea, două încăperi, prima e bucătărie plus baia în dosul unei perdele iar a doua dormitorul. Întotdeauna stăm la masa din bucătărie. În ambele încăperi, e un conglomerat de mobile vechi, aproape de-o vîrstă cu clădirea. Și acest amănunt mă face să mă simt bine la tanti Lina, ca și cum aș evada din stresul de-afară într-un spațiu al calmului, lipsit de neliniștile cotidiene.

Vreo vedetă surprinsă de soț în pat cu altul? întrebă tanti Lina, întinzînd mîna după cotidian. N-am răspuns, am lăsat-o să descopere. Și-a pus ochelarii rotunzi, cu rame din sîrmă, și a citit fără grabă, textul meu, altfel scurt, aproape telegrafic. Apoi și-a scos ochelarii, i-a pus pe masă și a zis, de data asta chiar e o știre interesantă. Servești niște prăjitură cu mere și scorțișoară? Tocmai am scos-o din cuptor.

Se simte și din stradă!, am exclamat eu iar gura mi-era deja plină de salivă.

Momentan, pare un caz destul de ciudat, așa cum afirmi, zise tanti Lina în timp ce porționa prăjitura.

Despre hainele pe care le poartă mortul, ce părere aveți?

Ești băiat deștept, ți-am mai zis-o, ciripi tanti Lina cu veselie, ai intuit corect. E îmbrăcat ca pe vremea tinereții mele. Cam așa se… asortau băieții de douăzeci de ani, porniți pe cuceriri rapide. Chiar și bastonul, se vede clar, e din anii aceia.

Atunci, la naiba, poate fi un actor, unul mai puțin cunoscut, am exclamat eu în timp ce-mi înfundam o bucată de prăjitură în gură apoi continuînd printre mestecături, ori vreun figurant, poate se toarnă un film de epocă iar noi habar n-avem. Ori nu-i actor dar lucrează la un teatru, cine știe de ce s-a îmbrăcat așa, poate un nebun…

Toate variantele sînt posibile, zise tanti Lina. Îți place?

Mai întrebați? E un deliciu!

Tanti Lina mă privea încîntată cum înghițeam bunătate de prăjitură. Ca o mamă care-și admiră odrasla, fericită că i-a făcut pe plac.

Iar acul de păr cu perlă la un capăt este ca o semnătură, nu?

 De acord cu tine, Vic. Dacă sînt amprente pe el, cazul se poate rezolva mai repede.

O să-mi spună Pah imediat ce află rezultatele, sîntem prieteni, am rostit printre mestecături parfumate.

A, Pah detectivul, zise tanti Lina, zîmbind ingenuu. Ce nume simpatic are! Precum o…exclamație.

Izbucni într-un rîs zglobiu, ca un ciripit de vrăbiuță. I-am ținut isonul, printre înghițituri.

Tanti Lina, încă odată, mulțumesc pentru excelenta prăjitură. Vă țin la curent cu evoluția cazului.

Abia aștept să aflu noutăți, mai zise tanti Lina, zîmbindu-mi cu drag. Cînd m-am ridicat de pe scaun, am observat că-și colorase buclele albe ale părului în nuanțe de mov.

Vic, mă opri tanti Lina în cadrul ușii, mi-a trecut o idee prin minte, nu degeaba urmăresc serialele polițiste. Dacă acul cu perlă  e o semnătură…ar putea fi vorba de-un criminal în serie iar bărbatul din parc e prima victimă, nu?

M-am holbat la tanti Lina, în mod admirativ. Raționamentul ei era corect.

Pot să mă folosesc de ideea asta în articolul meu de mîine ? am întrebat-o iar ea a dat din cap bucuroasă.

O clipă, ciripi scuturîndu-și buclele colorate, du-i și Raunei cîteva prăjituri.

N-am fost capabil s-o refuz. Am ieșit cu farfuria de prăjituri în mînă învăluit în aroma de scorțișoară.

Ca de obicei, Rauna era tolănită pe perna mare a patului. Deschise ochii ei verzi cu irizări gălbui , pentru cîteva clipe, privindu-mă cu duioasă pasivitate. I-am plimbat farfuria pe sub nas. Tanti Lina ți-a trimis bunătăți. Mustățile Raunei au vibrat de cîteva ori, precum aripile unei libelule, apoi s-a ridicat cu încetinitorul, s-a întors și s-a trîntit la loc, fîlfîindu-și coada stufoasă, lăsînd-o să cadă ușor pe lîngă mîna mea. Era clar că nu suporta scorțișoara! Avantajul meu, aveam cina asigurată.

M-am întins lîngă Rauna, proptindu-mi capul alături. Am mîngîiat-o de cîteva ori, respectînd ritualul. Terapia mea zilnică. Ca de obicei, părea să nu aibă nicio reacție. Prefăcătorie feminină. Cînd am început să respir mai adînc, semn că somnul îmi dădea tîrcoale, Rauna s-a ridicat parcă plictisită și s-a cățărat pe pieptul meu, fără cea mai mică ezitare. Apoi începu să mă frămînte cu lăbuțele din față, pregătindu-și culcușul la cîțiva centimetri de bărbia mea, privindu-mă fix, hipnotic. Am închis ochii, ca și cum sucombasem într-un somn adînc. Prefăcătorie masculină. Masajul Raunei era un adevărat balsam, liniștindu-mi pînă și pulsul. În cele din urmă, se așeză, fierbinte, adormind instantaneu. Respirațiile noastre se atingeau cu delicatețe.

Spre seară, m-a sunat Pah, să-mi comunice constatările legistului. Vocea lui metalică, în general neutră, avea o intonație aparte.

Victor, cauza morții este otrăvirea, iar acul de păr cu perlă, înfipt în dreptul inimii, nu are nicio amprentă, cum bănuisem. A produs doar o rană nesemnificativă.

Una simbolică, l-am întrerupt eu, care poate fi, de exemplu, și un semn al unui criminal în serie…

Acum vorbește ziaristul din tine, din partea mea poți specula cum vrei în articolașul tău de mîine dimineața, eu îți dau datele concrete. Desigur, criminalul dorește să ne sugereze că ar fi vorba despre o femeie. Poate. Dar altceva este ciudat în povestea asta. Legistul a constatat, cu uimire, că dincolo de înveliș, adică de piele, de ceea ce se vede la exterior, organele interne sînt ale unui bărbat în vîrstă de…cel puțin otpzeci de ani!

Cîteva secunde de pauză au marcat uimirea mea. Adică, am zis apoi, mortul acela căruia nu-i dai mai mult de douăzeci și ceva de ani, este pe dinăuntru un bătrîn de peste optzeci?

Exact, răspunse Pah fără ezitare. Un subiect pe măsura ta…Nu glumesc.

O clipă, Gregor! am exclamat, e…năucitor! Există vreo explicație?

Noi încercăm să descoperim criminalul. Pentru ciudățenii colaterale, nu avem timp de pierdut.

Altceva, în afara acului de păr?

Nimic. Momentan. Așteptăm să anunțe cineva dispariția. Dacă sună la redacție…

…te voi ține la curent, ca de obicei.

Toată după masa m-am străduit să concep articolul pentru ediția următoare. M-am hotărît să fiu cît se poate de concis, de sec. Dau rezultatele autopsiei, fără să comentez. Ele în sine vor produce comentarii debordante. Imi voi permite, doar, să scriu cele sugerate de tanti Lina. Un strop de neliniște în plus amplifică curiozitatea și…vînzarea.

În timp ce Rauna începu să dea tîrcoale farfuriei cu prăjituri, mă sună șeful. I-am enumerat cele aflate de la Pah.

Ceva ce n-am mai auzit în viața mea, exclamă șeful. Dacă nu ar fi vorba despre rezultatele concrete ale unei autopsii, aș fi crezut că sînt divagațiile tale pe teme paranormale, fantastice și alte chestii cu care te ocupi uneori… în scopul de-a atrage cititorii. Dă-i drumul textului, poze a făcut Adelina destule. Cazul se arată, într-adevăr, ciudat…

Rauna a mirosit, îndelung, colțul unei prăjituri. Te poate aduce la exasperare, precauția ei prelungită. Și-a tot apropiat nările umede pînă la cîțiva milimetri distanță de suprafața aromată. Îmi venea să-i împing căpșorul, să-i intre botul în aluatul copt. Evident, m-am abținut. Meticulozitatea ei este și ea, pînă la urmă, o terapie pentru mine. Învăț să mă stăpînesc mai bine. Eram curios ce va face. În cele din urmă, s-a hotărît să guște. O fărîmă, desigur. A mestecat-o încet, temeinic. După ce-a înghițit-o, mi-a aruncat o priviră plină de semnificații. E acceptabilă dar mie a doua oară să-mi aduci, mai bine, pește.

Noaptea, după ce am stins lumina iar Rauna și-a reluat, iarăși, locul pe pieptul meu, am zărit luna prin fereastra camerei, deasupra acoperișului casei vecine.

 Răsărise chiar lîngă horn, rotundă,  plină, ușor palidă, amintind de chipul vecinei.

 O lună gheboasă, mi-am zis zîmbind și imediat m-am rușinat, tanti Lina nu merită să fie jignită nici măcar în gînd.

Nebunia a început a doua zi, spre amiază. Tocmai mă pregăteam să ies pînă la restaurantul din colț, să iau prînzul, cînd mă sună secretara. Vino la șef, ești căutat. Chiar el, personal…? Victore, n-am timp de bancuri, mișcă-ți fundul repede.

În biroul șefului se mai aflau două persoane. Un cuplu de tineri, în jur de treizeici de ani. Stăteau în picioare, aproape lipiți unul de celălalt, vizibil stînjeniți. În ochi li se putea citi, clar, uluială amestecată cu spaimă. Ca și cum ar fi zărit, într-un colț al încăperii, o fantomă. Un spectru.

Șeful se mișca în spatele biroului, cu pași mici și agitați, frămîntînduși mîinile. Așa reacționa, cînd înota în ape tulburi…  Le făcu semn celor doi să vorbească.

Ieri dimineață, bîigui tînărul fără nicio altă introducere, am constatat că bunicul nostru a…dispărut. Alaltăieri seara, după cină, l-am condus în camera sa. Dimineața, cînd soția a intrat să-l aducă la micul dejun…nu mai era. Pur și simplu, dispăruse…

Disperarea din glasul tînărului mi se păru exagerată.

Au mai fost cazuri cînd bătrînii au ieșit din casă și n-au mai știut să se întoarcă…am zis eu, încercînd să fiu diplomat.

Bunicul nostru, mai exact el este bunicul meu, are optzecișicinci de ani și nu poate merge pe picioarele sale decît…dintr-o cameră într-alta.

Asta e, într-adevăr, ceva mai greu de explicat, am zis eu cu foarte vagă ironie în glas și l-am privit pe șef, așteptînd un zîmbet complice din partea lui. Dar el continua să se miște, cuprins de-o evidentă febrilitate.

Apoi a apărut ziarul dumneavoastră cu cadavrul descoperit în parc…Am fost…șocați…Am ezitat mult pînă să venim aici…dar n-avem încotro…cu riscul de-a ne considera nebuni…

M-am holbat la ei, fără să pricep ceva. Șeful luă de pe birou un album și mi-l întinse, cu un gest aproape agresiv.

L-au adus cu ei, răsfoiește-l și lămurește-te, zise, dacă ești în stare…

Un album cu fotografii de familie. La început, fotografii vechi, alb negru ori sepia. Un bebeluș în brațele părinților, apoi bebelușul ajuns copil, singur ori cu alți copii la joacă, apoi adolescentul optimist… Traseul obișnuit și banal al unui album de familie. Pe a cincia pagină, o fotografie cu bebelușul ajuns un tînăr de vreo douăzeci de ani, cu o privire arogantă, sprijinit în baston, cu pălărie albă de paie pe cap, sacou, cămașă albă cu lavalieră la gît, pantaloni crem, largi, cu manșetă, pantofi alb-negri…Asemănarea era izbitoare, șocantă! M-am lăsat să alunec într-un fotoliu, continuînd să mă holbez la fotografie.

E vreo farsă? am întrebat. O înscenare?

Așa ne-am întrebat și noi, credeți-ne…zise tînărul care transpira vizibil, soția tamponîndu-i fruntea, din cînd în cînd, cu o batistă albastră.

Am mai răsfoit, automat, cîteva pagini de album apoi mi-am amintit de constatările medicului legist. Sub învelișul de piele al unui tînăr, trupul cadavrului descoperit în parc era al unui bătrîn de cel puțin optzeci de ani…

Să-l chemăm pe Pah, zise șeful.

L-am sunat imediat, rugîndu-l să vină repede la redacție, avem noutăți. Pînă a ajuns, am încercat să construiesc un dialog cît mai coerent cu cei doi. Starea în care se aflau, nu numai ei, recunosc, a produs poticneli și bîlbîieli, de ambele părți. Oricum, am aflat că părinții tînărului muriseră în urmă cu vreo zece ani, într-un accident de mașină. Bunicul a rămas în grija tinerilor. Cam de vreo trei ani, o artrită accentuată îl obliga să se miște tot mai puțin. Nu mai ieșea din casă. Existau doi sau trei foști colegi de școală prin oraș cu care vorbea, cîteodată, la telefon. Tot mai rar, în ultima vreme. Iar tînărul era singurul său nepot.

Pah a ascultat cu atenție tot ce i s-a relatat apoi a privit fotografia din album, fără ca vreun mușchi al feței să-i tresară. Chipul parcă i se transformase într-o mască. Așa era el, nu ignora nicio informație, fie ea și hilară la prima vedere.

 Acum veniți cu mine pînă la morgă…să vedeți cadavrul, zise Gregor Pah. Pentru identificare, se spune, chiar dacă în cazul acesta e una…cel puțin ciudată.

Avem toate actele bunicului cu noi, zise tînărul.

Nu mă îndoiesc de asta. Oricum, v-aș ruga…să păstrați tăcerea.

Categoric. Dacă am povesti, ne-ar considera bolnavi…Ne-am face de rîs.

Și, încă ceva, continuă Pah, o să mai așteptăm un timp…Fără supărare. Să vedem dacă nu mai…revendică cineva cadavrul!

După ce am rămas singuri, am hotărît, de comun acord cu șeful, să nu scriu nimic despre cele întîmplate. Chiar dacă povestea tinerilor este nemaiauzită, ca desprinsă din basme, mai ceva decît articolele mele despre extratereștri ori despre magie. Riscăm, la rîndul nostru,  să ne facem de rîs. Voi lăsa să plutească misterul, ambiguitatea în jurul cazului, incitînd fantezia cititorului. Apoi, dacă lucrurile nu se vor lămuri într-alt fel, renunț, brusc, să mai scriu despre crimă. Ca și în alte cazuri, totul va sucomba, rapid, în uitare.

După trei zile, Pah i-a lăsat pe tineri să ridice cadavrul. Ba, chiar i-a ajutat să-l incinereze, cu mare discreție, pe bunicul otrăvit și…întinerit, rezolvînd toate formalitățile. Tinerii s-au ales cu o urnă frumoasă și cu o neliniște de lungă durată. Cu spaima că în acestă lume ți se pot întîmpla lucruri incredibile, înfiorătoare, fără șanse de-a fi explicate.

Desigur, i-am povestit doamnei Lina, simpatica mea vecină, ce s-a întîmplat. Știam că totul va rămîne între noi. Ea nu avea pe nimeni, nici neamuri, nici prieteni. Nu fusese niciodată căsătorită.

E ca într-un film, ciripi tanti Lina, după ce mă ascultă cu multă seriozitate.

 Sînteți o adevărată cinefilă!

 Filmul a fost una din pasiunile mele, încă din tinerețe. Amantul meu numărul unu, rîse tanti Lina, îmbiindu-mă cu o nouă porție de dulceață de vișine, pe care n-am ezitat s-o iau. Recunosc, dulciurile sînt printre pasiunile mele, chiar dacă nu se vede. Încă…

Și mie îmi plac filmele, și cele animate.

A fost un film, continuă să-și amintească tanti Lina, cu un criminal care se întorcea în timp și ucidea…Ba nu! Greșesc! Era cu un detectiv care se întorcea în timp pentru a împiedica niște crime…Așa ceva, nu-mi amintesc cu exactitate…

În filme, e posibil orice.

Și în viață, după cum se vede, nu? Cazul tău e năucitor de… misterios. Fără explicații raționale…

Am mai sporovăit despre real și ireal, o vreme, ajungînd la concluzia că poate doar Rauna cunoaște răspunsul exact, dar cum să ni-l mărturisească și nouă? Tanti Lina avea un sănătos simț al umorului care mă încînta și-mi alimenta optimismul.

Rauna m-a întîmpinat cu aceeași prefăcută indiferență. Tolănită pe perină, îmi aruncă o privire molatec-verzuie și oftă scurt, bine că ai venit, trîntește-te lîngă mine și scarpină-mă între urechi, îți face și ție bine.

M-am întins lîngă ea. Am început s-o mîngîi, povestindu-i evenimentele zilei. Torcea domol dar știam că mă ascultă. Din cînd în cînd, urechile ei ascuțite se mișcau ca niște periscoape.

După exact o săptămînă, în același loc a apărut un al doilea cadavru. Tocmai îmi făceam cafeaua de dimineață cu Rauna alături, cînd mă sună Pah. Pentru prima oară auzeam vocea lui neutră, metalică, tremurînd ușor.

Victore, vino repede, povestea tinde să devină halucinantă.

Cadavrul era al unui tînăr de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat la fel ca și primul, doar lavaliera avea culoare vișinie. În piept îi era înfiptă o agrafă de păr, lungă și cu perlă albă la capăt. Alături, zăcea bastonul. Cu siguranță, murise otrăvit. I se turnase otravă în cafea, ca și primului! Pah îmi arătă cu degetul un loc în iarba încă umedă de rouă. Am distins trei găuri în formă de triunghi.

De data aceasta, n-am fost singurul ziarist. Apăruse și un cameraman. Două individe încercau să-i ia un interviu lui Gregor Pah, fără succes. Medicul legist e un bărbat mucalit, solid, cu chelie lungă cît o pîrtie de schi, căruia nu-i displace un pahar de băutură în plus, indiferent la ce oră.  Meseria pe care o practică, îl scuză.

Dacă și ăsta are vîrsta biologică de peste optzeci de ani…o să-mi cer pensionarea anticipată! afirmă el, zgomotos. L-au auzit ziariștii și au tăbărît pe el. Pah nu a apucat să-l oprească. A povestit tot, promițînd că le va comunica și rezultatele  autopsiei pe noul cadavru.

 Bineînțeles, cadavrul avea vîrsta biologică de peste optzeci de ani. Medicului legist nu i s-a aprobat demisia.

Ca și în primul caz, au apărut neamurile înspămîntate, cu dovezile de rigoare.

Criminalul în serie, sugerat de mine în primul articol pornise, în mod evident, șirul victimelor.

Paranoia se declanșă în oraș.

Mas media făcea cele mai neașteptate speculații. Un criminal în serie care folosește o otravă miraculoasă!  Ucide și…întinerește totodată! Să fie vrăjitorie? Să fie magie neagră? Să fie mîna extratereștrilor? Ucigașul  vine dintr-o realitate paralelă? Cam…paralele cu situația erau multe comentarii, atît în presă cît și la televiziunile private ori la cea națională unde erau invitați tot soiul de ”specialiști” din cele mai diverse domenii pentru discuții interactive la care puteau suna și telespectatorii. Babilonia era, în asemenea cazuri, hilară și amețitoare. Apăreau și ghicitoare ori prezicătoare, mai mult ori mai puțin celebre! Imaginația începea să nască…monștrii. Și spaimă, desigur.

Bătrînii erau zăvorîți în camere, cu ferestrele bătute-n cuie. Dar existau și tineri care își aduceau bunicii ori părinții senili în parcul central, ”uitîndu-i” pe cîte o bancă din apropierea gazonului cu pricina. În speranța, sadică, de a-i regăsi…tineri a doua zi dimineața. Tineri și, definitiv liniștiți. Unii dintre bătrîni nu rămîneau pe bancă cuminți, ci o porneau, năuci, să rătăcească pe străzi, pînă ce-i ridica poliția ori salvările.

Toate acestea le comentam cu tanti Lina, cu umor, desigur, dar și cu oarecare neliniște, printre prăjituri și dulcețuri. Criminalul înfigea intenționat, conchideam amîndoi, în pieptul cadavrului un ac lung de păr, pentru derută.

După descoperirea celui de al doilea cadavru, un gînd nedefinit începu să-mi dea tîrcoale. Eram întins în pat, alături de Rauna. O mîngîiam cu mișcări aproape automate  iar în mintea îmi tot revenea scena din biroul șefului. Eu, el și cuplul de tineri cu albumul de familie. Prima dispariție a unui bătrîn și strania lui reapariție. Ceva văzusem atunci, un amănunt căruia nu-i dădusem nicio importanță dar care părea să aibă, după descoperirea celui de-al doilea cadavru, o importanță majoră. Care era acel amănunt? Am rememorat scena de zeci de ori, adesea cu încetinitorul.

Cînd Rauna mi s-a așezat, ca de obicei, pe piept, față în față, am întrebat-o, nu mă poți ajuta, prințeso?  Și-a ridicat, brusc, căpșorul privindu-mă fix. Atunci, pentru o clipă, în loc de doi ochi verzi-gălbui, mi s-au arătat trei, ca într-o deformație optică. A fost clipa cînd mi-am amintit! L-am sunat pe nepotul primei victime, rugîndu-l să ne întîlnim imediat și să aducă cu el albumul bunicului.

Ne-am întîlnit într-un bar din centrul orașului. Și eu aveam de gînd să vă caut…șopti el, în timp ce răsfoiam albumul. M-am oprit la o pagină, scoțînd un scurt sunet de exclamție. Am desprins fotografia și i-am arătat-o.

Pentru asta doream și eu să vă întîlnesc, zise tînărul tulburat.

În fotografie erau trei tineri în jur de douăzeci de ani. Doi băieți iar între ei, o fată. Toți veseli, bine dispuși. Tinerii erau…cei doi morți găsiți pe gazonul din parcul mare. Fata, micuță, subțirică, cu un chip frumos…îmi amintea, vag, de cineva. Am privit, intens, fără să-mi dau seama de cine anume. L-am rugat pe tînăr să-mi lase fotografia.

S-ar putea ca următoarea victimă să fie ea, i-am zis, arătînd cu degetul spre fată.

La asta m-am gîndit și eu, bîigui tînărul. Al doilea mort era un vechi prieten bun de-al bunicului. Dar fata nu știu cine este, n-am nici cea mai vagă bănuială…

M-am întors cu fotografia în buzunar și, chiar dacă era aproape ora zece seara, am bătut la ușa tantei Lina. Se vedea lumină. Precis se uita la vreun film. Mi-a deschis imediat.

Încă un cadavru în parc, Vic? mă întrebă, bucuroasă că mă vede iarăși.

Nu chiar …am zis, dar s-ar putea să mai apară unul cît de curînd.

I-am pus fotografia în palmă și m-am așezat la masă. Tanti Lina  aruncă doar o scurtă privire peste fotografie, apoi mi-o înapoie și  zîmbi strîmb, cum nu o făcuse niciodată.

 La ora asta s-ar potrivi să bem și un lichior din frăguțe, nu prea dulce dar  tare. Pe lîngă cîteva fursecuri proaspete.

Puse pe masă sticla, două pahare, farfuria cu fursecuri apoi două cutii din lemn de mahon. A turnat în pahare, am ciocnit și am băut amîndoi într-o mișcare identică. În timp ce deschidea capacul unei cutii, chipul rotund, plin de voioșie, al tantei Lina deveni grav, palid.

Nu va mai fi nicio crimă, rosti ea și-mi întinse o fotografie extrasă din interiorul cutiei. Era identică cu cea adusă de mine. Nu pricepeam nimic. Simțeam că alunec pe un alt tărîm.

Am reușit să-mi ascund destul de bine cocoașa în poză, așa-i Vic?

Da, era tanti Lina, între cei doi. Tînără, veselă, cu ochii strălucind a fericire. Nu înțelegeam nimic. Mi-a umplut , din nou, paharul și l-am sorbit pe nerăsuflate. Deci tanti Lina a cunoscut cele două victime și a tăcut chitic, nu mi-a spus nici măcar mie! Așteptam lămuriri. Așteptam povestea…

Voi încerca să fiu cît mai scurtă și cît mai puțin…melodramatică, începu tanti Lina cu voce egală, păstrînd o tonalitate aproape neutră. Am crescut ca orice fetiță cu handicap. Copiii, știi bine, sînt sadici, își bat joc de cei neputincioși. I-am înfruntat cu cerbicie iar în cele din urmă, am fost lăsată în pace. Eram prietenoasă cu toți și mă străduiam să fiu mereu veselă, indiferentă la cocoașa micuță dintre omoplații mei. Mama mă adora, mă încuraja în tot ce făceam. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată. Trec peste copilărie și ajung la vîrsta de douăzeci de ani. Minunata vîrstă, nu? Aveam doi prieteni buni, foști colegi de școală, doi camarazi adevărați. Eu eram pasionată de fotografie, colaboram deja cu cîteva cotidiene și doream să devin o adevărată profesionistă. Umblam toți trei în excursii, la spectacole, la dans. Ne plimbam, adesea, prin parc unde, evident, eu făceam poze. Aveam un aparat cu burduf, excelent, care se declanșa și singur după cîteva secunde. Îl fixam pe un trepied și ne hlizeam toți trei în fața lui…Apoi m-am îndrăgostit de unul dintre ei, el la fel, nebunește. Într-o seară, am fost doar noi doi la un restaurant, mi-a dăruit un inel de logodnă, am făcut planuri de viitor și așa mai departe. Am băut, da, am băut mult și apoi m-a convins să mergem la un hotel. Iar acolo , s-a întîmplat mizeria. Făcuseră un pariu odios. M-au avut amîndoi, în noaptea aceea, pe rînd iar eu nu mi-am dat seama. Celălalt era deja ascuns în cameră, conform planului. Îți imaginezi cum s-au înlocuit unul pe celălalt. Simplu și ordinar. Dimineața m-am trezit singură în pat. Au avut nerușinarea să-mi lase un bilet. Ai fost destul de bună pentru o începătoare, scria pe un șervețel cu rujul meu de buze. Și s-au semnat amîndoi.

Am mai înghițit cîteva fursecuri și un pahar cu lichior de frăguțe. N-aveam de gînd să pun nicio întrebare. Presimțeam că povestea va deveni halucinantă. Chipul tantei Lina semăna tot mai mult cu luna aceea plină pe care o zăream, uneori, tremurînd palid deasupra acoperișului.

Am născut o fetiță. Bineînțeles, nici unul dintre cei doi nu a recunoscut copilul. Devenisem acum batjocura celor maturi. Curva cea cocoșată. Cu un copil din flori. Mama s-a îmbolnăvit de inimă rea și ne-a părăsit, pe cînd micuța Arina avea trei ani. Apoi a venit mizeria războiului iar Arina a murit cu puțin înainte de a se termina. Atunci s-a încheiat și povestea vieții mele…Și viața mea… Acum urmează o parte pe care nu are rost să o comentăm. Nu există explicații și nici nu are sens să le căutăm. Doar faptele contează. Printre poveștile pe care i le citeam Arinei, era una cu o fetiță care reușise să intre…în burduful aparatului de fotografiat al tatei unde a avut numeroase aventuri prin locurile și cu ființele fotografiate de acesta. Aparatul păstra, în interiorul său, imaginile. O fotografie, dragă Vic, îmbătrînește și ea, dar nu la exterior, nu la vedere, ci dincolo de înveliș, dincolo de aparențe. Și mi-am amintit de poveste și am reușit și eu, după încăpățînate încercări, ceea ce reușise fetița. Puterea voinței, puterea creierului, dorința răzbunării. Nu m-am grăbit, am așteptat…Mă gîndeam că , poate, în cele din urmă această dorință se va dilua. Ei și-au trăit viața conform normelor societății, deveniseră tați onorabili, bunici onorabili și habar nu aveau că mai exist pe această lume, chiar dacă locuiam în același oraș. Eu îi urmăream, din umbră, iar sentimentul acela, al răzbunării, nu s-a diluat…

Tanti Lina a deschis, încet, cea de a doua cutie. Înăuntru se aflau cîteva ace de păr, lungi cu cîte o perlă la un capăt. Apoi s-a ridicat și a scos dintr-un dulap un trepied pe care era montat un vechi aparat de fotografiat.

Mai funcționează, zise privindu-mă, intens, în ochi.

Eram  fascinat, mut, amețit de cele auzite. Am întins mîna și am pipăit trepiedul cu o mișcare mecanică, aproape inconștientă, ca și cum doream să mă conving că e real.

Tanti Lina a închis cutiile, le-a luat de pe masă apoi a mai turnat în pahare. Am băut într-o liniște desăvîrșită. Nici limbile ceasului de pe perete nu se mai auzeau.

Dacă-l dorești, poți să-l iei, ți-l dăruiesc. Îți dau, însă, un sfat. Nu te grăbi niciodată…Așteaptă să treacă o vreme…Și cînd vei fi convins că răutatea trebuie răsplătită tot cu răutate, să-ți amintești de povestea pe care ți-am spus-o…

Pentru cîteva clipe, nu a mai fost tanti Lina, cea pe care o cunoșteam, ci  altă ființă, una suprinzătoare, tainică, diabolică.

Îți pun și fursecurile, Vic, să mai ronțăiți împreună cu Rauna.

M-am ridicat, am luat trepiedul cu aparatul de fotografiat și am ieșit.

Luna cea gheboasă, pe care o zărisem în ultimele nopți lîngă coșul de pe acoperișul casei vecine, dispăruse.

Deasupra lumii se întindea un cer negru, încărunțit de stele.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Amintiri cu cenacluri – Liviu Ioan Stoiciu și Radu Țuculescu

Liviu Ioan STOICIU

stoiciu

N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe

N-o să scriu despre istoria cenaclurilor literare, nici despre ce rol au avut și au ele în evoluția literaturii noastre. Voi da doar exemplul meu (care nu trebuie urmat, firește; „singurătatea e grea”).

Aș zice că am avut cenaclu întâi cu mine însumi (în mine fiind mai multe capete de adolescent înfierbântate): la 14, 15 și 16 ani, în anii 1964-1965-1966 am debutat în „revistele” mele (scrise de mână pe file A 3, îndoite, dublate) cu poezie, proză, dramaturgie, publicistică, eseu-cronici (genuri ce pot fi puse în ghilimele, calitatea lor având un anumit nivel de naivitate). Șapte titluri de „reviste” ale mele citite de colegi de liceu și profesori, sau de cei din familia mea (aveau și preț de vânzare!). Eram la Adjud, la un liceu teoretic (terminat în 1967, la 17 ani; am fost dat la 6 ani la școală; după ce am primit diploma de bacalaureat, am părăsit locurile natale). Am dat amănunte în „Cartea zădărniciei” (Editura Pallas, 2008). În orice caz, mi-am regularizat scrisul cu aceste „reviste” ale mele, intuitiv. În liceu am forțat și apariția unei gazete de perete literare (după ce am fost exmatriculat trei zile fiindcă am afișat la „colțurile roșii” ale liceului poezii infamante; am fost obligat să stau la internatul liceului, o dată reînmatriculat, urmărit îndeaproape disciplinar, internat ce era la câteva sute de metri de casa părintească), gazetă de perete ce implica existența unui cenaclu, am uitat, sau a unor consultări între cei ce „publicau” aici, de care eu răspundeam (profesorul „de română” coordonator, Ion Croitoru, autor al unor cărți mai degrabă de „cronici rimate”, publicate după Revoluție, trăiește și azi). După terminarea liceului am intrat într-o perioadă de boemă dusă la extrem – boemă încheiată după ce mi s-a născut un copil (și după ce m-am căsătorit), în 1975, retras la Focșani. Boemă dominată de „băutură, tutun, femei”, când am schimbat mai multe locuri de muncă (trebuind să supraviețuiesc) și meserii, în întreaga țară, de la miner la ziarist; plus ratare pe plan „profesional” (abandonare cursuri), cenacluri literare, tentative de sinucidere… Dar să mă refer la partea de cenaclu. În 1971, în redacția Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (unde eram corector și șef al secției scrisori, ziar în care publicam articole incomode; în noiembrie 1971 redactorul-șef, un activist PCR cu care intrasem în conflict deschis, m-a trimis la București la facultatea de ziaristică „Ștefan Gheorghiu” să mă învăț minte; bineînțeles, nu am trecut pragul aceste facultăți), exista un nucleu creator „cenaclier”, el având să mă încurajeze să scriu (au confirmat în timp, cu multe cărți publicate ale lor, prozatorul Ioan Nete și poetul Calistrat Costin, azi președintele Filialei USR Bacău). În 1972 am venit la București (unde am avut locuri de muncă și am mers la cursuri de filologie) – am frecventat cenacluri de care habar nu am cum aflasem, ținute în sedii diferite și de scriitori de toată mâna, de tip „George Bacovia”, „Tudor Vianu” sau „Sburătorul”, „Ienăchiță Văcărescu” sau ”Tudor Arghezi” și „Salonul literar” (al sectorului 4), de care eram profund nemulțumit. Așa se face că în noiembrie 1972 am devenit fondatorul unui alt tip de cenaclu decât cele obișnuite, inițial intitulat „Grup 7”, apoi „Grup 13” – apoi „Cenaclul Pi, 3,14”, în Casa de cultură din Str. Mântuleasa, coordonat oficial la început de un prozator, Corneliu Omescu (el asigura invitații, scriitori de primă mână). Spunem că era un alt tip de cenaclu: la ședințele lui săptămânale toți membrii lui erau obligați să citească texte ale lor originale. Așa se face că ședințele durau multe ore la rând, atunci când s-a înmulțit numărul membrilor lui (am condus acest cenaclu studențesc doi-trei ani; cât l-am condus, am împrospătat rândul membrilor, aducând cenacliști de la alte cenacluri; în paranteză fie zis, pe prozatoarea Doina Popa, cea ce avea să-mi devină soție, am adus-o de la cenaclul „Luceafărul”, în 1974). Ideea era că așa ne regularizam scrisul fiecare, în particular. Obligația de a citi săptămânal la „Cenaclul 3,14” îi ținea pe toți membrii lui în priză – și cum nu făceau toți față „sfâșierilor” critice, mulți se retrăgeau. Să nu uit, la finalul anului 1972 eu am primit, prin concurs, un premiul pentru proză de la revista Vatra (din vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer și Mihai Sin), care a fost un sprijin moral nesperat. Dar în 1973 am tras o linie și am considerat că am eșuat pe toate planurile (inclusiv în cel social și literar) – așa că am avut șapte tentative de sinucidere (și șapte salvatori). În 1974 (la 24 de ani), recules mai degrabă decât regăsit în propria-mi piele, am definitivat (și dactilografiat) primul meu volum de versuri – apăruseră concursurile de debut editorial. Inutil, juriile acestora mi-au ignorat volumele de versuri. A trebuit să aștept șase ani (să definitivez alte și alte volume de versuri în manuscris) să debutez cu „La fanion”, prin concurs, în 1979, la Editura Albatros (mergând pe mâna lui Laurențiu Ulici; „La fanion” a apărut în 1980). După ce am apărut în două Caiete ale debutanților la Editura Albatros, pe anii 1977 și 1978 (apărute în 1978 și 1979) cu două cicluri de versuri… Am debutat editorial când deja renunțasem la boemă, eram „om serios” cu familie, retras la Focșani! Să mă întorc însă la anul 1974, când m-a prezentat original, în revista Familia, Ștefan Aug. Doinaș și eu m-am luat în serios. În toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj Napoca (în speranța că-mi găsesc un loc de muncă și-mi reiau studiile la filozofie; speranță deșartă) însoțit de Doina Popa – locuiam la gazdă în cartierul Dâmbul Rotund, cel ce avea să dea numele unui cenaclu… familial (chiar așa se numea: Cenaclu familial „Dâmbul Rotund”), la care aveam obligația să citim texte originale la fiecare ședință, adică aveam aceeași obsesie a regularizării scrisului, mergând pe propria mână… Ce s-o mai lungesc, după ce m-am căsătorit (cu copil născut în anul căsătoriei) și stabilit la Focșani, la 25 de ani, în 1975, nici un gen de cenaclu literar nu m-a mai interesat. Erau cenacluri și în Focșani, în principal „de amatori”, nu le-am frecventat (ba chiar a apărut unul politizat al „profesioniștilor”, membri ai USR, intitulat Cenaclul Uniunii Scriitorilor Vrancea, la Focșani; o formă de ținere sub observație a tuturor celor ce scriau și publicau în reviste sau la edituri; vă reamintesc, eu n-am fost primit în USR până la Revoluție, având dosar de urmărire informativă operativă la Securitate și nefiind membru PCR; deși până la Revoluție eu am publicat patru volume de versuri; acest cenaclu al USR organiza șezători literare, la care eu citeam de regulă, dacă eram invitat, poeme… „provocatoare”, de pe urma cărora cenacliștii-șefi, membri ai USR, trebuiau să dea rapoarte). Pe de altă parte, până să debutez editorial am venit la București, invitat de la Focșani, și am citit la cenaclurile ”Amfiteatru” și „Nicolae Labiș” (se înțelege că nu le-am frecventat). Am evitat Cenaclul de Luni, pe care îl consideram exclusivist… Ceea ce am înțeles tot timpul a fost că trebuie să mă perfecționez și să-mi regularizez scrisul în particular, nu la cenacluri, să nu ascult de nici o părere critică și să-mi văd singur de drum. Important e să scriu și atât, să mă dezvolt sau să involuez de la sine, să dau la o parte ceea ce e scris neinspirat, prost și să încerc să promovez ceea ce mi se pare a fi valabil în ceea ce scriu. Nu contează că mă tot înșel. Am marele păcat că nu dau doi bani pe destinul meu și că am mari îndoieli la masa de scris (că are valoare ceea ce scriu) – dar această nemulțumire permanentă e și un motor care nu mă lasă să mă opresc și, mai ales, să mă repet. De când mă știu scriu numai pentru sertar, motiv să mă simt liber la masa de scris, fără nici o presiune, nu-s obsedat de faptul că alții scriu numai capodopere, că au succes de public (și eu nu am) – efectiv nu mă interesează reacția în bine sau în rău a celor ce mă citesc (sau, rar, mă ascultă recitând), consider că n-am nici o obligație față de nimeni și că-mi fac datoria numai față de mine scriind (având sentimentul că așa, scriind, nu trăiesc degeaba; sigur, mă aștept să-mi fie aruncate la gunoi după ce mor toate cele ce-mi aparțin, din sertar). Cred resemnat că „atât mi s-a dat de la Dumnezeu”, natural, dacă nu ating nu știu ce culmi. Nu-mi plac nici laudele tip cenaclu, nici lingușelile. Discutabil, colegii de cenaclu n-au avut nici o influență la masa mea de scris (în afară că mă făceau să mă simt bine între ei la un pahar, în perioada mea de boemă), exercițiile lor critice m-au lăsat rece. N-am avut un model pe care să-l urmez în viața literară și în general m-am tot temut să aprofundez ce am citit poezie (lăsând pe seama criticilor și teoreticienilor această aprofundare), să fiu sigur că nu-mi joacă feste subconștientul la masa de scris, m-am ținut departe de tot ce mi-a plăcut.

Azi, „după o viață de om”, nu încurajez grupurile de „scriere creatoare”, crezând că un scriitor adevărat trebuie să fie ghidat de propriile intuiții. Cenaclurile au scos mii de creatori, pe bandă și i-au îngropat de vii (nici măcar n-au devenit cititori mai buni). Au fost și excepții, firește, optzeciștii au fost în marea lor majoritate produse ale unor cenacluri studențești (Echinox, Cenaclul de Luni sau Junimea), având mentori extraordinari ­– eu n-am avut acest noroc, nici să ies „la grămadă”, să fiu promovat de grup. N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe (din contră).

6 februarie 2015. București

 

***

Radu ȚUCULESCU

tuculescu

Amintiri cenacliste, vesele și triste…

Nu am fost un om al cenaclurilor, nici pe vremea cînd ele erau în vogă. Nu mă atrăgea ideea de a „teoretiza” în grup, de a scrie într-o anumită formă, de a adera la vreunul dintre ismele ajunse și la noi la modă, după ce păliseră prin alte țări. Am crescut într-un orășel de provincie, la o margine de pădure. Pe strada noastră, seara se întorceau vacile de la pășunat. Apoi m-am trezit în marele oraș Cluj, înregimentat într-un internat al unei foste mănăstiri franciscane. Curtea interioara de aici semăna afurisit de tare cu un loc pentru plimbarea deținuților. Pătrată, cenușie, înconjurată de groase ziduri mînjite de igrasie. Apoi a urmat conservatorul (actualmente academie…) de muzică unde am înființat prima (și singura) revistă a facultății numită Intermezzo. Adunările redacționale le-aș putea asemănă, oarecum, cu un cenaclu. Muzică și literatură. În paralel, am înființat și condus o trupă de teatru și pantomimă extrem de activă cîțiva ani, pînă am fost interziși. Tot un soi de cenaclu…În astfel de „ansambluri” mă simțeam mult mai bine. Echinoxiștii, cei dintîi, (mieii primi, îmi vine să-i numesc…), îmi vizionau spectacolele, oarecum contrariați că un  individ care nu este filolog își montează propriile piese de teatru și nu trece întîi…prin cenaclul lor. Am fost invitat, m-am dus doar de două ori apoi am renunțat. Aveam mult de studiat la vioară plus repetițiile pe scenă dar, mai ales, eram cuprins de-un sentiment de stînjeneală, datorită faptul că, nefiind filolog, nu aveam dexteritatea aplicării unui limbaj elevat. Dar revista s-a ocupat de piesele mele de teatru, mi-a publicat proză, comentarii, interviuri așa că, în cele din urmă, Marian Papahagi mi-a pus „ pecetea ” de echinoxist, ceea ce, desigur, mi-a umflat pieptul de mîndrie. Apoi, optzeciștii au complotat între ei și m-au cooptat în rîndurile lor. Doar nu erau să mă lase așa, de unul singur, de capul meu! Mi-am făcut cîțiva prieteni, dar mi-am urmat drumul propriu într-ale scrisului. Și totuși, am fost cenaclist. De aceea am răspuns solicitării revistei Vatra, nu doar să profit de ocazie și să mai strecor oarece date din cv-ul personal.

Cînd am absolvit conservatorul, am predat un volum de portrete literaro-muzicale scrise într-o formă care încerca, prin cuvinte, să pună-n practică ideile esteticii lui Stravinsky. Am fost frumușel refuzat, de la bun început. Lucrurile arată prea complicate,  mi s-a spus, mai bine adu-ne tu un volum de povestiri. Credeau că scapă de mine dar…aveam și un volum de povestiri gata terminat! L-am predat și…am început să aștept. Ani. Mereu amînat, din varii motive. Nu făceam parte din nici o grupare, trebuia să aștept. Și atunci am simțit nevoie să ies oarecum în public, să citesc undeva pe-un podium, să audă și să vadă lumea că scriu proză. Așa am ajuns la cenaclul Saeculum din Dej unde m-am simțit excelent, din prima clipă și unde am rămas pînă la desființarea lui de către organele vigilente ale vremii. Un cenaclu condus de temperamentalul critic Radu Săplăcan (plecat prea devreme în neființă) unde participanții erau de toate vîrstele, consacrați ori mai puțin consacrați, dar toți convinși că pun umărul la construirea viitorului luminos al literaturii române. Înțepături, schimb de replici alerte, mai dure ori mai ponderate, aprecieri sincere, ironii amicale, polemici nu doar de dragul polemicii, desigur, cîte o ceartă mai abruptă, mai cîte o înjurătură duioasă. Un cenaclu plin de viață, dinamic, fără persoane „crispate” într-o atitudine de imbecilă superioritate. Pentru mine, momentul de vîrf al perioadei dejene a fost cînd Nicu Steinhardt mi-a înmînat premiul Saeculum pentru romanul Vînzătorul de aripi, un premiu care-i purta numele dar care nu a mai apucat să-l primească și altcineva. Cenaclul a fost nevoit să se mute la Beclean.  Lanțul devenea tot mai strîns iar „ băieții ” angajați să raporteze (tot dintre noi, desigur) comentariile asupra vremurilor și glumele rostite, din ce în ce mai exigenți. La ultima ședință a cenaclului, am citit un fragment din romanul Degetele lui Marsias. Lîngă mine, culcat cu capul pe masă, se afla Virgil Mazilescu. Eram convins că dormea. Dar imediat cum am terminat de citit, a țîșnit în picioare și a început să comenteze cele auzite, cu o limpezime și precizie suprinzătoare, apreciindu-mi fragmentul fără rețineri. Apoi s-a așezat la loc, și-a pus capul pe masă, reluîndu-și poziția din care sprintase. Sala era arhiplină, ca niciodată. Toți parcă presimțeau că participau la ultima întîlnire. Cenacliștii mă rugară să cînt ceva la vioară, în încheierea ședinței. Am ales un Adagio de Bach. Suna ca o rugăciune ( ca un prohod, asta am priceput-o mai tîrziu…), fără cuvinte. În timp ce cîntam, am sesizat respirația profundă a poetului culcat pe masă. În sfîrșit, reușisem să-l adorm…

Peste cîteva zile, la Cluj, am fost chemat la sediul securității de pe strada Traian unde tov. maior Tatu m-a supus unui blînd interogatoriu în forma ostinato. Ca-n Boleroul lui Ravel!! Dar fără strălucirea și explozia de bucurie ale acestuia. A ținut să-mi precizeze că este absolvent de filologie și că răspunde, atenție!, și de filarmonica clujeană! să-mi intre-n cap chestia asta! Adică acolo unde fusesem nevoit să ocup un scaun, după ce am fost dat afară de la Radio Cluj. Deci, e constant cu ochii (și urechile ) pe mine… Tovarășe Țuculescu, nu-i chiar așa cum scrii dumneata, cam vezi realitatea din unghiuri sucite, îmi repeta maiorul din cînd în cînd iar eu nu reacționam în nici un fel. Nu mă interesa deloc să aud vreo explicație la afirmațiile sale. Le lăsam să rămînă suspendate în aer,  în încăperea dominată de portretul conducătorului suprem. Apoi am avut și o percheziție acasă dar acesta e un alt subiect.

Acum există o mulțime de rețele literare pe internet, scrie oricine cînd simte nevoia (ba chiar și cînd n-o simte…), discuțiile se poartă pe ecran, dacă te deranjează și nu ai argumente contra, treci în bucătărie să bei apă ori închizi ori te faci că plouă. Dialogurile au o cu totul altă formă, cu întrebări fără răspuns, cu afirmații fără susținere, se trece rapid de la exaltare la înjurătură, comunicarea e rece, distantă, „ecranată”, pulsînd lumina palidă, ca un quasar. Toată lumea scrie, toată lumea știe, dă like-uri în mod automat, și tot mai puțină lume citește. Mai sunt și cenacluri în vechiul sens al cuvîntului, au un număr redus de participanți, am auzit, dar e bine, totuși, că mai există. Așa cred. E plăcut să te mai întîlnești și personal, să ai curajul de a dezbate nu doar pe calea internetului. Să simți emoția, s-o transmiți, s-o propui, s-o amplifici. Să dibui sinceritatea ori fariseismul. După tonalitățile vocii, după grimasele chipului… Să descoperi „pe viu” emoția artistică. Emoția actului creator. Și să mai speri că în literatură, încă nu este totul pierdut…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Pe aripile cărăbuşilor…

Radu ŢUCULESCU

07-roman-serial

 

Frumoasa lună mai! Bună de pus pe muzică!

Sonata lunii mai. Simfonia lunii mai!

Te împinge spre extaz.

Fusese o lună cu puzderie de cărăbuşi. O dată la patru ani se întîmplă aşa. Cărăbuşii invadează Dealul Cetăţuii şi Marele Oraş. Cărăbuşii invadează lumea!

Sînt drăguţi, bîzîitori, inofensivi. Strălucesc, în apus de soare.

Cărăbuşi de aur.

Am prins unul. E simplu, cînd sînt atît de mulţi, lovindu-se între ei. Nu cunosc teama.

Adusesem cu mine un mosor de aţă subţire. Intenţie premeditată. Am rupt o bucată. Am legat-o de un picioruş. Celălalt capăt l-am legat de o crenguţă, desprinsă dintr-un tufiş, curăţată de frunze. Un băţ verde.

Cărăbuşul se porni să zboare.

Aripile vibrau armonios în aerul călduţ al după amiezei de mai. Legat cum era, de-un picioruş din spate şi de vîrful băţului, începu să se rotească în jurul acestuia ca o morişcă.

Maria Candelato bătu din palme.

M-am uitat la ea, mîndru de ce ştiam eu să fac cu un cărăbuş de mai.

S-a minunat, cîteva clipe, apoi a zis cu vocea ei catifelată şi zglobie, de pasăre dansatoare, înălţată-n zbor, acuma dă-i drumul cărăbuşului, îl doare, bietul de el, nu-l chinui.

Am vrut doar să-ţi arăt, i-am răspuns, încercînd zadarnic să preiau tonalitatea vocii sale venită din înaltul cerului înroşit de soarele care se retrăgea discret. Nu-l doare, te asigur, ba îi şi place să se joace, uite ce vesel dă din aripi! O morişcă vie!

Anghele, eliberează-l, mă rugară buzele Mariei Candelato, atinse de vîlvătăile purpurii ale apusului de soare. Fără agresivitate, cu cîntată duioşie.

Îi dau drumul, uite, chiar acuma. Aţa subţire s-a rupt uşor. Cărăbuşul n-a zbughit-o, fericit că scăpase din laţ. Din contră. Începu să zboare în jurul nostru, zumzăind muzical, fluturînd după el bucăţica de aţă atîrnată de picioruşul său, ca un fir de păianjen.

Vezi, pînă şi cărăbuşul s-a îndrăgostit de tine!

Dar cine mai este îndrăgostit? întrebă gura umedă şi purpurie a Mariei Candelato, iar eu am răspuns dintr-o suflare, toată lumea, iar ea a rîs, dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi perlaţi, pe suprafaţa lor jucîndu-se o rază de soare, strecurată printre sutele de aripi ale cărăbuşilor care invadaseră văzduhul.

Mirosea a săpun de casă în care se amestecaseră flori de levănţică, la fel făcea şi mama, înainte de a opri fierberea grăsimilor, arunca în oală petale parfumate. Aşa, îmi zicea Irene, miroasă-mă întîi, vîră-ţi nasul după urechea mea, şi după cealaltă, plimbă-l pe ceafă, încet, pe gît… şi inspiră adînc. Întîi să-ţi placă mirosul femeii. E primul pas important. Dacă nu-ţi place, nu te încurca cu ea. Tu miroşi ca şi săpunul pe care-l face mama, zic, continuînd să adulmec aromele epidermei albe a fetei în casă. Asta-i bine, rîse Irene, dezvelindu-şi strungăreaţa, e un semn că ne putem apropia unul de celălalt. Vei descoperi că miros şi altcumva decît… săpunul mamei. Atinge şi cu buzele loburile urechilor… ceafa… gîtul… fără grabă… nu se crapă pielea, chiar dacă bagi puţin dinţii în ea… Mă exciţi pe mine… şi pe tine… Urcă spre bărbie… sărut-o… plimbă-te cu buzele şi pe obraji… Rîsul reconfortant al Irenei se termina cu două gropiţe răsărite-n obrajii ei roşii pe care asfinţitul soarelui de mai îi înflăcăra cu generozitate. Părul îi era împletit în două cozi groase. Prin ele, şerpuiau panglici colorat, ca nişte curcubeie adunate într-o castanie şi mătăsoasă captivitate.

Cărăbuşul nostru rubiniu, cu aţa zbătîndu-se, molatec, sub el, atrase şi pe alţii în cercul său rotitor. O clipă, mi-a fost teamă să nu-i invadeze părul Mariei Candelato. Rebel, căzut pe umeri, des şi vag ondulat, precum suprafaţa unui lac mîngîiată de vînt, avea culoarea purpurie a ultimelor raze de soare.

Cărăbuşii de mai se roteau în jurul nostru, ca într-un dans protector. Nici gînd să se rătăcească vreunul în părul Mariei Candelato. Păstrau o distanţă egală, ordonată.

Eu şedeam pe bancă iar ea, în picioare în faţa mea. Simfonieta cărăbuşilor de mai se desfăşura deasupra capului meu. Dansau în jurul Mariei Candelato. Un nimb din aripi transparente. Un omagiu adus frumuseţii sale pline de prospeţime şi ingenuitate.

Era îmbrăcată cu un tricou subţire, lipit de trup, de-un verde deschis, ca iarba primăvara, cînd e plină de sevă. O fustă albă, un alb crem, extrem de scurtă, precum cele ale jucătoarelor de tenis. Ori chiar mai scurtă.

De pe banca pe care şedeam, îi vedem perfect chiloţii mici, albi, transparenţi şi curbura feselor. O simplă pală de vînt, ar fi fost de ajuns ca să le dezvelească în întreaga lor splendoare. Curbele aveau perfecţiunea unui glob de cristal tăiat în două. Sub pielea netedă, rozalie, a feselor, muşchii erau plini de viaţă, tresărind din cînd în cînd, incitaţi de zumzăitul discret al cărăbuşilor de mai.

Maria Candelato avea cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată. Fără cusur, stîrneau imaginaţia, dînd naştere celor mai năstruşnice fantezii. Coapsele, suple şi pline totodată, emanau o căldură de felină tînără, capabilă să zburde ore în şir, fără să obosească. Genunchii şuşoteau tot timpul, molatec şi senzual. Prin tricou, se reliefau sînii mici şi fermi, cu sfîrcuri alungite, gata să străpungă ţesătura fină, subţire.

Am prins-o de mîini şi am apropiat-o mai mult de mine. Îi simţeam căldura coapselor încingîndu-mi obrajii. Vîrfurile urechilor.

Trebuia să-mi las capul pe spate, să-i descopăr faţa. Imaginea era completă. Coapsele, chiloţeii, sînii şi chipul ei de căprioară cu ochii protejaţi de gene lungi, prin care se filtra lumina înserării.

Te uiţi sub fusta mea, rîse Maria Candelato, balansîndu-se a dans, fără să-şi desprindă mîinile. Marginile fustiţei se mişcau şi ele, precum spuma valurilor trezite la viaţă.

N-am cum să-mi înalţ privirile spre tine decît aşa… trecînd cu ele pe sub fustiţă… Sînt de vină că-i atît de scurtă? Ce văd eu, vede toată lumea…!

Irene îşi plimba degetele mîinii drepte prin părul meu, în timp ce învăţam să-i sărut, cu adevărat, gîtul, ceafa, urechile, obrajii. Picioare de păianjen, încărcate cu electricitate, care-mi scurgeau fiori pe şira spinării, îmi ridicau firele de păr de pe braţe şi de pe unde mai crescuseră. Mîna Irenei, un păianjen electric, dirijîndu-mi cu gingăşie fermă capul. Traseul buzelor. Pînă cînd le potrivise peste buzele ei.

Cărăbuşii de mai năuceau umbrele înserării cu bîzîitul şi zborul lor.

Lasă-le moi, nu le crispa, deschide-le puţin, îmi şoptea Irene pe un ton amuzat. Nu mă deranjau inflexiunile vocii sale, subtilităţile nuanţelor. Nici nu mă puteam concentra asupra lor. Îşi vîrî vîrful limbii, fierbinte şi umed, în gura mea, mişcîndu-l cu agilitatea unei şopîrle. Instinctiv, am atacat-o şi eu cu vîrful limbii, imitîndu-i mişcările. O încleştare care-mi răscoli interiorul trupului. O minge de foc coborî, invadîndu-mi pîntecul.

Irene îmi apucă mîna dreaptă şi o ghidă spre fusta ei lungă, cu pliuri roşii. Îi imprimă o mişcare de rotaţie. Ca un masaj lejer. Gingaş. Apoi o împinse în sus.

Nu ştiu cînd îşi eliberase sînii de sub bluza subţire din pînză de in. Sîni mari, elastici, dominanţi. Îmi bolborosi direct în gură, frămîntă-i… strînge-i… nu brutal… dar nici timid… freacă-i…

Un ghem de foc îmi răsări în stomac. Apoi începu să coboare prin pîntec, prin vezică, pînă-n testicule, aprinzîndu-le instantaneu. O durere surdă, gata să explodeze.

Eşti tare frumoasă, Maria Candelato, am murmurat înţepenit pe bancă, cu capul lăsat pe spate. Cărăbuşii care se roteau în jurul nostru, zumzăiau aprobator. Pînă şi cărăbuşii…

Ştiam că eşti meşter în sunete, nu şi în vorbe, ciripi Maria Candelato, continuînd balansul dansant al trupului ei perfect, de trestie gînditoare legănată de vînt, ca un lujer atins de adierile sfîrşitului de primăvară.

Îmi strîngea mîinile, ca un copil lanţurile leagănului din parc.

Am început să-i sorb şoaptele genunchilor. Atunci se opri din mişcare, tremurînd ca o libelulă, de parcă trupul ei intrase în rezonanţă. Poate răcoarea nopţii care începuse să se lase peste noi, peste Marele Oraş, să fi fost de vină.

Am continuat să-i culeg şoaptele genunchilor cu buzele, tot mai febril, urcînd încet spre pulpele goale, ca un melc marcîndu-şi drumul cu salivă, avînd drept ţintă finală buzele acoperite de ţesătura fină, albă, transparentă, a chiloţeilor.

Frămîntam sînii nebun de elastici ai Irenei, mari, dominanţi, cu sfîrcuri groase, maronii. Intraseră şi ei în erecţie, ca şi sulacul meu, a ştremeleagului meu întărit, dureros, în strînsoarea pantalonilor.

Mîna Irenei mi-a aplecat capul spre colinele sînilor. I-am înghiţit, pe rînd, cu necontrolată ardoare,

Atenţie, să nu muşti prea tare, chicoti Irene, iar răsuflarea ei nu mai era atît de calmă, de stăpînă pe sine.

Apoi, am simţit cum cealaltă mînă a Irenei se transformă şi ea în păianjen, unul care se căţăra, grăbit, pe picioarele mele, de la genunchi în sus, şi cu agilitate profesionistă îmi descheie pantalonii. Sulacul eliberat, zbîrnîi ca o coardă, intrînd în concurenţă cu zumzăitul cărăbuşilor de mai, încîntaţi şi ei de ceea ce se petrecea pe bancă, sub valurile protectoare ale umbrelor nopţii.

Brusc, Irene îmi îndepărtă capul, desprinzîndu-mi buzele de pe sînii ei. Se ridică în picioare. Am sesizat un şoptit mătăsos. Îşi ridica fusta. De fapt, fustele. Avea mai multe, una peste alta, ca nişte foi de varză, subţiri şi colorate.

I-am desluşit pîntecul gol. Nu purta chiloţi.

Pune-ţi mîinile pe bucile mele, sînt ca şi sînii… dar fără sfîrcuri, chicoti Irene din nou, printre calde gîfîieli. Se căţără pe genunchii mei, cu fustele ridicate pînă la brîu. Se înfipse în stremeleagul încordat ca o coardă de contrabas, dintr-o singură mişcare, înghiţindu-l complet.

O menghină umedă, începu a se strînge în jurul sulacului.

Ca o gură flămîndă.

Călare pe mine, Irene nu-şi mişca trupul deloc. Se ţinea de umerii mei, strîns, în timp ce sînii mi se ofereau din nou, direct în faţă, fără oprelişti, într-o poziţie mult mai comodă.

Menghina umedă şi fierbinte care-mi înghiţise sulacul, cînd strîngea, cînd îi dădea drumul, ca o pompă, ca o gură care suge o bomboană.

O nemişcare plină de… mişcare interioară, vîscoasă, fierbinte. O lavă agitîndu-se sub pămînt.

Am gemut la unison. Cozile groase ale Irenei mă plesniră peste faţă. Gemînd, îşi clătinase capul dintr-o parte într-alta, de cîteva ori. Precum Radu Orbul…

Am simţit cum mi se scurge măduva din şira spinării, lăsîndu-mă moale ca o cîrpă. Ca un prosop.

Irene mă îmbrăţişă, vîrîndu-mi obrazul între chingile sînilor ei umeziţi de-o subţire transpiraţie parfumată.

Aşa, stors de vlagă cum eram, nu aş mai fi ieşit din ea… pînă dimineaţa!

Irene coborî, în cele din urmă, de pe genunchii mei. Hai, nu rămîne ca o cămaşă stoarsă, zise ea, revenind la tonul de-o sănătoasă veselie, nu ai de ce să-ţi fie teamă, vei deveni un bărbat pe cinste.

N-am înţeles ce a vrut să spună, dar nici nu am întrebat-o. M-am lăsat luat de mînă şi pus în mişcare de Irene, fata în casă, cea care mirosea a săpun cu flori de levănţică, făcut la ţară. Irene, servitoarea prezentată de Radu Orbul.

Mai avem multe de învăţat, Anghele, gînguri ea, dar este timp. Cărăbuşii ăştia vor fi aici toată luna mai…

Mi-am lipit buzele de ţesătura subţire a chiloţeilor. Mi-am desprins mîinile din palmele ei. Apoi mi le-am lipit de fesele ei perfecte.

Prin ţesătura cît pînza de păianjen, absorbeam aroma buzelor garnisite cu cîţiva cîrlionţi pufoşi.

Vreau să fii numai a mea, doar eu să te ating, să te mîngîi, am bolborosit, scufundat între coapsele Mariei Candelato.

Ce bombăni acolo? întrebă ea, îndepărtîndu-mă, vădit tulburată.

Vreau să fii numai a mea, am repetat eu, să nu te atingă nimeni, să nu te spurce nici un bărbat…

Anghele! îmi opri şirul vorbelor Maria Candelato, aiurezi?

Se lăsă pe vine şi-mi luă capul în palme.

Umbrele nopţii coborîră, insinuant, peste pleoapele noastre. Ne desluşeam, anevoie, chipurile.

Anghele, eu sînt balerină, şopti Maria Candelato, aceasta va fi meseria mea. Să dansez pe scenă, cîteodată singură, de cele mai multe ori cu un partener ori chiar cu mai mulţi… Sper că-ţi dai seama ce prostii ai rostit.

În momentul acela am înţeles. Nu voi putea forma niciodată un cuplu de îndrăgostiţi cu Maria Candelato. Era elevă la coregrafie. Meseria ei se petrece pe scenă. Trebuie să danseze şi să se lase pipăită de diverşi parteneri, în văzul tuturor. Să-şi arate chiloţeii şi fesele tuturor onaniştilor din sală ori din faţa televizoarelor. Ba, să mai fie şi aplaudată pentru asta!

Gelozia m-ar fi data gata. Mai bine dau eu dracului această relaţie, mi-am zis, pe care am încercat s-o înod cu superba Maria Candelato. Să fiu sincer, ea a fost cea care mi-a spus încă acolo, pe Dealul Cetăţuii, Anghele, trebuie să renunţăm la orice relaţie dintre noi. N-am chef de scene de gelozie. Şi nici nu te văd capabil să accepţi cu mine o simplă prietenie. Am dreptate?

N-am zis nimic. Am lăsat răspunsul să atîrne undeva deasupra noastră. Să-l ia cu ei cărăbuşii, la sfîrşitul lunii mai.

                                                           (fragment din romanul Mierla neagră)

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]