„Temeiul conflictului e criza criteriului estetic”

Călin CRĂCIUN

2013041

S-a instituit de mult ideea că la fel cum există generaţii de creaţie, în sensul succesiunii unor noi viziuni estetice „descriptibile”, dincolo de individualităţi, există generaţii critice, adică o succesiune de perspective analitice şi axiologice relativ unitare, dependente mai mult sau mai puţin de cele strict creative. Fie că la baza categorisirii a stat criteriul biologic, fie mai ales cel al aderenţei faţă de o ideologie, ambele relaţionate într-un fel sau altul de determinări sociale sau istorice, s-a admis mereu că o generaţie de creaţie îşi are proprii critici, care contribuie măcar la consolidarea poeticii ei, de nu chiar la propunerea sau conceperea acesteia. Dacă principiul enunţat ar fi totdeauna valabil, ne-am putea automat gândi la faptul că douămiismul n-ar putea decât să-l confirme.

Paradoxal însă, la „detectarea şi «sponsorizarea» critică şi sufletească” (Gheorghe Grigurcu) a ultimei „direcţii” literare româneşti ce se autoproclamă cu acte în regulă îl regăsim pe Marin Mincu, aparţinând cu totul altei generaţii. Îi putem lua în calcule, în grade mai mici, prin girul acordat tinerilor afirmaţi în jurul anului 2000, pe Mircea Martin şi pe Al. Cistelecan. Ultimul mai ales pentru sprijinirea liniei neoexpresioniste, fiind, chiar dacă îngăduitor atunci când a recunoscut oarece potenţial creativ, infinit mai puţin rezonant cu cea care mizează exclusiv pe mizerabilism afectat de un exhibiţionism pornografic-scatofil cam gratuit. A pariat pe Dan Coman şi Claudiu Komartin, limitându-se apoi la intervenţii prin „note de pe margine”. Cât despre criticii tineri, luându-i acum în calcul doar pe cei care sunt doar critici, neputând fi bănuiţi de altă cauză de „angajare” – cum e cazul celor care sunt şi creatori de ficţiune, câtă o fi ea prin biografismul douămiist, cu toată pretenţia lor de a fi constructori ai lumii reale, nu ai unora strict imaginare (Conştiinţa că literatura nu doar defineşte lucruri, că ziua a şasea nu e încă încheiată iar ei sunt unealta care făureşte lumea,  o au scriitorii de mult. De pildă, cei care ne-au convins că urâtul e frumos sau că întunericul e lumină au creat de fapt noi conţinuturi, reconfigurând realitatea.), mai ales al lui Marius Ianuş şi Claudiu Komartin –, ei au fost incluşi, în cea mai mare parte, în generaţie din reflex biologic. N-am putea spune că vreunul a pus umărul mai mult decât tangenţial la cristalizarea ideologică ce stă în interstiţiile oricărei formule estetice, afirmându-se de-a dreptul criticul de direcţie douămiist, nici măcar Daniel Cristea Enache. Putem însă găsi printre congeneri – eliberând acum termenul de implicaţii estetico-ideologice – contestatari vădiţi ai vreunui rol major în plan estetic al douămiiştilor, Paul Cernat, de pildă, ba chiar voci care anulează, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, generaţia în sine. Constatând că douămiismul nu face altceva decât să exploateze diferit, chiar până la suprasolicitare modalităţi ce aparţin tradiţiei literare, putem concluziona că e expresia unei noi perspective, ivită din realităţi civilizaţionale specifice vremii. Între artă şi context istoric e o interdependenţă indestructibilă chiar şi atunci când arta îşi neagă determinările externe. Românii ar trebui să ştim mai bine că nici măcar revendicarea autonomiei esteticului n-a fost altceva decât o expresie a acestei interdependenţe.

Am deschis discuţia despre critica tânără cu astfel de consideraţii pentru a observa mai clar că prin sintagma critica tânără ne asumăm un mixaj de criterii, din care cel imediat vizibil e biologicul (critica scrisă de tineri), lui fiindu-i asociate apoi toate cele derivate din ambianţa sau contextul formării, de la modelele, şcolile/ universităţile ori tipurile de lecturi care au stat la baza apariţiei diverşilor noi critici, până la condiţiile culturale, sociale sau chiar materiale în care se manifestă, cu diversă pondere sau însemnătate, dar nici unul de contestat, dincolo de talentul individual, care rămâne totdeauna primordial. Tinerii critici nu fac altceva decât să se raporteze fiecare în manieră proprie la tradiţie, asumându-şi sau contestând modele, manifestându-şi sau căutându-şi intuitiv ori conştient stilul personal, sistemul de valori sau prestigiul. Critica tânără e un amalgam de individualităţi, dar pe care le reuneşte tocmai contextul postoptzecist (pentru cei care-i includ aici şi pe scriitorii ultimului deceniu al secolului XX), peregrinările în jurul pământului prin mişcarea mouse-ului, dialogul instant bloger-ist, lipsa oricăror constrângeri ideologice exterioare conştiinţei lor etc. – în definitiv, etapa istorică pe care o parcurg. Nu alta este concluzia care se desprinde tocmai din meditaţia criticilor tineri înşişi asupra raporturilor lor cu tradiţia, din „Cultura” numărul 43 (348), 3 noiembrie 2011 (Critica nouă, critica veche). Raportarea la tradiţie, prin asumarea unor modele şi respingerea altora este recunoscută, semn firesc al continuităţii şi al căutării unui drum propriu fiecărei voci critice tinere în parte. Nu-şi revendică niciuna salturi cuantice, doar metamorfoze proteice fireşti evoluţiei oricărei literaturi.

Astfel, Paul Cernat adoptă concepţia călinesciană a criticii ca „formă de creaţie personală” şi sociologismul lui Mihai Ralea, acceptând de asemeni din tradiţia criticii româneşti orice i se pare util discernerii, de pildă, relaţia cu istoria ideilor sau estetica filosofică. Şi Mihaela Ursa se simte legată, fără absolutizări, de modele ca Maiorescu, Manolescu sau Ioana Em. Petrescu, dar nu mai puţin de înrâurirea „sistemelor de idei” occidentale, vădind apetenţe pozitiviste prin teama de impresionismul pur, „umoral” şi „egocentric”, după cum îl califică. Spre o selectare chibzuită a metodelor şi conjugarea lor, fie sociologismul, psihocritica, istoria mentalităţilor sau estetica receptării, tinde şi Bianca Burţa-Cernat, deşi acceptă impresionismul în contactul prim cu opera, în critica de întâmpinare. Alex Matei, în schimb, e adeptul globalizării, al depăşirii localismului (naţional), şi odată cu aceasta al ignorării specificului estetic autohton. În fond, mi se pare utopic, întrucât prin globalizare înţelege occidentalism, ceea ce nu sunt deocamdată totuna şi nu cred să fie vreodată. Fuge de specific cu Lovinescu legat de picior, ignorând că Lovinescu însuşi alerga spre Europa cu urme de specific uitate prin buzunare. Bogdan Creţu pledează de asemeni pentru acceptarea în cadrul esteticii şi a valorilor etice, religioase sau, larg spus, ideologice, pe care critica occidentală şi le-a asumat de mult timp. De asemeni, el denunţă ca păguboasă tentaţia sentenţiozităţii şi a impresionismului în spatele căruia nu stau solide articulări teoretice, şi cred că are dreptate. Ea poate da ca rezultat simple atracţii artificiale, floricele stilistice similare pulverizării unui parfum seducător pe o păpuşă gonflabilă îmbrăcată sexy. Bogdan Creţu îşi proclamă individualitatea, unicitatea, astfel că raportarea sa la modele e intuitivă, selectând critic, în funcţie de nevoile de moment, ceea ce e util demersurilor sale.

Avem aşadar un val de critici tineri care îşi caută fiecare un loc în peisaj, raportându-se în manieră proprie la trecut şi visând la recunoaştere nu doar naţională (mulţi o au deja), ci, mai mult, la cea internaţională. Dar nu este oare asta marea obsesie culturală românească de la paşoptişti încoace, acutizată mai ales în interbelic? Dacă exemplele precizate nu par suficiente, se pot adăuga destule altele, de pildă din „Observator cultural” (Nr. 722 / 16 Mai 2014 şi Nr. 723 / 23 mai 2014), mai ales intervenţiile lui Andrei Terian şi Claudiu Turcuş, cele menţionate în „Bilanţul douămiismului” („Vatra”, nr. 3/2009) sau cele ce se configurează în comunicările Colocviului anual de critică al ASB: „Critica tînără – o nouă critică?” – 2013 (publicate în „Luceafărul de dimineaţă”, Nr. 5 / mai 2013). Criticii tineri au antenele aţintite spre Occidentul momentului, acuzându-i pe predecesori de defazare. Şi nu neapărat pentru că predecesorii n-ar fi încercat aceeaşi strategie, ci întrucât ei au trecut toate înrâuririle prin filtrul opac al estetismului şi impresionismului (Alex Goldiş), denaturându-le, insistă să atragă atenţia Andrei Terian. Conflictul dintre vârste e inevitabil şi stimulator, stând totdeauna la baza evoluţiei – iar prin conflict nu e de înţeles neapărat ruptură, ci divergenţă constructivă, dialog, analiză şi discernere asupra elementelor ce pot asigura mersul înainte.

Să vedem însă care este optica prin care privesc înaintaşii nemulțumiți tinerimea. Nicolae Manolescu o acuză de lipsă de empatie, de incapacitatea de-a iubi cărţile pe care le citesc, studiindu-le doar, prin grile teoretice sau culturale care conduc la metatexte sterile, fără repere estetice. Aici e de fapt marea divergenţă dintre vârste. Şaizeciştii şi optzeciştii au făcut din criteriul estetic miza esenţială a criticii, şi nu pot decât să le dau dreptate, nu cred să n-o facă cineva, ar fi absurd. Problema este însă ce se înţelege prin estetic. În general, pentru ei esteticul e mai ales aventura formală ce îmbracă ori construieşte şi traduce emoţia sau ideea. Ce transmite opera e subordonat modului cum transmite. Literatura e recluzivă, un univers autosuficient, cum i se arăta lui Ion Barbu, modernilor în ansamblu. Concentrându-se prevalent asupra modului cum spune creatorul, ei au asociat esteticul impresionismului, pe care-l transformă în singurul instrument viabil al discernerii axiologice. Faptul mi se pare ciudat, deoarece analiza formei e pretabilă instrumentarului comparativ, analitic, nu conexiunii empatice directe. Impresionismul are la bază principiul literar clasic al definirii lucrurilor, unei trăiri ori a presentimentului, inefabile până în momentul desluşirii artistice, moment ce permite cititorului revelaţia izbânzii limbajului asupra nedesluşitului. Prin limbajul artistic, s-a spus cu prisosinţă, cititorul are acces la sinele creatorului şi odată cu aceasta îşi descoperă, întâlneşte propriul sine. Forma e mijlocul prin care se ajunge la ce spune opera (totdeauna mai mult decât autorul), iar esteticul e punctul lor de convergenţă. Şi dacă în acel punct se relevă un presentiment etic, oricât de retardat platonician ar suna, tot în câmpul estetic suntem, la fel ca atunci când descifrarea operei, hermeneutica, şi situarea ei adecvată, sincronică sau diacronică, în câmp axiologic pretinde apelul la sociologie, metamorfoza estetică, studii culturale, comparativism, psihologism ori vreo altă formulă. De fapt, acuzându-i pe tineri de impotenţă simpatetică ori participativă şi de refugiu în culturalism, comparativism, sociologism sau în orice altă metodă, cărora li se asociază uneori şi o etică, Nicolae Manolescu ignoră că unei bune părţi din literatura antedecembristă îi proclama valoarea estetică tocmai pe temeiuri similare. Mă refer la cea subversivă, plină de „şopârle” antisistem. Estetica ei e de neconceput fără absorbirea eticului, a reverberaţiilor sociologiste sau a ideologicului, la fel cum e greu detectabilă, de nu de-a dreptul imposibil, cum susţine Nicolae Manolescu însuşi, de cei care n-au trăit contextul. Prin urmare, îi acuză pe tineri că au poluată, bruiată percepţia estetică de elemente pe care el însuşi le-a avut integrate subtil propriei percepţii. Şi impresionismul său are în fundal un context complex, nu vine din neant, la fel cum tinerii îl au pe al lor, epistemologic, axiologic, etic, socio-politic sau ideologic. Să observăm, în acest sens, că un reprezentant de maximă autoritate al criticii din optzeci până azi, Al. Cistelecan, are, cum arăta Caius Dobrescu, o conştiinţă „reticulară” atât inter-, cât şi una intra-subiectivă, care transformă critica sa într-o „apologie elegantă şi elocventă a vibraţiei spirituale, a semnificaţiei civilizatorii, deopotrivă cognitivă şi morală, a dubiului interior”. Şi impresionismul său include ceea ce altora li se pare extraestetic, întrucât rezonanţa sa, într-un discurs ludic-ironic-artistic,  pentru o literatură compasională atrage ca un magnet eticul și include erudiţia conceptuală. Impresionismul pur, putem spune, nu există decât la veleitarii absoluţi. E deci îndreptăţită afirmaţia lui Andrei Terian: „a mai vehicula, în epoca noastră, imaginea criticului-demiurg, posesor al unui «gust» infailibil şi capabil să identifice fără greş «esteticul», e o retorică din capul locului perdantă, după cum ne-au demonstrat deja ultimii 25 de ani”.  Nu i-aş susţine-o însă şi pe cea care anunţă „sfîrşitul iminent al unui sistem care a dominat critica românească în ultima sută de ani”. Într-adevăr, disputele estetic-extraestetic şi raţiune-impresionism au dominat critica întregului secol XX. Doar în teorie însă, declarativ, căci practica – observase preabine şi Andrei Terian – a dovedit nu o dată înmuierea tonalităţii, trecerea dintr-o parte în alta. Acum nu e decât momentul în care aceste fenomene se clarifică, şi nu la întâmplare mulţi dintre criticii tineri sunt mai concentraţi asupra analizei trecutului decât a prezentului. Considerând că impresionismul (în forma lui promovată de predecesori) e desuet, ei caută vectori estetici, metode sau modele noi, prin care dihotomiile trecutului să poată fi înţelese şi, dacă e cazul, depăşite. Constatând criza criteriului estetic, întrucât nimeni, nici cei care îl proclamă, nu i-au dat o definire universal valabilă, şi nici nu-i vor da până omul nu e Dumnezeu, interesul şi totodată punctul lor forte e înainte de toate critica criticii. Ca de obicei, privirea le este îndreptată mai ales spre repere din Occident, fără să-şi dea seama că şi astfel sunt tot captivii tradiţiei autohtone. Orice vor găsi nou şi seducător pe acolo va fi, într-un fel sau altul, adaptat realităţii noastre literare sau critice, va ajunge, într-un final, integrat tradiţiei noastre literare. Acestea îndreptăţesc concluzia că temeiul conflictului dintre vârstele critice în discuţie e criza criteriului estetic, ivită tocmai din contextele diferite ale formării şi manifestării lor plus oleacă de instinct al dominării (Biologicul, ce să-i facem?). Cât despre critica literară, ştim bine de la Mircea Martin, e numai una.

Pe de altă parte, Florin Mihăilescu acuză (de remarcat că tot din tabăra șaizecistă), nu o dată, tinerimea tocmai de bâjbâire într-o critică a gustului nerafinat, neîntemeiat pe metodologie adecvată sau pe sistem (coerent), de „absenţa sau fragilitatea conştiinţei sale teoretice”. Iată, unde Nicolae Manolescu vedea exces, Florin Mihăilescu percepe deficit. Totuşi, n-aş ignora deloc imputările sale, căci am văzut la tinerii cronicari destule sentinţe ivite din impresionism gol-goluţ chiar şi când nu puteau fi bănuiţi de carenţe conceptuale. Au preluat prea cu avânt principiul că prestigiul îl conferă „curajul judecăţii de valoare” – cum sună multe atestări ale titlului de critic – şi împart astfel de judecăţi cu voluptate bazându-se deseori pe lectura în fugă, fără să se mai chinuie să-şi expliciteze opţiunile, oricum cam anevoie în texte de 5000 de semne. Tentaţia prestigiului imediat ivit din sentenţiozitate îi conduce la afirmaţii de genul „cărţile proaste ale anului cutare sunt toate pe care nu le-am citit, menţionat etc.” Mai ales spre ei cred că se îndreaptă săgeţile lui Florin Mihăilescu. Nu-i vorbă că tot ei fac paradă de lecturi teoretice, incursiuni istoriografice în comunicări ştiinţifice, articole ori volume proprii, dar reţeta succesului încă o constituie cronica şi recenzia, cel puţin al celui imediat. Copleşiţi de numărul totuşi mare de cărţi publicate anual, pe o piaţă editorială mai atomizată ca oricând, şi prinşi în proiecte de cercetare benevole ori impuse de diverse nevoi „academice” (granturi, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.), o mai realizează, cu minime excepţii, sporadic iar alţii deloc. Cronica e deci în criză de mai mult timp chiar, fapt bine ştiut.

Cu acestea spuse, să ne îndreptăm, în final, atenţia asupra părţii mai …mundane a contextului actual. Criticul tânăr e în general lipsit de protecţie instituţională, material vorbind. Unii – şi de remarcat că printre ei se află cei mai activi – sunt în statele de funcţii ale institutelor de cercetare şi ale universităţilor, regăsindu-se şi prin redacţiile revistelor. Au avantajul accesului facil la biblioteci, la o ambianţă ideatică specifică permanentă. Dar sistemul Bologna şi principiul performanţei dovedite prin ISI, BDI, participări la conferinţe internaţionale sau naţionale – noua industrie culturală, de fapt, pe care au acaparat-o deja destui profitori cu instincte cupide! – îi aruncă în braţele tehnicismelor şi compromisurilor de toate felurile. Un studiu critic valoros, ce are în spate ani mulţi de cercetare, e considerat egal cu o penibilitate ce are acelaşi număr de pagini. Mulţi sunt însă mai puţin norocoşi, în afara sistemului instituţional care poate să le creeze condiţiile perceperii criticii literare cât mai apropiat de sentimentul topirii profesiei în vocaţie şi să-i facă performanţi (scuze pentru termenul consumerist!), refugiindu-se în licee, şcoli generale, unde preocupările lor, dacă nu le aduc totdeauna dispreţul, sunt inhibate de mărunţişuri cronofage, sau luând un statut mai apropiat de cel funcţionăresc prin edituri. Şi dacă generaţia înaintaşilor e în zonele puterii instituţionale, nu pot să nu o întreb ce strategie de sprijin are? De multe ori, observ, cooptarea instituţională a lăudătorilor, a afinilor ideologici… Prin urmare, fenomenul deja sesizat al tabloidizării unei părţi a criticii e în plină desfăşurare, la fel cum este – reafirm – cel al goanei cronicăreşti după prestigiul facil, fie el şi de moment. Recenzia sau cronica bazate pe lectura parțială ori superficială a cărții, verdictul pus arbitrar, la fel ca favorurile amicale și chiar polemica de dragul de-a fi auzit sunt, într-adevăr, deseori întâlnite la noul val de critici.

Critica tânără e deci expresia unui context cultural ori civilizaţional diferit de cele anterioare, încercând să reinvestigheze, mai degrabă printr-o sumă de căi individuale, criteriul estetic şi să contribuie la continua sa definire. Cât şi cum îi va / le va ieşi rămâne de văzut, când criticii care o reprezintă vor fi probabil parte a „gerontocraţiei” şi-şi vor simţi, la rândul lor, valorile dobândite cu greu atacate, investigate din altă perspectivă.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s