Fascinaţia (neo)expresioniştilor

Cristina TIMAR

cristina timar

  1. Excurs în istoricul unei şcoli de critică

Şcoala critică de la Braşov se poate lăuda cu o serie de critici (încă) tineri, de primă mână, care cu siguranţă vor asigura continuitatea cu generaţia anterioară, de un prestigiu greu de egalat, generaţie care a şi creat, pe la mijlocul anilor ’90, filologia braşoveană. Printre întemeietori se numără o mână de scriitori optzecişti, regretaţii Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina şi criticii ardeleni Cornel Moraru, Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă. Deşi nu chiar din prima linie, a întemeietorilor, dar cu siguranţă dintr-o aceeaşi categorie valorică, regretatul Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu au edificat, la rândul lor, şcoala braşoveană, iar echipei tinere, formate în instituţia întemeietorilor, nu-i rămâne decât să continue o solidă construcţie culturală. E vorba, desigur, de o responsabilitate extrem de serioasă, căreia îi fac faţă cu brio Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie şi Georgeta Moarcăs, ca să-i amintim doar pe cei mai vizibili, prin prisma activităţii de universitari. Domeniile lor de interes sunt dintre cele mai diverse, dar foarte solide şi inovatoare pe direcţia abordată, ele mergând de la studiul modernităţii târzii (Adrian Lăcătuş, Modernitatea conservatoare. Aspecte al culturii Europei Centrale, 2009), la cel al avangardelor secolului XX (Rodica Ilie, Poetica manifestului literar. Aspecte ale avangardei române, 2007)  sau al expresionismului poetic postbelic (Georgeta Moarcăs*, Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană, 2011). Comentariul de faţă are în vedere volumul Georgetei Moarcăs, la bază teză de doctorat, care abordează un curent literar extrem de controversat, încă de la apariţia sa în spaţiul cultural german, dar extrem de fecund în spaţiul cultural românesc. Se pare că tocmai acest apetit expresionist al poeţilor români, mai precis al unor grupări marginale, de nu chiar de individualităţi creatoare e vorba, aflate nu de puţine ori contra mainstream-ului, manifestat cu recurenţă în diverse perioade ale secolului XX, fără a-şi pierde forţa nici la începutul secolului XXI, o intrigă pe tânăra cercetătoare braşoveană. Cu toate acestea, în volumul publicat în 2009 ea recurge la o selecţie drastică, păstrând doar patru din cei opt poeţi analizaţi în teza de doctorat. Probabil Ion Caraion, Mariana Marin, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop i s-au părut cei mai reprezentativi şi având personalităţile creatoare cele mai vibrante, nişte expresionişti pur-sânge, tratând expresionismul într-o manieră extrem de personalizată şi cu atât mai grăitoare într-un anumit moment istoric.

 

  1. Expresionismul proteic sau de la expresionism la expresionisme

Volumul debutează cu un capitol teoretic foarte bine articulat, Georgetei Moarcăs nescăpându-i niciun aspect din diacronia expresionismului, decelat în toate conceptualizările  pe care le-a primit de-a lungul timpului: fenomen, curent, mişcare, stil, Weltanschauung, Weltgefühl. Oricum, preferinţa sa e orientată spre înţelegerea expresionismului dincolo de cadrele istorice în care a apărut căci, abia dezistoricizat, el se dovedeşte „un valoros punct de plecare în lectura şi interpretarea poeţilor români postbelici şi contemporani.” (p.13) Apoi, respinge şi încadrarea expresionismului în marea familie a mişcărilor de avangardă, deşi există puncte de incidenţă cu acestea, mai ales pe dimensiunea critică, dar el nu capătă accentele demolatoare ale celorlalte –isme, nici nu epatează cu vreun manifest, ci îşi menţine ambiguitatea şi dificultatea încadrării, ceea ce o determină pe autoarea studiului să opteze pentru înţelegerea expresionismului drept „o reacţie de tip romantic întârziat, de retragere şi respingere în faţa rapidei industrializări a Germaniei la sfârşitul secolului XIX”, constituindu-se astfel într-o „critică responsabilă a modernităţii”. (p.16) După cum cu îndreptăţire remarca Georgeta Moracăs, ceea ce părea a fi un dezavantaj major, lipsa unui program, a unui manifest al expresionismului, se dovedeşte în timp unul din marile sale avantaje şi unul din secretele longevităţii lui. Astfel, dacă celelalte -isme, mult mai gălăgioase în efortul lor negator au murit relativ repede şi şi-au consumat puterea regeneratoare într-un interval scurt de timp, expresionismul, extrem de proteic dintru început, a continuat să existe şi să se manifeste, cunoscând multiple transformări, astfel încât mai adecvată şi mai proprie lui e a-l discuta în multiplicitatea de formule, şi nu în unitatea sa, ori, preluând concluzia autoarei „putem vorbi mai degrabă de expresionişti şi expresionisme, decât de expresionism la singular.” (p.24)

Dincolo de toate aceste consideraţii teoretice şi metodologice, intenţia autoarei este de a trasa parcursul expresionismului şi raportările la el în spaţiul românesc, mult timp receptarea fenomenului fiindu-i tributară lui Lucian Blaga, un pasionat al expresionismului văzut, oarecum exclusivist, pe latura sa metafizică, a tendinţei spre absolut, care se potrivea cel mai bine structurii sale. Ştefan Aug. Doinaş duce un pas mai departe receptarea expresionismului, încercând o conciliere între „tendinţele majore ale expresionismului, una preocupată de căutări spirituale, cealaltă de domeniul acţiunii sociale” (p.37)  Ov. S. Crohmălniceanu depăşeşte timid  viziunea istorico-literară, detectând „accente expresioniste” în operele unor poeţi, ante- şi interbelici. Dar, constată autoarea, abia mult mai târziu avem de-a face cu o lectură fenomenologică a expresionismului, prin criticul Al. Cistelecan, care va percepe semnele expresionismului nu survolând opera, nu căutând teme, motive, atitudini expresioniste la suprafaţa operei, ci coborând în însuşi miezul subiectivităţii creatoare, adică, în termenii autoarei, „în cel mai incomod loc cu putinţă, nucleul incandescent al psycheii poetului”. (p.41) Pentru Al. Cistelecan, orice inhibiţie legată de circumscrierea istorică sau nevoia de sistematizare a trăsăturilor expresionismului, de oferire a unei viziuni unitare, a dispărut definitiv, astfel încât, eliberat de aceste cadre procustiene, expresionismul capătă în comentariile sale „cele mai neaşteptate nuanţări” (p.41), în funcţie de subiectivitatea poetului vizat. De fapt, pe Al. Cistelecan nu-l mai interesează expresionismul în calitate de istoric literar, ci în calitate de fenomenolog al imaginarului, toate nuanţele pe care le identifică în imaginarul particular al unui poet, precum şi indicii expresionismului (pe care Georgeta Moarcăs îi şi inventariază scrupulos), tinzând spre o asumare existenţială a actului poetic, de un dramatism intens, exaltând autenticitatea şi neglijând experimentalismul. Ei bine, atunci nu e de mirare că tocmai pe această latură existenţială Al. Cistelecan ajunge să reconsidere poezia optzecistă, „vedeta” epocii, poezia postmodernă, fiind surclasată în topul său de cea (neo)expresionistă, marginală multă vreme în raport cu „direcţia nouă”.

 

  1. Spre o fenomenologie a expresionismului

Bănuim că acesta ar fi, deşi nemărturisit în volum, şi criteriul de selecţie al Georgetei Moarcăs. „Cei patru magnifici” care trec prin filtrul exigent al autoarei şi fac saltul din paginile tezei de doctorat în cele ale volumului din 2011, au meritul incontestabil de a fi creat universuri lirice care mărturisesc la cote atât de înalte drama individuală şi colectivă a epocilor istorice traversate încât coeficientul lor de expresionism (înţeles ca vizionarism disperat, conştientizare a crizei omului, limbajului, umanităţii, mărturie a unui timp agonic, crepuscular) nu poate trece neobservat, nu poate lăsa indiferente conştiinţele celorlalţi. Poezia lor, întocmai ca textul biblic, bunăoară, exhibă atâta directeţe şi autenticitate încât interpelează cititorul, îl opresc din alergare, punându-l în situaţia, deloc confortabilă, de a-şi confrunta demonii, mai ales pe cei ai autosuficienţei şi autoiluzionării. Toţi cei patru practică o poezie incomodă şi neprietenoasă, născută din coborârea în tenebrele propriei interiorităţi şi, tocmai din acest motiv, cu atât mai fascinantă. Răvăşirea lăuntrică e, în definitiv, semnul dezagregării exterioare, al faptului că toate formele de organizare a societăţii umane, în ciuda aparenţei de stabilitate şi siguranţă, sunt extrem de fragile şi pot evolua în structuri monstruoase (războaie devastatoare, regimuri dictatoriale etc.). Premisa comună, observă cu justeţe Georgeta Moarcăs, din care par să se hrănească universurile imaginare ale celor patru, e lipsa raportării la absolut care, în cazul lor, spre deosebire de expresioniştii începutului de secol, inclusiv Blaga la noi, încă mai promitea şansa salvării şi regenerării omului. De la expresioniştii începutului de secol XX, la cei ai sfârşitului, respectiv începutului de secol XXI, e tocmai distanţa de la deznădejdea şi disperarea care mai speră într-o posibilă izbăvire venită dintr-un dincolo transcendent, la deznădejdea pură. Referinţa corectă a (neo)expresioniştilor postbelici este, fără îndoială, Bacovia, ei „fiind tributari, în grade variabile, expresionismului nihilist, bacovian”. (p.163)

Pornind de la constatarea că poezia fiecăruia din cei patru poeţi e expresie a unei stări de criză acutizată a subiectului liric, Georgeta Moarcăs identifică, pe urmele „maestrului”, a cărui privire fenomenologică o adoptă, dar fără a renunţa (şi bine face!) la contextul istorico-social,  „structurile interioare  de tip  expresionist” ale celor patru poeţi aflaţi în topul preferinţelor sale. În cazul lui Ion Caraion, urmăreşte „dominanta agonică” pe fondul dramei războiului, lumea devenită „infern şi experienţă carcerală”, „voluptatea negaţiei”. Poezia Marianei Marin se alimentează dintr-un conflict permanent cu realitatea totalitară, o realitate eminamente demonică, poezia sa abundând în reprezentări ale „sinelui mutilat” (p. 166), propriul corp devenind, prin contagiune „ascunzătoarea Răului” (p.83). Ion Mureşan e privit oarecum diferit faţă de primii doi, prin prisma acceptării treptate a vocaţiei vizionare, de la teama iniţială la abandonul complet în braţele (sau ghearele!) viziunii, până la a deveni victima sa, autoportretul său expresionist evidenţiind „cufundarea în exces, în demonie”. În regim expresionist, lumea devine limb, poetul trăind paroxistic „drama clivajului dintre trăire şi expresie, dintre experienţă şi limbaj” (p.101). Ioan Es. Pop e creatorul unui univers liric în care structurile expresioniste sunt tratate într-o manieră extrem de personală. Proprie lui şi individualizându-l net printre ceilalţi poeţi, este dubla sa revendicare, deopotrivă blagiană şi bacoviană, rurală şi urbană. Dar tradiţionalismul său se află la antipodul celui „metafizic” blagian, poetul nouăzecist nu doar demitizează toposul rural, ci îl demonizează de-a dreptul, dovedindu-se „un tradiţionalist à rebours” (p.167)

Atât teza de doctorat, cât şi volumul care a urmat-o, se opresc la Ioan Es. Pop, poetul deopotrivă optzecist şi nouăzecist, cel care, cronologic vorbind, asigură trecerea de la optzecism la douămiism. Oarecum surprinzător, având în vedere că e vorba de poeţii propriei generaţii, Georgeta Moarcăs le dedică neoexpresioniştilor douămiişti câteva consideraţii în capitolul final, al concluziilor. Mergând probabil din prudenţă pe calea unor poeţi deja canonizaţi sau în curs de a ocupa o poziţie onorabilă în canonul literar postbelic, congenerilor nu li se mai aplică studii distincte, care să releve individualitatea creatoare a unuia sau altuia, ci sunt priviţi cum grano salis, ca un grup relativ omogen (deşi, potrivit remarcii autoarei, marii expresionişti europeni sau români au fost mari individualităţi creatoare solitare, refractari înregimentării într-un grup), din care fac parte Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Elena Vlădăreanu. Ei sunt plasaţi în descendenţa directă a expresioniştilor optzecişti, al căror „patriarh” e nimeni altul decât Bacovia, cărora le şi fac dreptate, răzbunând marginalitatea în care au fost azvârliţi de mult mai solidarii optzecişti postmoderni „lunedişti”. Georgeta Moarcăs pare a amenda tocmai tuşele groteşti şi mizerabiliste prea accentuate ale ultimei generaţii, gesticulaţia prea teatrală în care se complace poezia ultimei generaţii, riscând să cadă în retorism şi patetism, în dauna autenticităţii, ceea ce, în fond, ar putea semnala epuizarea expresionismului. Dar parcă tabloul expresionismului românesc postbelic nu e complet fără unul-doi din poeţii ultimului val, iar Georgeta Moarcăs e cea mai potrivită să-l întregească.

_______

 *Georgeta Moarcăs, Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011, p.181

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s