Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

13.03.1989

            O dramă shakespeariană în 3 părţi, de cîte 5 acte. De fapt, şi cu elemente de tragedie antică (o parte din personaje sînt măşti, apar coruri) şi de teatru absurd (ruperi de semnificaţii, discursuri în gol sau adresate cărţilor, portretelor etc.) Dar tot Shakespeare e cel mai apropiat, prin prezenţa filonului „popular”, prin cruzimea şi ”nepăsarea” personajelor, prin acea trăsătură de oameni de tranziţie, cumva „mari” într-o lume unde nu mai există „măreţie” fiindcă valorile, criteriile, ierarhiile s-au bulversat. Singura valoare „sigură” rămînînd puterea (cu agenţii şi copiii ei: crima şi spaima).

Roluri:

Stalin                                                                         Kirov

Zinoviev                                                                    Ramon Mercadez

Kamenev                                                                   Ilia Ehremburg-alţi scriitori

Troţki                                                                         Patriarhul Rusiei-alţi mari ierarhi

Buharin                                                                      Portretul lui Lenin

Jdanov                                                                                   Valetul lui Stalin

Hrusciov (uneori bufon)                                            Orjokinidzé&comp.

Molotov                                                                     Hitler,Ribbentropp&restul

Beria                                                                          Churchill, Roosevelt, etc.

Mikoian                                                                     Corul muncitorilor

Kaganovici                                                                Corul cazacilor roşii de pe Don

Jagoda                                                                       Corul marinarilor de pe Kronstadt

Jejov                                                                          Corul N.K.D.V.-iştilor

Academicianul V. (doctorul lui Stalin) Corul deţinuţilor, Dimitrov, Gh.Dej, Tito, Thorez etc., Corul medicilor Passionaria, Ana Pauker & figuraţie de tot soiul

Svetlana Alilueva

Vlasov, Frunze, Tuhacevski, Vasosilov, Zukov, Budionîi

            Enorm de lucru…Dar o idee cu adevărat substanţială (frază de raport;nu ştiu de ce n-am curajul să nu mai înşir aici platitudini).

14.04

            Privind, acum cîteva clipe, pe geam: peste drum, adică peste Calea Bucureşti, la alimentară, o coadă. Iar se dă, probabil, o supersintetică margarină. Resturi aruncate unei populaţii înfometate, terminate biologic, ca s-o mai „calmeze”. Răul adus de ruşi, trebuia să culmineze în asemenea fenomene de degradare-n masă,pentru a ne lămuri şi scîrbi de tot. Există, normal, un instinct de supravieţuire individuală, dar cînd ne prăbuşim cu toţii? Culmea degradării: nici măcar cei foarte tineri, structural revoluţionari, nu reacţionează. Sau reacţionează aiurea, africanisch: drog, sex, chefuri, bişniţă, vagabondaj, furturi. Atinsă pînă şi măduva.

            Nu mai ştiu de ce scriu aici: ca să mă simt deştept, ca să mă descarc, ca să nu-mi uit ideile geniale, de spaimă? În fond, a ţine un jurnal n-are cum fi la modă, cît timp uşurează, la o adică, munca securiştilor. Sau e vorba de un jurnal funciarmente nesincer, duplicitar şi/sau „estetizant” (gen Radu Petrescu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu şi cine-o mai fi ţinînd). Toate, în fond, ruşinoase (în toate sensurile  termenului). Nici al meu nu e foarte departe de asta, dar…în fine…să sperăm că…(O frază „lucrată”, estetizantă, cu calcularea – pe cît posibil – efectului asupra eventualului cititor. Ceea ce, evident, nu face decît să falsifice şi mai mult acest „Registru”…)

            Aştept, aşteptăm „primăvara de la Bucureşti”, vorba lui Nedelciu. Nu sînt, evident, pregătit pentru ea, dar de-ar veni odată că aşa nu se mai poate! Cît s-o tot tîrîm? Trec anii, îmbătrînim aiurea, ne măcinăm degeaba. De ce dumnezeu m-am născut deştept şi ţara a investit (într-o primă fază) atîta în mine dacă-s obligat să vegetez, să fac munci sub capacităţile mele? Şi situaţia e, evident, generală.

            Poate că asta, lumile astea, nu e o epocă în care să mai stai de scris? Trebuie făcut ceva! Dar ce? Sînt atîtea şi tu atît de derutat şi prietenii atît de puţin capabili să se pună de acord asupra unor principii minimale. Plus, unii, deja speriaţi bine de securitate (Securitatea cui? În nici un caz a omului onest, de pe stradă).

            Dorinţa de a trăi ia cele mai ciudate forme: la mine, curiozitatea faţă de ce va mai fi, faţă de cum va evolua lumea, ce se va întîmpla cu ea. Dincolo de toate, asta e. De-aici şi nepăsarea mea pentru multe lucruri foarte importante (pentru alţii) de-aici şi-o vinovată neglijare a trupului, singurul suport (dovedit) al minţii mele curioase.

            Să termin cu şcoala. Cu Întorsura, neapărat. Dacă nu se iveşte nici o variantă fericită, la toamnă demisia. Prea m-am complăcut în inerţia generală. O ruşinoasă lipsă de minim curaj (deşi am „scuza” pauperităţii cvasiabsolute, presiunilor celor din jur etc.)

            Faţă de barochismul postmodernist, eu vreau o minimă claritate, „normalitate”, un om frumos aşa cum e, nu dominat de potentarea fantasmelor şi reziduurilor culturale de tot felul, potenţate prin tehnici artistice, amplificate cu ajutorul tehnologiei. În spatele „spectacolelor” postmoderniste (de la film şi carte, pînă la arhitectură) se simte o imensă maşinărie umană, o birocraţie eficientă a spiritului, un creier hiperşmecher, dar sec, cohorte de surogaţi, de invertiţi sau piticuţi intelectuali şi (uneori, singura dată cînd mai au ceva haz) desperados schizo-paranoizi gen Burroughs sau Pynchon (dar şi ăştia cu ceva morbid în ei). În fond, toţi, nişte crepusculari, nişte oameni fără copii (la propriu şi la figurat) indivizi care se cred „la sfîrşit”, care nu au sentiment real al construcţiei, al familiei (în sensul de a face cu gîndul – responsabil – la ceilalţi), curajul de a fi „modeşti”, de a nu crede că lumea se termină în ei şi cu ei. Oricum, ceva maladiv în toţi, dacă nu-i doar artificial (ca la Calvino, pe care – dincolo de artificialitate – îl simt uman, ironic-detaşat, dar uman). Prin ce e „periculos” postmodernismul: lasă loc, se retrage din spaţiile esenţiale ale discursului şi ale culturii, lăsînd locul elementarilor, troglodiţilor „curaţi şi energici”, religiilor „pentru cretini” şi formelor culturale subintelectuale.

                                                                       *

            Ideologii secolului XXI, cei care vor influenţa modul de a gîndi şi a trăi al celor din secolul viitor sînt în mijlocul nostru. Dar cum să fii atent la ei, cum să-i identifici, în zgomotul şi furia destrămării utopiilor născute în secolul trecut. Inerţia specifică oamenilor, ne face să ne luptăm cu moduri de a gîndi şi acţiona care şi-au dovedit deja, fără drept de apel, falsitatea, aberaţia, cruzimea. Trăim prea puţin, sîntem prea puţin informaţi şi – în acelaşi timp – lipsiţi de o minimă modestie. Poate că „progres” în cele umane înseamnă şi a greşi mai puţin, a nu mai uita măcar o parte din lecţiile trecutului, a fi mai prudenţi şi mai modeşti. Renunţarea la „entuziasme”, transformarea conducătorilor, a oamenilor politici din eroi în funcţionari e un proces benefic, e – oricum am lua-o – un „progres”. Desigur, nostalgia tribalismelor, tînjirea după zei…Dar cîtă aberaţie şi cruzime, cîtă arbitrarietate şi ce factor de frînare în spatele „frumoaselor” (în sens strict estetic) construcţii socio-culturale în faţa cărora se extaziază antropologii istoricii (inclusiv ai religiilor), în faţa cărora m-am extaziat şi eu. Desigur, toate erau „funcţionale”, răspundeau unei anumite nevoi de supravieţuire. Dar, era absolut nevoie ca aztecii să ucidă sistematic prizonierii, erau necesare supravieţuirii lor socio-economice uciderile de oameni în cadrul ceremoniilor? Desigur, spaniolii au făcut enorm de mult rău, au ucis şi jefuit, au topit minunate podoabe, au adus boli şi nedreptate, dar au interzis obiceiuri sîngeroase şi – pînă la urmă – mă-ntreb dacă societatea aztecă ar fi permis, economic, înmulţirea populaţiei pînă la 70-80 milioane, cîţi sînt mexicanii. Păi? Desigur, oamenii mor, dar nu în medie la 20-25 de ani, dar nu mîncaţi (cam 10-15%) de alţii sau jupuiţi pe vreun altar. Marile crime nemţeşti sau staliniste sînt tot o manifestare a „vocii tribale”, a acelei cruzimi care derivă din considerarea „celuilalt” ca nefiind om, ci subom, neom, antiom etc. Cîte milioane au murit în Africa, după retragerea „colonialiştilor”? Contează că asasinatele-n masă au fost acoperite uneori „ideologic”? Sînt, evident, pentru civilizaţia apuseană, pentru că a eliminat – treptat, să ne-amintim de războaiele religioase din sec.XVI-XVII – ideea, sentimentul normalităţii crimei în masă, a justificării eliminării fizice a „celorlalţi”. De-abia dincolo de asta mai putem sta de vorbă. Adică să recunoaştem că progresul tehnologic, şansa scăpării din ciclul fără sfîrşit al mizeriei li se datoreşte aproape în exclusivitate. Abia cînd omul a încetat să creadă că cea mai scurtă cale spre bunăstare e nu jefuirea sau exploatarea „celorlalţi” ci înţelegerea şi stăpînirea naturii, munca şi gîndirea, putem vorbi de „progres”. Desigur, s-a ieşit treptat, dar însă totuşi… Am cam pierdut ideea. Oricum: ex Occidente lux. Oricum ai întoarce-o, dacă eşti onest, trebuie s-o recunoşti. Problema-i ce faci: declari că n-ai nevoie de lumină, fugi acolo unde e, sau încerci – o aduci aici, între ai tăi (că doar n-o să fugă tot poporu-n Vest)? Numai că, vezi tu, dragul meu, prostia-i mare, fudulă şi tare.

            Drama „Stalin”, neapărat în versuri (albe probabil, dar cu metrică fixă) Tocmai fiindcă – acolo – e o ultimă manifestare a unei mentalităţi pre-moderne, a unor structuri socio-culturale, mentale arhaice, disimulate dar în haine „ideologice” şi în limbaj (şi structuri organizaţionale) de tip birocratic. Poezia, versul dezghioacă, dă la o parte învelişurile, regăseşte „suflul originar”. Fiindcă, în şi dincolo de istorie, de întîmplări se desfăşoară un „scenariu mitic”. Stalin e un produs al mentalităţii primitive a straturilor „de jos”, răscolite şi aduse la suprafaţă de revoluţie decît al norocului, abilităţii şi tenacităţii lui de politician. El a fost aşa cum a fost, fiindcă aşa era necesar, aşa trebuia să fie cel care vroia să conducă Rusia (şi toate naţiile subordonate, majoritatea şi mai înapoiate) atunci.

            Crimele (şi încă în masă) nasc un asemenea frison încît, pentru a-l stăpîni şi exprima cum trebuie eşti obligat să ajungi la „rădăcini” şi, în scris, la rădăcină e ritmul (poate – sigur! – şi-n celelalte arte); plus că teatrul e o artă „orală”, „tribală”, iar manifestările publice ale spiritului tribal cer – aproape obligatoriu – versul.

            Să renunţ o dată, pentru Dumnezeu, să mă gîndesc cum, cine, cînd, cu ce succes va pune piesa în sine, înainte chiar să fi scris un rînd! Scîrboasă boală de filolog, care se şi vede în paginile unei „istorii literare”. Nu cred că există ceva mai tîmpitor şi mai sterilizant pentru un scriitor. Spaima e nimic pe lîngă nevroza filologică; ba chiar, uneori, spaima e stimulatoare. Pe cînd tîmpenia asta e mumificatoare. Voi ajunge să-i urăsc pe toţi istoricii literari numai pentru că…Alt simptom de decadenţă: importanţa (chiar exagerată) pe care creatorii o acordă „chibiţilor”: critici, istorici literari, teoreticieni. Ca şi cum de ăia ar depinde reuşita vreunei opere literare. Ştiu, la mine-i şi oroarea de trogloditismul creatorilor „puri”, „din topor”, dar de aici pînă la a visa – în amănunte – cum va fi primită, comentată, analizată o piesă pe care nici măcar n-ai început s-o scrii…

            Pînă atunci, poate-ncerc o „feerie”, o comedie (eventual operă-bock) cu subiect didactic. Relativ scurtă. Sau 2-3 nuvele à la „New Yorker”.

            Săptămîna asta nu mai servesc şcoală. Gripa a luat forma unei bronşite, aşa că ieri o foarte simpatică Liliana mi-a dat concediu pe trei zile, suficient ca să scap de calvar pînă lunea viitoare.

17.III

            N-am mai scris nimic. M-am simţit foarte rău: leşinuri, coşmaruri, ameţeli. Probabil ficatul sau fierea. Oricum, a fost la limită: o senzaţie că trec în altă lume, cu alte legi, în care nu mai pot acţiona în nici un fel, o senzaţie de descompunere, de pierdere. Azi-noapte am stat 2-3 ore treaz, cu lumina aprinsă, numai să nu se mai producă „trecerile” respective. Am un gust ciudat, nici o mîncare nu mai are gustul ei normal. Nici măcar proiecte nu-mi mai fac. M-am săturat să mă tot tîrîi prin viaţa asta şi să aştept. Să aştept ce? Realmente am senzaţia că sînt, literariceşte, un tip terminat. Sistemul ăsta de cenzurare (nici da, nici nu) are drept principal efect (scontat sau nu) scîrbirea scriitorului de munca lui (şi nimic nu poate fi mai rău ca asta: de scris scrie-ntr-o doară, de altceva n-are chef să se-apuce…) Şi, ca şi mine, îl transformă într-un văicăreţ. (Poate că sînt – în ultimă instanţă – o natură văicăreaţă, dar cine nu e?)

            Afară e chiar primăvară: soare, cald. Dar nu am nici un chef, nici o bucurie. Deşi sînt meteodependent. Prea mult am stat la fund, prea mult mi-am bătut joc de propriu-mi intelect şi talent (m-a ajutat şi societatea, dar). Cu un minim curaj aş putea tranşa problema: sau mi se dă un post ca lumea, sau stau acasă, la flori. Sau la o adică, cer să emigrez. Deşi…Tocami asta-i, singura soluţie plauzibilă e să plec, dar eu am chef să rămîn aici, între vorbitorii limbii pe care-o cunosc realmente. Deşi (iar deşi!) am abia 35 de ani, sînt încă tînăr.

            Poveşti aiurea. Mai bine m-aş culca.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s