Cei ce vin. Un desant de debutanți

Andreea POP

Scene de viață high tech

 

zeii

zeii platanelor mixează pentru tine (Cartea Românească, 2013), cel dintâi volum al lui Dominic Stănescu, are în bună măsură aerul unui exercițiu de îndemânare fantezistă. Predispoziția pentru experiment și modulație tehnicizată anunță un discurs care topește observația minimalistă și notația cinematografică. Regia ”științifică” a poemelor preia, la nivel tematic, aceeași recuzită tehnicistă, pe care o prelucrează în fișe de identitate psihotice.

Atitudinea lirică fundamentală face din poet un nostalgic futurist, abstract, care consemnează la rece alienarea și convulsia interioară în detalii de atmosferă aseptică: „văzute dintr-un porche decapotabil/ casele din cotroceni se fac mai înalte/ accelerația mă lipește de scaun/ senzația de vid din stomac/ […] praful se rotește în lumina filtrată a după-amiezii.” Tratate în interiorul unor secvențe în care irizează nostalgia comunistă (antena de bulgari) ori trivializarea existenței (frigocom), astfel de fragmente înscriu poemele din primul grupaj al volumului („you’re in a box. a moving box”) pe linia conspectului rapid și al inserției automate: „20 de minute cu fața lipită de hublou/ ochii mi se umezesc/ nori cumulus/ munți acoperiți de păduri/ pâlcuri de case/ în autobuz/ miros de transpirație/ control pașapoarte/ iau geamantanul/ trec printre oamenii care așteaptă/ ne îmbrățișăm/ și gata.” (man-sbz) Între aceleași coordonate expeditive, dar cu o perceptibilă schimbare de tonalitate se încadrează și „protezele afective” din „o singură mare și întunecată inimă”, grupaj în care amănuntul erotic pulsează constant în retrospective melancolico-artificiale: „ea nu a existat cu adevărat/ doar aceste vestigii spectrale rotindu-se/ printre alge/ îmi lipesc fața de geamul acvariului/ sticla se aburește” (supernova) / „toate navele plutesc spre ea/ toate navele spre acele țărmuri îndepărtate// închid ochii/ ea rămâne acolo// un cadavru de lumină pulsatilă” (cp 1919). Alimentate pe fondul unei sensibilități elegiace aproape imperceptibile și temperate prin filtrul steril al prezentului, poemele erotice ale lui Dominic sunt schițate des în tușe siderale, de extracție solară, dacă nu prin metaforele concrete ale luminii cu care este asociată frecvent imaginea iubitei, măcar prin „viteza de reacție” a spasmului interior.

Mult mai abstractizată și intensă este această reverberație senzuală în grupajul „quorum sensing”; cadrul păstrează aceleași direcții cosmico-digitale – „furtuna electromagnetică”, „superexplozia”, „sorii celulari” –, dar efuziunea lirică merge acum de la sugestia concisă („când umbra îți scade ești atât de aproape/ încât văd strălucirea cristalelor de sare”) până la exhibarea bombastică: „suntem întinși pe asfaltul ud/ cuburile de aer se rostogolesc în jurul nostru// vreau să-ți mănânc gura// vreau să fim electrici”. În ultimele două secvențe („zeii platanelor mixează pentru tine” și „rising”) poetul ia o poză profetică; unei serii de imagini virulente cu nuanțe pe alocuri pur decorative („nicio fisură/ atent la fiecare detaliu/ ermetic/ o caroserie complet galvanizată”) i se adaugă detaliul nevrotic („ambalajele lucioase care foșnesc între degete”) și revoluția consumeristă din final („ei instalează panouri publicitare/ în spațiile albe din memorie/ ei cartografiază dorințele/ o lume după chipul și asemănarea ta”), într-un „colaj pop art” degradat care anunță un punct terminus inevitabil.

Întreaga poezie a lui Dominic Stănescu e un manual de instrucțiuni tehnice în care, dincolo de apetența pentru artificiu și construcție, pătrunde discret în câteva breșe radiante lumina naturală.

  • Dominic Stănescu, zeii platanelor mixează pentru tine, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013

***

fratele

Aceeași preferință pentru arhitectura decorativă și elementul abstract o dovedește și Vlad A. Gheorghiu în debutul Fratele mut. La nord apa e curată (Paralela 45, 2013). Ceea ce îl desparte, însă, de poezia lui Dominic Stănescu este modalitatea concretă de tratare a materialului liric, străină de simfonia tehnologico-futuristă articulată în zeii platanelor. Proiecțiile artizanale transcriu aici o detașare care  admite autoanaliza lucidă și raportul personal.

Confesive în esența lor, poemele din acest volum nu devin, totuși, prilej de lamentații existențiale. Acumularea detaliului dramatic, inerția mizeriei cotidiene și procesul dezintegrării individuale sunt folosite cu abilitate de către poet doar ca pretexte pentru notația cinică: „nu mai interacționez cu nimeni/ de azi mi-am/ pierdut aripa de mers înapoi și/ cu două degete de pudră/ îmi fac o plasă/ și rămân tot prins/ la colț în/ ușă/ degetele vinete cad și ele o/ ureche se duce azi/ mă mișc din cauza altora și-n/ pauza de cafea aflu de la colegi/ că altcineva-mi/ trăiește viața”, Absurd-e-steine. Convulsia interioară funcționează cel mai eficient ca modalitate de transfigurare a temelor de ținută serioasă (timpul, criza identitară) într-un registru ironic; nota fundamentală a sensibilității lirice iradiază convingător tocmai în astfel de secvențe poetice în care amănuntul inițial (grav) este dezamorsat în cochetărie stilizată și farsă: „e atât de liniște. carcera e locul/ în care pot să meditez/ în liniște./ gândurile mi se izbesc de/ pereți. ca bețele de tobe. bubuind ca/ o planetară de Dacie pe un/ deal mai abrupt./ aici e singurul loc unde pe întuneric/ călătorești prin toată lumea./ […] tocmai am scris pe frontispiciul de la Bellagio./ he he… (ce glumă de rahat)/ […] «valeriană! vă rog, o valeriană, repede la/ domnul!»/ lumină. pffff… să-mi bag…/ ăștia mi-au nivelat venele. mi-au/ luat biletele de călătorie./ asta e! acuma trebuie să/ văd lumea ca/ voi.” (spânzurătoarea regală). Astfel de piruete imaginative susțin proiectul matur al unei conștiințe poetice care înțelege să topească radiografia interioară în persiflare și deriziune tocmai pentru a o sublinia mai apăsat.

Nervura fundamentală a acestei poezii se conturează accentuat în aceste exerciții de luciditate articulate gradat în economia poemelor, într-o frază caustică, cu mult nerv, care lasă să se întrevadă uneori „țesătura covorului” (ce bine); scenariul bine regizat susține tensiunea poetică în repetate rânduri la intersecția actului de identitate cu schema abstractă. Viziunea fragmentară dizolvă realitatea în bucăți autonome, jonglerii ale sensului ce funcționează în același registru extrem, indiferent de formă: sporadice episoade suprarealiste (runda doi), cultul imaginii șocante (lecția de înec), interferențe onirice (granițe) ori simulacre de viață (Irlanda), ca predominante.

Secvențele erotice, ce parcurg ipostaze multiple – narcotice (frigo), intens (Paris-Dakar) sau „romanțele” senzuale din grupajul „skinny love” – susțin încă o dată atitudinea lirică fundamentală a poeziei lui Vlad A.Gheorghiu – voluptatea experimentului, dublată de înclinația pentru abstract și ludic.

  • Vlad A. Gheorghiu, Fratele mut. La nord apa e curată, Editura Paralela 45, Pitești, 2013

***

baghiu

Întâmpinată cu entuziasm unanim, poezia lui Ștefan Baghiu din Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013) a impresionat mai ales prin forța lirică distinctă și tăietura originală a versului. În esență, despre un discurs care amestecă „felii” de viață cu secvențe cinematografice și inserții din cultura pop este vorba și aici (comentariile anterioare le-au inventariat cu răbdare), dar care lasă impresia unui control critic vigilent.
Frazare precisă care nu înseamnă și epuizare a emoției spontane, însă. Pe de o parte, printr-o anume vibrație lirică susținută prin distribuția laitmotivelor (reperele cartografice ale lumii noi, petrecerile underground ca epuizare completă a rațiunii, orașul – martor și actor, simultan, în procesul degradării morale), sau prin versuri încărcate de o tensiune muzicală. Pe de altă parte și ca o notă fundamentală a atitudinii lirice pe care o degajă volumul, prin felul în care secvențele retrospective derulează „spectacolul indecent” al confesiunii: „În astfel de zile mă retrag,/ obosit după atâtea întâmplări străine/ și după ce am avut grijă/ să fie totul la locul potrivit./ În astfel de zile mă retrag,/ forțat de nevoile mele chimice,/ de criza spirituală pe care o prefacem cu toții,/ gândindu-ne de fapt la viitor./ În astfel de zile mă retrag,/ și par atât de hotărât și de sigur,/ atât de singur și nehotărât,/ atât de nemaivăzut și interesant,/ încât sigur/ va fi un spectacol pe cinste.” (în astfel de zile mă retrag) Zona de cantonare preferată a discursului poetic se conturează tocmai în astfel de orificii subterane în care melancolia secătuită de sevă trece prin filtrul lucidității; sondarea adâncimilor se face pe ritmurile unui murmur temperat prin instinct ”rațional”, exerciții de auto-detașare în care poetul caută, ca în romanul lui Kundera, „viața adevărată sau,/ oricum,/ ceva asemănător.” de fiecare dată în altă parte (să nu ne aducem aminte). Repertoriul tematic ia forma unor variațiuni pe teme înalte, tratate sub forma unor elegii postmoderne.
Poemele erotice tatonează tocmai terenul unor asemenea melancolii tehnologizate, în care invocarea iubirii consumate are ceva dintr-un menuet contemporan: „Noi am avut totul, fată, spune cântecul,/ am avut plasma și a luminat camera/ în care ți-ai dat jos hainele,/ am avut patul, am avut acvariul/ și ai plâns lângă el, spuneam –/ lumini discrete în întuneric, Petra,/ undeva ni se arată pe ecran evenimentele esențiale,/ aici inima explodează de durere în câteva seri,/ departe de momentul nostru în Haga” (Aia a fost doar o viziune de-a ta); de altfel, grupajul de poeme „unde PETRA” abundă în astfel de imagini ale performance-ului senzual. Aceeași recuzită demitizată o păstrează și conspectele nostalgico-grave care recompun un traseu în declin; repetarea unor versuri precum cele care urmează indică o neadecvare la fondul comun al cadrului actual (acel discurs de „bătrân hârșâit într-ale poeziei” de care vorbea Alex Goldiș în prezentarea de pe coperta a 4-a): „Sigur, e totul un spectacol social,/ o evoluție grăbită care te lasă uneori în urmă/ și robota asta intensă/ care ne face să lăcrimăm de fericire la ieșirea din/ anonimat./ Am înnoptat aiurea, am contemplat, deși e mult spus,/ la conexiunile unei lumi deja virtuale,/ se pierde ceva în LENTOAREA asta – căreia mulți din/ media/ i-au spus «era vitezei»/ […] mă plictisesc, de fapt, în plină evoluție,/ și privesc râul/ fără să mă lege nimic de lumea asta/ și de inerția ei pe care o simt mereu,/ mereu ca pe o noutate”, nopțile (înălțimi impresionante) pentru Fjögur piano. Monologurile dense din finalul volumului marchează căutarea tradusă în decorul futurist și rece al muzicii mono și al „lentorii regiei”.
O poezie polifonică și subtilă, cu multe disponibilități, care, la fel ca melodia din motto-ul care o precede, vibrează în multiple emisii lirice fulgurante și tari.

• Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni, Editura Cartea Românească, Iași, 2013

***

Triptic reflexiv

zaniciuc

Carmen Zaniciuc (în)scrie, prin poemele din Lumina ascunsă (Karth, 2013), un debut construit pe un scenariu liric contemplativ, abstract până în zona teoretizării, uneori, şi fără exaltări prea înalte. Temperatura aproape egală de fiecare dată a poeziei, indiferent de temă, indică o preferinţă pentru un discurs temperat, care fixează detaliile în imediata apropiere a sugestiei.

De la un astfel de „imaginar de vitrină”, reflexiv, se revendică, în primul rând, miza religioasă a cărţii; nicio străfulgerare vizionară, nici urmă de revoltă împotriva divinităţii ori fior mistic în poezia lui Carmen, şi asta pentru că, de cele mai multe ori, sentimentul religios este trasat în puseuri delicate care teoretizează o atitudine pioasă, umilă, ca model de conduită dezirabil: „dacă ai putea să vezi,/ de câte ori/ mănânci,// ai căuta în pâine,/ trupul/ în cruce,/ ca o cale prin care/ mai poţi fi legat de suflet.// ai umbla/ ca o rază/ în pâinea pe care/ o frământă lumina.” (în pâine) Redus la un principiu de tip „crede şi nu cerceta”, breviarul evlavios al poetei uzează cel mai adesea de simbolul serafic în chip de forţă nevăzută a lumii; de cele mai multe ori, „laboratorul divin” rămâne în afara decorului propriu-zis, iar semnele acestuia se lasă întrezărite pe cale intuitivă: „foarte rar vedea/ penele îngerilor/ ca o mărturie a luptei/ şi a pazei/ dar le cunoştea// încă mai respirau/ şi aripile se înălţau” (călător). E multă sugestie şi în poemele erotice ale lui Carmen, căreia i se adaugă, pe alocuri, doze de senzualitate care cresc de la ponderat („urma unui sărut/ îi mângâia umărul/ stâng;/ uitase noaptea în sânii ei/ şi pe cer nu mai apăreau alte stele.”) la o intensitate îmbrăcată în hiperbolă („am vrut să iubesc,/ şi am tăcut mai întâi,/ până mi-am auzit inima/ muşcând din carne.”), reflexii pe marginea sentimentului erotic în câteva rânduri, ori, mai rar, ce-i drept, „mostre” ale acestuia livrate în formulă clasică, uşor artificială, prin cultivarea cu perseverenţă a rimei (iubirea între lupi). Ceva mai grav devine repertoriul liric în episoadele aflate la graniţele dintre confesiune învolburată, amănunt biografic şi onirism; accentele capătă o coloratură dramatică, viscerală chiar, în unele secvenţe: „ziua nu mai are/ lumina/ de altădată;/ respirăm/ praful/ oaselor/ cu sânge rece.” Poezia devine aici front de luptă cu demonii interiori – lianele din carne „de care oamenii se prind/ să hrănească fiarele/ rătăcite prin junglă.” –, paradă a vulnerabilităţii asumate (aproape religios, uneori, produs al formaţiei livreşti, în alte câteva cazuri) şi exorcizare a „murdăriei lumii”.

Adevărata vibraţie a acestei poezii se exersează, însă, în frecventele pasteluri filosofico-trăiriste din a doua jumătate a volumului. Poeta pare că se simte cel mai bine în postura de rapsod delicat al minunilor mundane şi al celor înalte; versurile prind în descrieri firave tablouri bucolico-angelice („un porumbel/ te-a privit/ în iarbă// sunt pene/ între urme// te caută florile/ pomilor/ în frunze// mugurii/ sunt albi”, urme), gesticulaţia delicată înregistrează sărbătoarea formelor gingaşe, jubilaţia lăuntrică în faţa mişcărilor din natură: copacii devin „mâinile/ pământului/ care adună păsări/ pentru zbor” (cu mâinile lor), undele de pe lacul cu nuferi albi declanşează visuri edenice. În câteva locuri, cedează cu candoare ispitei locului comun: „când treci/ florile de păpădie/ se fac asemenea/ pielii de găină/ şi le vezi cum  explodează/ în puf alb// trage aer în piept/ şi suflă/ lasă-ţi visele/ să zboare” (fior) O poezie care  ţine loc de megafon pentru cântec orfic, articulat pe tonalităţi instinctiv-graţioase.

  • Carmen Zaniciuc, Lumina ascunsă, Editura Karth, Bucureşti, 2013

***

?????

Debutul poetic al lui George Floarea din 2013 (Casa de Editură Max Blecher) marchează, înainte de orice, un volum cu surprize. Asta pentru că poemele din Cântec de leagăn pentru păpușa cu ploape căzute se înscriu, în linii mari, pe două direcții cu bătăi diferite, dar care pornesc, totuși, de la un fond comun de sensibilitate.

În esenţă, tot despre o poezie reflexivă, precum cea practicată de Carmen Zaniciuc, e vorba şi aici. Mai evidentă e, în cazul de faţă, însă, o abordare apăsat biografistă care concentrează materialul poetic din prima parte a cărţii în zona „fișelor” de identitate cu nuanțe nostalgice, desprinse din tabloul unui „muzeu bombardat”; colecționar sârguincios de „relicve”, poetul recompune cu răbdare detalii schematice din trecut, pe care le circumscrie unui spațiu inițiatic (antena radioului pirat, strada cu uzina de apă, bicicleta cu lanțul stricat sunt doar câteva repere). Nimic idealizat sau duios în toată această contabilitate „primară”, în care confesiunea directă funcționează mai mult în registru formal, decât ca structură de adâncime, căci nu există nicăieri în poezia lui George vreun exces de patos ori afectare preţioasă; mai toate episoadele biografice camuflează o tensiune interioară articulată cu o economie de resurse; de regulă, astfel de poeme concentrează în partea lor finală toată încordarea; vezi poemul tatălui violent, Țiparul, ori Sfârșitul unui mit, în care expediția celor doi frați capătă note sumbre: „cu fratele meu/ voiam să mă joc de-a vânătorul și fiara/ când am găsit inert/ animalul pe care îl veneram pentru șiretenia lui// mi-a zis că e doar un hoit/ că nu trebuie să mă înspăimânte/ viermii nu-i mai lăsaseră/ decât o parte din cap și coada nu m-au speriat/ gândacii negri care umblau printre ei// […] iar razele ce pătrundeau printre crengi/ ne ardeau frunţile”. Toată această „spovedanie” fără emfază din prima parte a volumului lasă loc unor poeme care fac trecerea spre un registru secundar, în care discursul se păstrează, în bună măsură, între aceleași coordonate lapidare, cu o pronunţată componentă cerebrală, însă.

Fondul rămâne unul regresiv, dar capătă acum o consistenţă mai densă. Raţională şi violentă pe alocuri, nu excesiv de confesivă, dar mai intim asumată, poezia lui George Floarea merge aici pe liniile unor exerciţii zilnice de sondare a celui mai cuminte animal. Sub crusta de suprafaţă zvâcneşte cu intermitenţe angoasa, forma precară desenată în tuşe metaforice: „într-o zi am să strâng toate lucrurile ascuţite/ şi am să te arunc între ele/ între gândurile mele păsări/ ieşite dintr-o iarnă fără zăpadă/ şi nicio altă obsesie să-ţi ia locul” (între gândurile mele). În altă parte, poetul pune pe versuri mici desene de fulguraţie expresionistă: „aş crede până la capăt/ în zeul care-mi poate învia heringii/ din conserva pe care acum o deschid// i-aş ţine un timp într-un bol în camera mea/ în lumină vor fi două cuţite/ care se ascut unul de celălalt// soarele s-ar face din ce în ce mai roşu/ până când totul ar dispărea” (heringi). Din repertoriul liric nu lipsesc nici câteva alunecări onirice, pâlpâiri erotice sporadice, ori încercări izolate de autodenunţare livrescă – potrivit cărora poemul ar fi o formă de adăpost primară („îl trăieşti/ se cuibăreşte în tine/ […] într-o iarnă când nu ninge/ iar în ograda bunicii/ sunt mere putrede/ şi multe mierle care aşteaptă”, rămas pe dinăuntru). Câteva pasaje fac notă distinctivă prin prelucrarea fotografică a imaginilor („Maci pe grămezile de moloz de pe marginea căii ferate/ către constanţa/ aceeaşi secvenţă mai multe zile la rând din goana/ altei maşini”, secvenţe), altele, spre finalul volumului, se derulează într-o gradaţie cinematografică.

Ar merita să fie citate aici în întregime două poeme de o forţă neobişnuită în rândul celorlalte, american fire şi metamorfoză & transfigurare (acesta din urmă notat în comentariile anterioare ca vârf al sensibilităţii poetice), pentru a demonstra că poezia lui George Floarea, deşi aflată într-un proces de metamorfoză, are câteva pârghii de susţinere cel puţin interesante pentru viitor. Capacitatea de a depăşi o temă uşor facilă – amănuntul biografic – prin adaptarea la rigorile unui lirism mai rafinat este punctul maxim al atitudinii lirice din acest volum.

  • George Floarea, Cântec de leagăn pentru păpușa cu pleoape căzute, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2013

***

filimon

Cu toate că a câştigat în 2013 premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut oferit de Asociaţia Artgothica Sibiu, în colaborare cu Direcţia 9, poezia lui Adi Filimon a rămas, în mare măsură, o necunoscută. Asta în ciuda faptului că (sau poate tocmai de accea) poemele din Spaimele (A.T.U., 2013) frecventează o zonă destul de nepretenţioasă, în care nu e loc de artificii inutile ori experimente livreşti ce caută cu aplomb improvizaţia. Dimpotrivă, discursul face impresia unei poezii îndelung „coapte” şi bine închegate, proiect de durată transpus într-o tonalitate gravă, de cele mai multe ori, simplă şi clară în acelaşi timp.

Filimon are vocaţia echilibrului, pe care o practică indiferent de tematica abordată; toate cele patru secvenţe ale volumului – spaimele, soarta, viciile, dulceţuri – o dovedesc prin distribuţia atentă a materialului poetic. În esenţă, substratul de la care se revendică are o componentă filosofico-reflexivă importantă, în care dihotomia viaţă-moarte (predomină, totuşi, ultima) trădează o preocupare aproape obsesivă pentru „termenul de valabilitate”. Frica şi angoasa personală fac, mai ales în prima parte, obiectul unei întregi anatomii funebre, care ia des forma unor epistole trimise dintr-un coşciug închipuit: „cuibul meu e aşa de strâmt/ că nu pot să mă mişc decât pe partea/ pe care nu am braţ./ pot să-mi dezmorţesc oasele lungi,/ le-aud cum pârâie din încheieturi,/ uneori le mai pierd prin întuneric,/ dar le adun când/ scântei de fosfor aprind făclii în păr./ e linişte! uneori/ se mai ceartă vecinii pentru că/ ei locuiesc la parter,/ eu, la mansardă,/ se cunosc încă de când erau mici şi sunt/ deja cunoştinţe străvechi./ eu locuiesc nu de mult aici. am/ răbdare şi zâmbesc mereu cu dinţii mei falşi cu care/ muşc adânc din capacul sicriului până când/ simt molidul cum plânge răşină şi-apoi/ mă îmbracă în ea.” (locatar la mansardă) Intensitatea spasmului interior îşi găseste echivalentul cel mai fidel doar într-o astfel de zonă de exerciţiu mortuar tratat în cheie ludică; sfera de cuprindere e largă şi merge de la inserţia autobiografică, simboluri ca lutul ce ţine de adăpost „ca-ntr-o grădină”, ori viermele „abia născut, flămând şi alunecos” şi tentative de socializare şi discuţii între vecinii „de palier” cu vechime în cele veşnice.

În alte locuri, poemele capătă o notă gravă şi prind în nuanţe tari o întreagă simfonie a dezintegrării, iar temperamentul liric explodează în scântei care amplifică foarte sugestiv tensiunea (sub temperatura căreia carnea doare sub pumnul de ţărână, iar somnul speriat, ascuns sub pat, „plânge încet”). Tema religioasă, substrat implicit peste tot în poezia Spaimelor, dar asumată mai frontal în seria poemelor dedicate lui Ioaneş, merge pe direcţia aceluiaşi fir întins: „vezi omul acela cu o cruce-n spinare? zic eu./ îl văd./ e Ioaneş, fiul tatălui său, frate cu Iisus!/ el singur şi-a luat povară/ şi ţine crucea-n spinare de ani,/ ziua o poartă pe umeri,/ noaptea doarme sub ea,/ gustă picul de sânge ce curge din rănile fratelui său.” (III. Ioaneş, fiul tatălui său). Riscul unui discurs melodramatic, la îndemână şi uneori inevitabil în astfel de cazuri, este evitat cu inteligenţă de A. Filimon prin tratarea subiectului în tonalitatea joasă a celui de tip „sfat popular”, care temperează posibilele excese şi completează ingenios formula poetică. Un imaginar şi mai delicat dovedesc poemele din a doua secvenţă a volumului – soarta –, diferit de primul prin inflexiunile filosofico-meditative, majoritatea ordonate în jurul unui soi de cântec al vârstelor. „Moştenirea” blagiană, din cumpenele sau geneza (într-o cronologie inversă de tipul celei din romanul lui Martin Amis, Săgeata timpului), irizează puternic: „mi-am închis ochii, m-am lungit pe pământ,/ iarba ofta sub trupul meu oblic,/ fântânile secau şi se retrăgeau sub pământ,/ copacii îşi sorbeau crengile, germinau în seminţe/ şi vegetau sub pământ,/ soarele se grăbea spre apus şi se-ascundea sub pământ,/ […] oamenii se grăbeau să se ascundă-n pământ,/ iar pământul gemea sub povara lumii ca şi cum/ trebuia să le nască pe toate din nou”. Ultimele două părţi se întâlnesc în punctul unui erotism intens (fecunditate) şi primordial (naiada. a doua viaţă).

Credibilă în toate ipostazele (aş zice că primul este cel mai reuşit, totuşi), reuşită şi sub aspect stilistic, poezia lui Adi Filimon are resorturi mai mult decât promiţătoare pentru un volum viitor.

  • Adi Filimon, Spaimele, Editura A.T.U., Sibiu, 2013

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s