Poeme de Ioana NICOLAIE

inicolaie

Firimituri

 

Mama a fost cea mai bună şi cu mult

cea mai frumoasă femeie din lume…

de la unu şaizeci şi ceva de centimetri începea

cu ochii căprui şi genele boltind păstrăvii

în apele din reziduuri aurifere

vopsite la minele din Rodna

era o fată naivă,

o fată mai mereu singură sub pielea umflînd

rochiile ei de material ieftin,

din doi în doi ani umflîndu-se foarte tare

mult după al patrulea copil

care am fost eu

mama era acolo mereu

puţin, puţin mai mare,

cu înflorita-i tristeţe scotocind după mărunţiş,

aducîndu-mi doctorii şi bomboane,

cheltuindu-se picătură cu picătură

în intersecţiile lipicioase ale oraşului

unde părinţii ei o măritaseră

pe la şaisprezece ani

mama rîdea mult şi-mi spunea

cum e cu prostiile, cum e cu ţîncii din vecini,

cu numeroşii mei fraţi,

cu sandalele rupte, iubiţii de mai tîrziu,

nefericirile şi neliniştea

şi rîdea şi mai mult

printre fericiri solidificate între certuri

                  şi spălat rufe,

ducîndu-mă la doctor,

luîndu-mi uniforma albastră de şcoală,

printre fericiri şi uitare

şi rîdea

ca să rîzi trebuie să cureţi cenuşa,

leşia s-o aluneci lucioasă pe pînze

şi rîdea, ştiind

că într-o duminică n-avea să plece,

într-o duminică n-avea să uite de noi şi de tata,

ca să-şi sugrume isteriile,

ca să-şi amaneteze

frica înnebunitoare în care

ca într-un ciclon mai mereu plutea

şi rîdea

de viaţa-i de celofan,

de întrebările putrezind cu boarfele-n pod,

de serbările unde printre altfel de mame

ea n-avea zi de naştere

ea gătea prost, din ce în ce mai prost,

şi genele-i aurifere şi le încrunta

între o şedinţă şi alta,

între o frică şi alta…

mama era o fetişcană trăsnită

şi a rămas aşa, o soră mai mică,

la care mă gîndesc des,

care-mi lipseşte,

               deşi părul i s-a rărit,

               deşi s-a îngrăşat…

 

Ştiind

Acolo, în registrele de sugativă,

în cărţuliile lor de sertare presate

m-au trecut pe doi

şi-aşa îmi voi trăi toată viaţa

pe un petec dosit de hîrtie,

pe un petec ros de multele poşete schimbate

şi-aşa îmi voi pierde şi cunoaşte prietenii,

şi-aşa mă voi mărita şi divorţa

şi la nesfîrşit voi halucina,

încercînd să-mi amintesc şi să uit,

să-mi amintesc…

nu mă iubea nimeni pe-atunci

           cum să iubeşti o făptură

           crescînd pe furiş la tine în pîntec,

           lustruindu-l pe dinăuntru,

           sfîşiindu-l de durerea striatei lumini?

cum să iubeşti o închegare de plîns,

un amestec de teamă şi ochi nedeschişi

care, iată,

         îşi usucă saliva pe sînul obosit,

         îţi molfăie între gingii disperarea,

         lacrimile cu miez de migdale

        dragostea, întunericul ei

                     care va adăsta doar un timp,

        dragostea ce totuşi va scînteia

        în umbrele privirii,

        în ţipetele tranşate

        ca pentru altar jertfele

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

trupul meu întors către el

încălzea lemnul unui leagăn

cu zgomote subţiri

              ca durerea de vintre

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

şi-am ştiut că asta nu e de-ajuns

abia cînd tata s-a aplecat pe furiş

să-mi vadă, luni mai tîrziu,

neştiinţa de copil nedorit,

rătăcirea de-a crede că-ncep să exist.

 

Migdale

Am venit pe lume să caut dragoste

şi m-am zbătut pentru asta,

orbitele de nenumărate ori mi s-au învineţit

pentru asta,

şi vrejurile uscate ale mai vechilor părăsiri

au tencuit o colibă,

apoi o casă mai mare,

apoi cîte-un orăşel demolat

în fiecare garsonieră din care

tîrziu am plecat

în nodulii atîtor seri

m-am răsucit pe întunericul pernei

scos la lumină de sticla afumată a lămpii

şi-am tînjit după dragoste

             ca după boală

şi-am crezut că iubirea-i doar o mîncărime

            care erupe aşa, doar la unii erupe,

            cu ziua şi locul naşterii

            printre fişele de la dispensar

am săpat adînc cu hîrleţul,

am dezvelit gropile de var pentru

                                  noile încăperi,

am bătut piroane în fiecare loc

unde ar fi putut fi cineva pentru mine,

unde s-ar fi găsit cineva pentru mine

ca un trup fără podoabe

m-am ascuns sub pojghiţa de fetiţă cuminte,

sub straturile de picăţele ale rochiţei,

aşteptînd străinul să vină

           nu bărbatul, nu femeia,

          dar cu vorbele şiroind de iubire,

          cu tăcerile muiate în dragoste

de aceea, mamă, stai mai mult cu mine!

de aceea, fraţilor, uitaţi-vă mai des înspre mine!

de aceea, iartă-mă tată, căci despre tine e altfel!

de aceea, prietenelor, nu vă rîdeţi de mine

şi voi, puţinii mei bărbaţi, uitaţi tăria sînilor,

sfîrşitul de mortar al fiecărei după-amiezi

de pe-atunci împăturită cu grijă!

şi tu, iubitul meu, mută-te definitiv

între pereţii de bîrne ai inimii mele!

 

Savură

Toate zilele aveau consistenţă de clopot

ca ţelina pe răzătoare

cădeau de pe uliţele Ştezei,

cu ţigani şi fierăstraie isterizate

se izbeau drăgăstos de geamul

cît un bloc de desen mai mare

pe unde îşi zornăia talerii

                  lumina

cădeau în rotunjite duminici

iubindu-se neînţeles cu lumina

şi-mi plăcea lumina

măturînd camera într-un loc pătrăţos

“ stai pe locul acela,

stai paralizată pe locul acela,

căci în el întotdeauna vei sta!”

dar locul se-acoperea pe la prînz

cu crestele tălpilor de cauciuc,

cu noroiul de bocanc sau de cizmă,

şi rochiţa se umplea de pete,

fantomele orbitoare zdrobeau zarzavatul,

plopii cu viespi şi miez neajuns,

buba aprinsă de jar,

rostogolindu-se ca un înecat,

tot mai flămîndă, spre apus…

“stai pe locul acela, stai!…”

şi aburii evadau de prin oale,

şi fumul puştesc scria pe tavan,

şi cotoarele de varză semănau cu o poză:

           o fetiţă oglindindu-se într-un ciob,

           o fetiţă pîndindu-şi mama într-un ciob

           şi fraţii sporovăitori,

           şi îndepărtaţii vecini

“stai cuminte acolo, pe locul acela stai!…”

iubind nemişcată acele duminici.

 

 

Pîndind

Cine era Radu, cine era Floarea,

cine era Filimon,

iar mai apoi, după mine, Ion cine era?

ce însemna primăvara,

cu noroiul boindu-se-n curte,

printre petele zăpezii risipite

                   ca surcelele?

ce era şiragul acela

de ulcele şi crătiţi,

de magiun şi dude necoapte,

de zi şi noapte pecetluind coapsele anilor,

de mama şi tata printre maşinuţele delabrate,

pe care nimeni nu ni le cumpăra?

ce era foamea cu ochii strîns lipiţi,

difuzorul hîrîind după fiecare prînz

în care plecaseră toţi

şi trupul meu îngust se chircea

în fălcile liniştii,

în groaza lumii sfîrşite

         a oamenilor dispăruţi unul cîte unul

         în complicatele maşinării

                                      de tăiat lemnul

         în crăpatele pîlnii

         de împreunare a norilor?

ce era văzul meu

pătat ca o piele uscată?

şi primitele haine deja-mbrăcate

de ce-mi păreau împletituri de scaieţi?

                 ca-ntr-un şifonier

                 încremeneam în singurătate,

                 ştiind că nu se va sfîrşi,

                 ştiind că niciodată nu se va sfîrşi

şi aşezatul pe prag se făcea una

cu scotocitul printre cotiturile uliţei.

 

Cine

Ziua îşi lepăda lenjeria

pe cînd mă desprindeam de peretele umed,

    peste noapte mă hrănisem cu varul,

    peste noapte dosisem sub unghii

    căldura trupurilor,

          mai multe adormite-n acelaşi pat

ca un frate de-al meu, ca un băiat,

visasem,

şi crezusem că nimic nu ne desparte:

unii cu alţii sîntem aceiaşi

                la n-e-s-f-î-r-ş-i-t!

fată sau băiat

eu purtam pantaloni albaştri,

ei purtau pantaloni mai mari,

         tot albaştri!

eu aveam pieptul drept

străbătut ici, colo de coaste

aidoma cu oasele lor subţiate

cu ei aceiaşi pistrui îmbrăcam

în lumea dosită sub pistrui rotunjiţi,

în neînsemnata putere din braţe

sau sternul îngust de fată-băiat

cu toţii împărţeam o mîncare acrită

sub pirita spartă a amiezii

în acelaşi joc al ierbii căzute

peste frica rotofeie de tata

                   peste mine fată!

                   peste mine băiat!

doar părul încîlcit îmi era,

părul isterizat sub soda dimineţilor

din care pieptenele usturător muşca

ca un frate de-al meu, ca un băiat

visasem,

ştiindu-mi de-acuma şi numele,

                 la N-E-S-F-Î-R-Ş-I-T

                                            numele…

(Din  Lomografii, antologie în curs de apariție la Editura Humanitas)

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.