Firimituri
Mama a fost cea mai bună şi cu mult
cea mai frumoasă femeie din lume…
de la unu şaizeci şi ceva de centimetri începea
cu ochii căprui şi genele boltind păstrăvii
în apele din reziduuri aurifere
vopsite la minele din Rodna
era o fată naivă,
o fată mai mereu singură sub pielea umflînd
rochiile ei de material ieftin,
din doi în doi ani umflîndu-se foarte tare
mult după al patrulea copil
care am fost eu
mama era acolo mereu
puţin, puţin mai mare,
cu înflorita-i tristeţe scotocind după mărunţiş,
aducîndu-mi doctorii şi bomboane,
cheltuindu-se picătură cu picătură
în intersecţiile lipicioase ale oraşului
unde părinţii ei o măritaseră
pe la şaisprezece ani
mama rîdea mult şi-mi spunea
cum e cu prostiile, cum e cu ţîncii din vecini,
cu numeroşii mei fraţi,
cu sandalele rupte, iubiţii de mai tîrziu,
nefericirile şi neliniştea
şi rîdea şi mai mult
printre fericiri solidificate între certuri
şi spălat rufe,
ducîndu-mă la doctor,
luîndu-mi uniforma albastră de şcoală,
printre fericiri şi uitare
şi rîdea
ca să rîzi trebuie să cureţi cenuşa,
leşia s-o aluneci lucioasă pe pînze
şi rîdea, ştiind
că într-o duminică n-avea să plece,
într-o duminică n-avea să uite de noi şi de tata,
ca să-şi sugrume isteriile,
ca să-şi amaneteze
frica înnebunitoare în care
ca într-un ciclon mai mereu plutea
şi rîdea
de viaţa-i de celofan,
de întrebările putrezind cu boarfele-n pod,
de serbările unde printre altfel de mame
ea n-avea zi de naştere
ea gătea prost, din ce în ce mai prost,
şi genele-i aurifere şi le încrunta
între o şedinţă şi alta,
între o frică şi alta…
mama era o fetişcană trăsnită
şi a rămas aşa, o soră mai mică,
la care mă gîndesc des,
care-mi lipseşte,
deşi părul i s-a rărit,
deşi s-a îngrăşat…
Ştiind
Acolo, în registrele de sugativă,
în cărţuliile lor de sertare presate
m-au trecut pe doi
şi-aşa îmi voi trăi toată viaţa
pe un petec dosit de hîrtie,
pe un petec ros de multele poşete schimbate
şi-aşa îmi voi pierde şi cunoaşte prietenii,
şi-aşa mă voi mărita şi divorţa
şi la nesfîrşit voi halucina,
încercînd să-mi amintesc şi să uit,
să-mi amintesc…
nu mă iubea nimeni pe-atunci
cum să iubeşti o făptură
crescînd pe furiş la tine în pîntec,
lustruindu-l pe dinăuntru,
sfîşiindu-l de durerea striatei lumini?
cum să iubeşti o închegare de plîns,
un amestec de teamă şi ochi nedeschişi
care, iată,
îşi usucă saliva pe sînul obosit,
îţi molfăie între gingii disperarea,
lacrimile cu miez de migdale
dragostea, întunericul ei
care va adăsta doar un timp,
dragostea ce totuşi va scînteia
în umbrele privirii,
în ţipetele tranşate
ca pentru altar jertfele
nu mă iubea nimeni pe-atunci!
trupul meu întors către el
încălzea lemnul unui leagăn
cu zgomote subţiri
ca durerea de vintre
nu mă iubea nimeni pe-atunci!
şi-am ştiut că asta nu e de-ajuns
abia cînd tata s-a aplecat pe furiş
să-mi vadă, luni mai tîrziu,
neştiinţa de copil nedorit,
rătăcirea de-a crede că-ncep să exist.
Migdale
Am venit pe lume să caut dragoste
şi m-am zbătut pentru asta,
orbitele de nenumărate ori mi s-au învineţit
pentru asta,
şi vrejurile uscate ale mai vechilor părăsiri
au tencuit o colibă,
apoi o casă mai mare,
apoi cîte-un orăşel demolat
în fiecare garsonieră din care
tîrziu am plecat
în nodulii atîtor seri
m-am răsucit pe întunericul pernei
scos la lumină de sticla afumată a lămpii
şi-am tînjit după dragoste
ca după boală
şi-am crezut că iubirea-i doar o mîncărime
care erupe aşa, doar la unii erupe,
cu ziua şi locul naşterii
printre fişele de la dispensar
am săpat adînc cu hîrleţul,
am dezvelit gropile de var pentru
noile încăperi,
am bătut piroane în fiecare loc
unde ar fi putut fi cineva pentru mine,
unde s-ar fi găsit cineva pentru mine
ca un trup fără podoabe
m-am ascuns sub pojghiţa de fetiţă cuminte,
sub straturile de picăţele ale rochiţei,
aşteptînd străinul să vină
nu bărbatul, nu femeia,
dar cu vorbele şiroind de iubire,
cu tăcerile muiate în dragoste
de aceea, mamă, stai mai mult cu mine!
de aceea, fraţilor, uitaţi-vă mai des înspre mine!
de aceea, iartă-mă tată, căci despre tine e altfel!
de aceea, prietenelor, nu vă rîdeţi de mine
şi voi, puţinii mei bărbaţi, uitaţi tăria sînilor,
sfîrşitul de mortar al fiecărei după-amiezi
de pe-atunci împăturită cu grijă!
şi tu, iubitul meu, mută-te definitiv
între pereţii de bîrne ai inimii mele!
Savură
Toate zilele aveau consistenţă de clopot
ca ţelina pe răzătoare
cădeau de pe uliţele Ştezei,
cu ţigani şi fierăstraie isterizate
se izbeau drăgăstos de geamul
cît un bloc de desen mai mare
pe unde îşi zornăia talerii
lumina
cădeau în rotunjite duminici
iubindu-se neînţeles cu lumina
şi-mi plăcea lumina
măturînd camera într-un loc pătrăţos
“ stai pe locul acela,
stai paralizată pe locul acela,
căci în el întotdeauna vei sta!”
dar locul se-acoperea pe la prînz
cu crestele tălpilor de cauciuc,
cu noroiul de bocanc sau de cizmă,
şi rochiţa se umplea de pete,
fantomele orbitoare zdrobeau zarzavatul,
plopii cu viespi şi miez neajuns,
buba aprinsă de jar,
rostogolindu-se ca un înecat,
tot mai flămîndă, spre apus…
“stai pe locul acela, stai!…”
şi aburii evadau de prin oale,
şi fumul puştesc scria pe tavan,
şi cotoarele de varză semănau cu o poză:
o fetiţă oglindindu-se într-un ciob,
o fetiţă pîndindu-şi mama într-un ciob
şi fraţii sporovăitori,
şi îndepărtaţii vecini
“stai cuminte acolo, pe locul acela stai!…”
iubind nemişcată acele duminici.
Pîndind
Cine era Radu, cine era Floarea,
cine era Filimon,
iar mai apoi, după mine, Ion cine era?
ce însemna primăvara,
cu noroiul boindu-se-n curte,
printre petele zăpezii risipite
ca surcelele?
ce era şiragul acela
de ulcele şi crătiţi,
de magiun şi dude necoapte,
de zi şi noapte pecetluind coapsele anilor,
de mama şi tata printre maşinuţele delabrate,
pe care nimeni nu ni le cumpăra?
ce era foamea cu ochii strîns lipiţi,
difuzorul hîrîind după fiecare prînz
în care plecaseră toţi
şi trupul meu îngust se chircea
în fălcile liniştii,
în groaza lumii sfîrşite
a oamenilor dispăruţi unul cîte unul
în complicatele maşinării
de tăiat lemnul
în crăpatele pîlnii
de împreunare a norilor?
ce era văzul meu
pătat ca o piele uscată?
şi primitele haine deja-mbrăcate
de ce-mi păreau împletituri de scaieţi?
ca-ntr-un şifonier
încremeneam în singurătate,
ştiind că nu se va sfîrşi,
ştiind că niciodată nu se va sfîrşi
şi aşezatul pe prag se făcea una
cu scotocitul printre cotiturile uliţei.
Cine
Ziua îşi lepăda lenjeria
pe cînd mă desprindeam de peretele umed,
peste noapte mă hrănisem cu varul,
peste noapte dosisem sub unghii
căldura trupurilor,
mai multe adormite-n acelaşi pat
ca un frate de-al meu, ca un băiat,
visasem,
şi crezusem că nimic nu ne desparte:
unii cu alţii sîntem aceiaşi
la n-e-s-f-î-r-ş-i-t!
fată sau băiat
eu purtam pantaloni albaştri,
ei purtau pantaloni mai mari,
tot albaştri!
eu aveam pieptul drept
străbătut ici, colo de coaste
aidoma cu oasele lor subţiate
cu ei aceiaşi pistrui îmbrăcam
în lumea dosită sub pistrui rotunjiţi,
în neînsemnata putere din braţe
sau sternul îngust de fată-băiat
cu toţii împărţeam o mîncare acrită
sub pirita spartă a amiezii
în acelaşi joc al ierbii căzute
peste frica rotofeie de tata
peste mine fată!
peste mine băiat!
doar părul încîlcit îmi era,
părul isterizat sub soda dimineţilor
din care pieptenele usturător muşca
ca un frate de-al meu, ca un băiat
visasem,
ştiindu-mi de-acuma şi numele,
la N-E-S-F-Î-R-Ş-I-T
numele…
(Din Lomografii, antologie în curs de apariție la Editura Humanitas)
[Vatra, nr. 5/2015]
