„Greu de emoționat”

Alex GOLDIȘ

adragu

 

Mâini cuminți. Copilul meu autist* e una dintre cele mai frapante cărți apărute vreodată în seria EgoGrafii a Poliromului. Rareori mi-a fost dat să identific, într-un volum autobiografic, o distanță mai mare între natura faptelor relatate și tonalitatea stilistică pusă în joc de autor. Unui subiect care ar fi putut aluneca (pe deplin justificat!) foarte ușor în melodramă, Ana Dragu îi atașează o expresivitate rece și tranșantă, gata să contrarieze la fiecare pas așteptările cititorului avid de sentimentalisme.

Nu e vorba doar de o simplă opțiune stilistică aici, ci de o adevărată asumare existențială, de ghicit printre rândurile unei autoare dintr-o bucată, care nu se pierde în confesiuni manieriste despre mizele propriului scris. I se pare însă necesară, încă din primele pagini ale cărții, delimitarea subtilă de cel mai puternic predecesor literar-existențial din ultimii ani, Matei Călinescu. În Portretul lui M., autismul fiului era privit din unghi metafizic, ca acces la o dimensiune necunoscută, pe care hermeneutul e dator s-o descifreze: „A rămas această meditație despre viața lui, dar și despre acea parte din viața mea în care m-am străduit să înțeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înțeles-o, dar am înțeles altceva: că el a fost, așa cum a fost și cum continuă să fie pentru mine, un dar”.

Nimic din detenta ezoterică și transcendentală nu trece în relatarea experienței legate de micul Sașa în cartea Anei Dragu, care afișează, dimpotrivă, o mină științifică și detașată: „Aici a nimerit-o Matei, cu jumătate din ultima propoziție. Nu și cu prima jumătate. Creierul e cel mai puternic și cel mai fragil organ uman. O conexiune interneuronală ratată, o activitate electrică scăpată de sub control schimbă lejer istoria unei familii. Și nu e nicio enigmă, doar lipsa unor microscoape suficient de puternice și a transparenței corpului uman. Dacă am fi transparenți, trei sferturi din problemele medicale ale omenirii ar fi depistate cu ochiul liber”.

Dacă hermeneutica lui Matei Călinescu se îndrepta, așadar, spre zonele nevăzute ale bolii – și spre semnificațiile ei general-umane –, în schimb, cartea Anei Dragu insistă asupra decodificărilor cotidiene pe care le implică viața alături de un autist. Cele mai bune pasaje din Mâini cuminți pornesc, toate, de la premisa că relația părinte-copil e mediată de o hermeneutică de zi cu zi. Rutina sau monotonia, da fapt cam toate obiceiurile care țin de confortul familial, sunt noțiuni de neinvocat în context. În absența abilităților sociale și a deprinderilor cotidiene ale lui Sașa, mama e nevoită să se transforme – chiar în interacțiunile cele mai banale – într-o interpretă desăvârșită, gata să aproximeze sistemul de gândire al copilului.

Excelente sunt, în acest sens, pasajele despre ceea ce s-ar putea numi „complex metonimic”: atât în relațiile cu ceilalți, cât și în raportarea la propriul corp, Sașa pare că nu poate aproxima întregul decât prin sesizarea prealabilă a părților sale componente: „Totul, inclusv el, pare a fi conceptual format din entități separate, fără legătură între ele” sau „E incapabil să proceseze sensul unei persoane întregi, dar procesează pe rând, bucățică cu bucățică”, observă cu acuitate scriitoarea, pornind de la ticurile de limbaj ale fiului. Înduioșător în carte nu e sacrificiul de sine al mamei, căreia, repet, îi repugnă scenariile sentimentale, ci această veghe lingvistică neîntreruptă la căpătâiul fiului. Niciun cuvânt nu e trecut cu vederea, doar-doar va sări de undeva sâmburele logic în miezul hazardului.

De aceea, cele mai multe scene pun în joc un adevărat „clash of interpretations”. Ana Dragu decupează din experiențele de zi cu zi ciudățeniile lingvistice la care o supune relația cu Sașa. Și, fără a părăsi vreodată tonalitatea stenic-pozitivistă, de science-freak, autoarea înregistrează alunecările de sens, simbolurile sau metaforele care intervin în comunicarea cea mai banală dintre cei doi. De aici și poezia secretă. Cu tot tragismul poveștii, stilul direct, lipsit de preparative emoționale și de supralicitări simbolice, face din Mâini cuminți una dintre cele mai tonice cărți despre boală pe care le-am citit vreodată. Și… cele mai amuzante, oricât de ciudat ar suna asta. Are dreptate Bogdan Alexandru Stănescu să remarce, în prefața cărții, că ea „își poartă cititorul dinspre cea mai neagră depresie spre hohotele de râs cele mai autentice și sănătoase”. Nenumărate sunt, într-adevăr, pasajele în care copilul pare pus pe șotii lingvistice dintre cele mai inventive. Dacă Sașa nu vorbește ca toți „neurotipicii”, cum simpatic și politically correct se exprimă mama despre restul lumii, în schimb, el poate vorbi cu lejeritate în stilul lui Urmuz. Despre străbunica proaspăt dispărută, de pildă: „ – Aha! A morit. Păi, nu mai fiți supărați, nu plângeți. Cumpărăm alta. De la magazinul de mobilă, cu tot cu pat”. Profesoara de pian, supărată pe el, i-ar fi scris în caiet: „Cânți ca o babă care se târăște pe clape, nu ca un băiețel fericit că a venit primăvara”. Etc. Etc.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că Mâini cuminți e o carte roz a autismului. Și dacă ea e interesantă ca formulă, e tocmai datorită excelentei gestionări a unui dublu registru: cel lejer-amuzant și cel tragic. Volumul e atât de autentic pentru că Ana Dragu nu ascunde sub preș nimic din neplăcerile vieții alături de Sașa, de la umilința interacțiunii cu „neurotipicii” prea puțin dispuși să înțeleagă sau vinovăția față de Aria (celălalt copil) până la starea de disconfort psihic de zi cu zi. „Ființa greu de emoționat”, cum se autodefinește scriitoarea, e, în fond, disputată de aceste tendințe contrare, care ies pe rând la suprafața discursului. Aceeași persoană care se amuza de ineditul relaționării zilnice cu propriul copil poate să descrie în același timp amestecul infernal de mecanicizare și hazard la care e supusă: „Îl cunosc atât cât poți cunoaște un post de radio cu stațiile lui locale cu tot. Postul pe care îl asculți zi de zi și, după o vreme, știi exact ce piesă urmează și ce va spune DJ-ul care intră în emisie la ora 11 și cum va salute cel care intră la miezul nopții. Fredonezi și tu odată cu ei, te superi și te bucuri în funcție de playlist-ul zilei. Din când în când, postul îți amintește constant că It rocks! Do you?. Periodic o ia razna și difuzează aceeași piesă proastă de 30 de ori într-o singură zi, ba chiar trei zile la rând, doar pentru că tipul de la butoane s-a despărțit de prietena lui sau prinde un megacontract publicitar, și în trei zile ești mai bolnav decât ai fost vreodată, ascultând tristețea din vocea domnișoarei care se plane că nu poate ieși din casă și n-are pe nimeni în preajmă din cauza colonului iritabil. L-ai închide, dar n-ai antenă la mașină și ăsta e singurul post pe care îl prinzi. Autostrada asta n-are refugii și riști să adormi la volan”.

Această echidistanță a vocii, gata să surprindă deopotrivă părțile iluminate și cele întunecate ale autismului e, în fond, vocea unei scriitoare adevărate, care a ales să nu facă concesii stilistice chiar când experiența teribilă din spatele cărții le-ar fi legitimat.

________
* Ana Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist, Iași, Polirom, 2015, 164 p.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s