Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

29.V.1989

Ieri, cînd am scris, a fost, de fapt, 28, nu 27. Şi-aşa trăiesc cumva în afara timpului. Doar datele din catalog mă obligă să-mi amintesc în ce zi sîntem. Azi, 29.V.1989, o zi risipită. O mică discuţie cu Cristi pe tren, la întoarcere, eternele frecangeli cu Soso şi Petrică – veniţi pe la 6 după-amiază – o mică expediţie în centru, la ai mei, ca să recuperez nişte dalii. Singurul „eveniment”, devenit o banalitate: am aşteptat, la dus, troleibuzul aproape o oră.

Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.

30.V

Încă o zi întorsurită, futută, cum ar zice-o pe şleau conu Cristi Murzea. Lecţii fără sens şi substanţă, cu copii cretinizaţi şi incapabili (şi nedoritori, fiindcă ştiu că nu serveşte la nimic în societatea asta) de un minim efort intelectual. Tania, tot mai grasă şi – ca atare – tot mai agresivă în relaţiile cu mine, încercînd în stilul tipic aberant al femeilor – să mă forţeze cumva s-o plac, strict fizic, ca în trecut (sau, cel puţin, să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Poltroneria aproape că e pretinsă de cei din jur, devine o formă a decenţei comportamentale – un semn de minimă „fineţe”. Altminteri: cinic, bădăran, agresiv, egoist, etc., etc. Groaznic mi se pare că şi în propria familie (de mine însumi aleasă şi făcută) se manifestă acelaşi tip de presiuni ca cele din viaţa literară şi socială, care e – am acceptat-o – ceva „inevitabil”, care a existat dinainte să fiu eu „participant”, pe care am învăţat cît de cît să le înfrunt. Dar şi aici! Iarăşi constat cît am fost de puţan, de naiv. Ca şi cum poţi fi cît de cît tu însuţi altfel decît relativ singur. Sau – şi într-un mod pe care nu-l accept, fiindcă ar fi să mă reneg – extrem de ipocrit. Poate, la limită, închizîndu-te în tine, chiar trăitor între ceilalţi (dar e împotriva firii mele). „Registru de văicăreli şi impasuri” – poate ăsta ar fi un titlu mai adecvat decît prezentul.

Iar am umblat la stilou: mă enerva cum scrie. Şi mă enervează în continuare. Parcă nimic nu mai merge, nici măcar stiloul, poate doar aberaţia. Mic subiectivism al unui mic om, în impas. N-am chef nici de muncă (nici măcar „de cea literară”?!?). Dar vreau să ajung mare gloriolă într-o lume (mică, România) în descompunere şi scufundare, într-o lume „mare” (madam Terra) zbătîndu-se să supravieţuiască şi să priceapă ce i se întîmplă de fapt. Asaltat de tot soiul de modele: de la Kirkegaard la Tolstoi sau Sri Aurobindo, de la Eliot la Baudelaire sau Dali, prins între o „etică ţărănească” destrămată şi o confuză estetică „neoantropocentristă”. Cum să fiu un „maestru”, un guru. Poate un curu. (Joc de cuvinte jalnic, în laşitatea durităţii sale aparente, în „nihilismul” lui tremuricios). Nani! E aproape 3 după-amiază, m-am culcat ieri la 12, m-am sculat la 5 fără ceva. Păi! Fiziologia, regina artelor, ştiinţelor şi religiilor, Magna Mater şi lumină a lumii.

                                                             *

Vizită a lui George. Un tip semidepresiv, care – culmea – mă face mai optimist. Prin calmul cu care-şi duce condiţia „de rob” (cum zice chiar el), prin tenacitatea cu care progresează încet, dar sigur, atît ca prozator, cît şi ca intelectual. Una din puţinele minţi cu care mai pot dialoga realmente în Braşov şi-n Lobotomania în general. Un dialog care mă ajută să descopăr şi idei „germinînde”, pe care nu le „aveam” înainte. (Ăsta fiind singurul dialog adevărat – cel socratic fiind o variantă didacticizată, singura care poate fi transpusă în scris, dar care e un artificiu şi o epură. Valoarea dialogului platonic e – dincolo de idei – aceea că demonstrează cum poţi să te înalţi peste ceea ce ştiai că ştii).

Cumva, un mare noroc că e-n Braşov, deşi – altminteri – sîntem extrem de diferiţi, pînă la o discretă opacitate reciprocă în cele imediat umane. E aproape 12 noaptea, mîine iar mă scol la 5, dar stau şi scriu – prost, confuz, dar necesar – aici. Meritul e al lui George. Într-o lume normală cîte lucruri n-am fi făcut împreună! (Culmea, nici măcar nu mă deranjează că mă dispreţuieşte niţel – poate justificat – pentru „tembelismul” meu, pentru pripeală, pentru felul în care mă risipesc aiurea. Am 35 de ani aproape, n-am realizat mai nimic, dar tot frec menta şi sper că va veni şi timpul meu. Fără să mă gîndesc că, poate, voi fi prea bătrîn). Acelaşi sindrom „filologist”: compar cele scrise aici cu jurnalele celor mari (Tolstoi etc.) şi constat că-s de-o platitudine jalnică. Bine că măcar continui. Tot e-un semn bun. Iar am fumat: o tîmpenie. Îmi face rău şi nu mă ajută să ies din degringoladă. Un fel de puţoi deştept, asta sînt. Uneori mă uit în oglindă şi sînt şocat de ce văd: un tip chiar viril. Doamne, şi ce-i în mintea virilului ăluia!

Nani! Să continui poemul cu animalele.

31.V

„Regele din somn”

2.06

Ieri a fost o zi sinistră. Am aflat – trecînd pe la George – că a murit Paul Grigore într-un accident. Azi am aflat că a fost o confuzie, Paul a scăpat, dar a murit un altul, accidentat în aceeaşi noapte. Probleme cu fierea. Coşmare. Zăcut în pat. Totul are un gust ciudat, totul „îmi miroase”. Uneori trebuie să-mi adun tot curajul ca să mai fac cele mai elementare gesturi, chiar să vorbesc, să mă ridic din pat. Uneori chiar mi-e groază să mă culc. Deşi mai tot timpul aş dormi. Ca acum. Care-i utilitatea acestui „Registru…”? Hîrtie înnegrită şi cam atît. Mai bine m-aş ţine de scris literatură. Dacă sînt în stare.

3.VI

Acest registru de văicăreli. În fond, fără nici o legătură cu scriitorul care sînt, dacă sînt. Doar cu personajul nu rareori ridicol sau penibil ce mă aflu (poate e o exagerare chiar şi în cele două epitete – nici măcar atît nu sînt, ci undeva spre). Adevărul e că ar trebui să mă pun pe treabă, să lucrez la un roman, de exemplu, chiar dacă-s sigur, din start, că va ieşi prost. Lumea din jur, propria-mi viaţă, lecturile chiar mă mai interesează atît de puţin, încît am început să am lapsusuri îngrozitoare, de tot felul, care tind să se generalizeze (şi, în genere, se susţinea că am o foarte bună memorie, lucru pe care nu l-am acceptat şi crezut niciodată – dar poate că se considera asta prin comparaţie cu media celorlalţi; acum, evident, tind să ajung sub medie).

De ce scriu aici? Pe cine interesează? Nici măcar sincer pînă la capăt nu sînt.

Tot ce mi se întîmplă, tot ce aud şi trăiesc are un aer de irealitate cvasiabsolută. Nevroză? Efectul excesului de lecturi? Sindrom general, datorită prea rapidelor transformări ale mediului tehnologic (şi, după el, ale celui socio-cultural)? Nici nu contează. Contează că n-am curajul şi generozitatea să mă retrag, să recunosc că nu mă mai interesează nimic şi să-i las pe ceilalţi în pace. O retragere spre meditaţie, deşi toate structurile statului totalitar sînt împotrivă (cu puţin noroc, cu puţin curaj şi puţină şiretenie – oribil „concept”! – ar fi, totuşi, perfect posibilă). Ceea ce ţine-n picioare mizeria actuală e generalizată, chiar dacă nu conştientizată, frică de viitor. Inerţia de aici vine: nimeni nu crede-n planurile pe 10-15 ani, dar nici n-are nimeni curajul să-şi imagineze ce va fi cu adevărat peste puţini ani.

10.VI

Totuşi, Paul a murit! Am aflat-o luni după-amiază. Marţi seara am plecat spre Cămîrzana (la graniţa cu ruşii, în nord), ca să participăm la înmormîntare, miercuri spre joi noaptea ne-am întors. A fost nu sinistru, ci deprimant-stupefiant. În China studenţii (şi trecători oarecare, inclusiv copii) au fost călcaţi, pur şi simplu, de tancuri (pe cînd făceau greva foamei), împuşcaţi (şi pe la spate) fără somaţie ş.a.m.d. Şi eu scriu aici, viu şi încă (relativ) liber. Narcoza subtilă. În fond, ce (şi cine) mă mai interesează cu adevărat? Ar trebui să renunţ să mă mai gîndesc la „politică”, asta-i o chestie care nu mă mai preocupă cu adevărat. Dar nici la dramele semenilor mei nu mai sînt cu adevărat sensibil. Proiectele cu trilogia dramatică despre stalinism sînt pornite din lejeritate – 99% că nici nu mă voi apuca de ele. Şi-atunci despre ce să scriu? Dar, în fond, e obligatoriu să scriu? (inclusiv aici). Senzaţia că tot ce trăiesc şi fac (confuz) am visat deja (confuz), că – dată fiind această situaţie – nici nu trăiesc, nici nu visez cu adevărat. Un fel de mămăligă pripită. Care e importanţa acestui „registru”? Nici una. De ce mai scriu? Probabil pentru că nu-s în stare de altceva.

Ieri şi azi: măsurători la Şinca pentru procesul cu Vetuţa (aceasta perfect stupidă şi rea aberantă, cîinoasă şi puerilă – în înverşunările şi „logica” ei –, un fel de mecanism, de robot osînzos şi cărunţit pe jumătate; ce să discuţi, cum şi de ce să te „lupţi” cu ea?

11.VI

Nimeni nu consideră „normal” faptul că-s scriitor. Nici măcar Tania. Dincolo de neînţelegerea de suprafaţă, e această generală neîncredere în noi şi-n cel de lîngă noi, complexul socio-cultural, ideea că doar cineva de la „centru”, de departe poate fi mare, deosebit, poate crea ceva cu adevărat semnificativ. Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu). Nu-l judec, încerc să-l înţeleg şi, astfel, să-mi văd propriile porniri în aceeaşi direcţie, să mă „tratez” la timp. (Un alt simptom: excesul de orgoliu afişat, nesfîrşita vorbărie „despre”, în dauna scrisului propriu-zis). Oricum, nimeni nu mă va ajuta să mă tratez, dimpotrivă. Ca să revin la cei din jur (maică-mea, Tania, Radeţ etc.): din felul în care se poartă cu mine nu se vede defel că ar înţelege şi/sau aprecia cît de cît ceea ce e, în fond, esenţialul muncii mele: scrisul. Dar asta iar sună a văicăreală. În fond, poată că acest „Registru…” are, pînă la urmă, un rol strict terapeutic. Ideea de publicare e cam puerilă, în cele din urmă chiar nedăunătoare, într-o lume în care aproape totul se va publica, oricum importanţa unei asemenea scrieri va scădea pînă spre zero; vor rămîne tot operele literare propriu-zise, singurele care contează. (Excesul de subtilităţi ale „exegezelor” teoretico-literare ajunge la a le face să se anuleze reciproc, tot proza-poezia-teatrul rămînînd o lectură „cu folos” – aproape ajungi la ideea că „teoreticienii” care mai merită să fie citiţi, aproape exclusiv scriitori de valoare, sînt importanţi prin bunul lor simţ, prin încercarea de a reduce din nonsensul, din deriva gîndirii despre literatură a celorlalţi „teoreticieni”, în majoritate spirite mediocre, cu mari pretenţii şi cu un limbaj imposibil, hipersofisticat).

Gata, deocamdată.

                                                             *

Am recitit „Surprinderea serii. Eseu.” M-am mirat şi eu de cît de bun mi s-a părut.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

5 comentarii

  1. Gata! Deocamdată… nu „Gata, deocamdată.”

    De ce, „frate Alexandru”, de ce?

    Scrii, la data de 11.o6.1989 (dar nu e drept, nu e adevărat, nu e sincer nici măcar în momentul ăla „cînd stai pe budă cu caietul pe genunchi”):
    „Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu).”
    Ştiai foarte bine că „nu vă evitam”, dar fusesem dat afară şi de la Teatru (unde eram, în fapt, încadrat ca referent literar, şi de la ASTRA, unde aveam „un caiet de sarcini” suplimentar, mi se luase dreptul de semnătură, după arestarea mea, în ianuarie acelaşi an cînd eram împreună cu Jean Stern de la „Liberation”, că romanul meu „extraordinar”, după ce a stat doi ani la „Dacia”, zăcea deja de un an jumătate şi la „Cartea românească”, că volumul de povestiri „Nu vă aplecaţi înafară”, „aştepta” şi el , de vreo şase ani, pe traseul „Dacia”-„Albatros”, că mi se lăsase posibilitatea să.mi plătesc ratele la casa pe care nu statul sau partidul mi-au dat-o, ci mi-am contractat-o şi plătit-o, plasîndu-mă (cum cine? „cumnaţii” lui George”, „băieţii voştri de treabă”, „sub control strict”, ca instructor cultural-sportiv în Cooperaţia meşteşugărească…
    Ce să „ratez” eu? Eu care n-am făcut navetă, dar am făcut trei ani de dinamită la Combinatul Chimic Făgăraş, şase ani pastă de dinţi, săpun şi şampoane la NIVEA Braşov (asta fiind singura cale legală de „reîntregire” a familiei găsită de unul dintre secretarii comitetului judetean al PCR, după ce l-am amenţiat că dacă nu voi fi mutat în Braşov, unde aveam locuinţă, o soţie care avea loc de muncă obţinut prin repartiţie guvernamentală,şi era gravidă, pînă mi se va naşte copilul, vor primi o cerere de reintregire a familiei la… Munchen!) Eu, care în fiecare vară cînd voi plecaţi la munte, în tabere de creaţie finanţate de UTC, la mare, cu scriitorii, eu, deci eram „concentrat” ba la infanterie, ba la antiaeriană… pentru a mi se reduce şansele de a avea întîlniri „nerecomandate”…
    Eu „vă evitam”, că eraţi de negăsit atunci cînd veneau la mine, în acei ultimi doi-trei ani mizerabili Petru Romoşan, Mariana Marin, Angela Marinescu, Liviu Antonesei, Radu Săplăcan, Gheorghe Iova, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu şi alţii, mai puţin „scriitori”?
    Eu „să ratez”, cînd la mine în casă, într-o noapte am scris documentele pe baza cărora Mihai Şora, ministrul invăţămîntului în primul guvern provizoriu, a semnat actul de înfiinţare a facultăţii de LITERE SI FILOSOFIE, iar voi abia ati realizat, la început „o secţie” de litere?
    Nu „piciorul” era în inegalitate între noi, ci „mersul” – tu erai preocupat de „noul antropologism”, George – cu „alfabetizarea simţurilor” iar eu, luîndu-mă după un „provincial” polonez ca Jatzek Kuron, încercam să teoretizez „despărţirea de Lukacs” şi să leg o „solidaritate”, drept pentru care între „ficţiune” şi „acţiune”, voi aţi rămas doar la prima. Da, aţi reuşit! Dar eu sunt la fel de mulţumit de eşecurile mele, precum sunteţi şi voi de reuşitele voastre. N-am avut complexe faţă de „centru”. Care „centru”? „Centrul” meu, chiar dacă părea difuz, se afla la Cluj, la Iaşi, la Sibiu, la Vlădeni-Ardeal, la Făgăraş, la Sighet, la Bistriţa…
    Şi după ce nu mai eraţi în Braşov, nu mai eraţi în viaţă, eu v-am evitat, pentru că lui Andrei (Bodiu) îi „era teamă să mă invite la colocviile dedicate vieţii şi operelor voastre” (aşa cum mi-a declarat textual)!
    „Singurătatea” mea am suportat-o foarte bine, devenind miezul „radioactiv” al romanului la care te referi. „Singurătatea mea” avea o fortăreaţă inexpugnabilă în familie. Nu ştiu, sau nu vreau acum să ştiu, a voastră cum a fost?
    Am avut pînă foarte curînd, aproape pînă ieri, convingerea că am alcătuit un trio, pe cît de diferit, pe atît de solid. Văd acum, în jurnalele tale, cum am observat şi în cel al lui George (cît s-a publicat), că „triunghiul” nu „se închidea”! Nu definea, adică, o suprafaţă pe care s-o poţi defini coerent, non-contradictoriu. Dar, dacă e aşa, de ce, ascuns în colţul cel mai intim al locuinţei tale de care nu eşti mulţumit, să o şi transformi într-o „platformă de deşeuri”?
    Tare m-ai mîhnit, frate Alexandru! Şi cam începeţi mai mulţi să mă mîhniţi. După ce că, oricum, n-am mai rămas decît cam jumătate din cîţi porniserăm…
    Iar eu – numai frumos şi de bine despre voi, oriunde m-am aflat. Chiar şi la „beci”!

    Nu ştiu dacă va „trece” de „moderare” acest foarte trist „comentariu”. Dar, aşa cum am scris în titlul lui „GATA! Deocamdată…”

    Vasile Gogea

    Răspunde

  2. Da,dragă Vasile Gogea ,si mica mea familie a fost o fortareata. Ce bine seamana multe din biografemele noastre.Si noi am cumpărat apartamentul ,si noi am fost izolati…

    Răspunde

  3. …tradati de amici,nu de prieteni…Am înghitit şomaj cît pentru doua vieti,m-au eliminat de la Univ si de la Institut de trei ori in doi ani.Nu ,nu ma pot ruga pentru fratele Alexandru.magda u.

    Răspunde

  4. @Magda Ursache
    Vă mulţumesc pentru solidaritatea manifestă!
    Nu aş vrea să pornesc „un război” cu o umbră! Mai ales că e a unui prieten, cum puţini am avut.
    Dar, dincolo de persoana mea, sau de „clipa bîntuită” pe care am „decupat-o”, se pune o problemă mai gravă: cum edităm postumele, ce postume edităm şi pe care nu le dităm, cel puţin un timp (mai acelea care ar cere autorului dispărut să dea explicaţii urgente!), cine decide?
    Mă rog şi pentru Alexandru, dar acum, îmi dau seama că mai mult merită să mă rog pentru Tania, credincioasa lui soţie, care i-a suportat toate capriciile de geniu neînţeles şi nerecunoscut!
    Voi posta mîine, pe blogul personal, un răspuns ceva mai amplu.
    deocamdată, revista VATRA, îmi mai e datoare cu o „îndreptare”. Care vizează, de asemenea, un bun prieten, recent trecut în lumea celor drepţi.
    Nu pe ei îi judecăm, cum am putea, oare?, dar cei care le „administrează” grăbit, pripit posteritatea pot fi traşi de mînecă, pînă nu „plecăm” cu toţii!
    Dumnezeu să-i binecuvînteze pe toţi!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s