Poeme de Viorel MUREŞAN

viomuresan

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp (I)

la întoarcerea în oraş

o şosea se răsucea ca o ureche în jurul unui ţipăt

el venise în piaţă

să taie cu briciul un bolovan

se aşteptau ropote de aplauze când

din rănile pietrei se vor prelinge

abia câteva şoapte

pe la ceasurile şase

ziua va fi o ţesătură prin răriturile căreia

se va vedea balet de animale

şi bâlci

mâinile ei

sticle pe apă ce par că se-nclină

norii care îi ies în fugă din ochi

cei o mie de bărbaţi în stofe închise

sprijiniţi în bastoane

stau într-un cerc pe soarele

care se cufundă în lacul montan

Haiku

pun degetele

pe luna de fier topit

de pe geamul tău

Curcubeu

mi-a fost pusă întrebarea

câte feluri de întuneric există

şi câte feluri de lumină există

la care am putut răspunde cu uşurinţă

oricare ţară are un singur drapel

ţara

unde se duc ochii frumoşi ai doamnelor

când doamnele îşi adună pânzele

înfăşurându-se-n ele

cu întreg soarele atârnat de mâini

are la fiecare balcon

câte o eşarfă de întuneric

Întrebarea e numai un şarpe

odată cu circu-n oraş soseşte şi golul

care coboară pe străzi

schimbând costume negre în fiecare fereastră

cu capul în jos

ca un semn de-ntrebare

de pe straturile proaspăt săpate

se ridică uşi

prin ele pătrunde

o pereche de foarfeci

în urmă aerul rămâne un pahar gol

ai apucat să mă-ntrebi

versul e peştele care sparge cu coada oglinda

şi te stropeşte cu sânge

doi nebuni se jucau c-un mosor

căruia-i ziceau soarele lor

unul de pe tambur

limba şi-o despletea

iar celălalt nici măcar

limbă n-avea

întrebarea a fost doar un şarpe

Haiku

c-o floare de tei pe chelie

bătrânul

trece lin pragul

Vedere de pe balconul lui Hans Castorp ( II )

zilele par lanterne plutitoare

pe faţa unei femei care se îneacă

ele sunt încă în calendar

nopţile

sunt din mătase roasă de molii

şi stau întinse pe sfori

ele par lanterne îngropate

 

 

Spălându-şi de sânge cuţitul

o cu totul altă privire avură

după ce au traversat trâmba de praf

ochii mei

coborând treptele duceau între ei

o casă care astă-toamnă a ars

şi o ţineau de acoperişul ei roşu iar fumul din hornuri

părea o conversaţie dintre doi vânători

acei ochi i-am mai văzut undeva

şi prin apropiere se aude cum se potcoveşte un cal

în casa noastră cresc pe pereţi dealuri

trenul opreşte în dreptul fiecărei oglinzi

cu ochii aceştia m-am mai întâlnit undeva

cu ei văd printre copaci

felinarul de gheaţă al munţilor

Haiku

un fruct sălbatic

în gura unui copil –

tăceri peste gard

Chipul care nu râde

spală dealurile astea de verde

mână tunetele tot mai tare

prin urechile acului

gândurile mi-au adormit cu gura deschisă

pe tavanele ochilor

s-au înroşit aţele de păianjen

aştept întâlnirea cu zorii

ca pe o durere a sângelui

Martie timpuriu

într-o grădină

printre straturi de flori albastre şi albe

o pisică

ascultă acordurile unui prohod

după cum se pun albinele

pe ghiocei sau pe zambile

ea înţelege că preotul însoţeşte

bărbat

sau femeie

Oglindă

din negru

părul meu s-a făcut alb

aşa ca noaptea

în jurul unui lămpaş

Haiku

ochiul milogului

cu o rază tulbură

fundul apei

Călătoria unei lumânări 

o lumânare aprinsă în întuneric

cu degete şovăielnice

soră cu respiraţia unei stânci

respiraţia stâncilor

soră cu golurile aruncate-n odaie

de privirile unui şoarece

cum pablo picasso

înşira cirezi de tauri

pe o batistă

Zi de naştere

un burete aruncat pe marginea şanţului

îmi bea

chipul din apă

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s