Minirecenzii (10)

Anca Manolescu, Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, Bucureşti, 2015

modelul antim

            Titlul pare limpede, însă parcurgerea volumului nu ne ajută să-i depistăm exact subiectul. Dacă judecăm după numărul paginilor dedicate unei anume teme, am spune că e un eseu lipsit de originalitate asupra şcolilor filosofice antice şi mai ales asupra „cercurilor de studiu” creştine şi neoplatoniciene din primele secole ale erei noastre. În ciuda intenţiei declarate, în construcţia cărţii, grupările intelectuale de la Antim din anii 40-50 şi de la Păltiniş din anii 70-80 sunt simple pretexte pentru a lansa diverse meditaţii asupra raportului dintre credinţă şi cultură, ascensiunii intelectuale creştine şi platoniciene spre Adevăr sau rolului maestrului în formarea spirituală. Autoarea nu se opreşte nici asupra conţinutului învăţăturii acestor cercuri, nici asupra alcătuirii, istoriei şi dispariţiei lor. Adoptând tacit ipoteza unei philosophia perennis, indiferentă la schimbările veacului, Anca Manolescu presupune o reţetă comună în modul de articulare a convivialităţii savante şi pioase în Atena epocii clasice, Alexandria secolului al II-lea şi România socialismului real. De aici vin digresiunile antice întinse pe mai mult de jumătate din carte. Într-un singur loc are un început de tipologie a centrelor spiritualiste din a doua jumătate a secolului XX,  longeviva Fundaţie Eranos şi efemera Universitate Sfântul Ioan de la Ierusalim, fondată de Henry Corbin în 1974, servind drept modele. Într-adevăr, preocupările lui André Scrima din grupul de la Antim sau ale lui Andrei Pleşu dintre cei prezenţi la Păltiniş pot fi integrate unei căutări orientale a Sensului pierdut. Însă nimic din scrierile lui Constantin Noica şi din pasiunea sa pentru filosofia clasică greacă şi germană nu poate fi asimilat cercetării guénoniste sau corbiniste a Tradiţiei. O discuţie care nu va avea loc, căci distinguo e o operaţiune logică străină eseului Ancăi Manolescu, preocupată să pună totul laolaltă în oala cu aburi a uşurătăţii prieteniei studioase. Nu în sensul frivolităţii, Doamne păzeşte! Ci al desprinderii de greutăţile lumeşti. Aşa şi prezenta anchetă se debarasează întru duh de orice consideraţii istorice sau sociale ce ar diferenţia epocile avute în vedere.

            Când se apropie de fenomenele amintite cu o smerenie ce interzice orice distanţă critică, face apel la „memoria creativă” a participanţilor din care exclude orice notă discordantă ce ar putea tulbura plictisul cititorului. Aşa de pildă, distanţele tardive faţă de Sandu Tudor şi emulii săi de la Antim, exprimate mai târziu de Antonie Plămădeală, sunt puse pe seama „calităţii umane” îndoielnice a ierarhului ortodox. Reacţiile adverse la gruparea intelectuală însufleţită de Constantin Noica îi provoacă remarce acide contra „postmodernilor” şi „antielitiştilor” cu argumente din intervenţiile lui Mircea Cărtărescu şi Andrei Cornea. Spre deosebire de paginile dedicate de ultimul polemicii legate de şcoala de la Păltiniş, Manolescu menţionează aceşti adversari fără a-i numi şi-i desfiinţează fără a-i cita. Întrucât cel viclean are multe nume şi multe înfăţişări! (Claudiu GAIU)

 

***

 

Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, Iași, 2015

 

Sectantii-EGOgrafii-a

Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere -fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.

Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.

Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster. (Florin POENARU)

*

 

Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Polirom, Iași, 2015

saftoiu 

 

Cartea a fost promovată cu promisiunea că va dezvălui fațete nevăzute ale fostului președinte Traian Băsescu. În schimb mustește de lucruri cunoscute și panseuri școlărești din Pleșu și Paler. Practic, așa cum reiese din carte, Săftoiu s-a despărțit de Băsescu pentru că acesta din urmă era cam nemanierat, cam anti-intelectual și că avea o relație mult prea apropiată cu Elena Udrea, care devenise șefa de facto a consilierilor de la Cotroceni. Influența pe care Săftoiu, în calitate de purtător de cuvânt al președintelui, se aștepta să o aibă în Cancelarie a fost subminată de această blondă ce își permitea să stea cu fundul pe biroul președintelui. Asta este mare revelație din carte, marea dezvăluire. Nu scene picante de sex pe la colțuri, nu povești spumoase, nu bârfe, nu dezvăluiri incendiare – doar disprețul superior-intelectual al autoarei față de președinte și față de noua lui companioană. Practic, Săftoiu nu face decât să speculeze în interes propriu mitologia populară cu privire la relația intimă dintre fostul președinte și Elena Udrea. Dar deși pretinde că ar ști mai mult, să că ar fi ceva mai mult decât știe toată lumea, până la final Săftoiu dovedește că fie nici ea nu știe nimic, fie nu este nimic de știut. Acolo unde toți ne așteptam să fie o relație sexuală, nu e practic nimic.

În ciuda pretențiilor sale intelectuale repetate insistent pe parcursul cărții, aceasta este imaginată pe coordonatele dezvăluirii unui secret bine ascuns, măcar și prin referința la Caietul Albastru care ar conține informații importante din vremea colaborării cu președintele Băsescu. Dar în loc de secrete, primim câteva bârfe despre președinte, mici picanterii inofensive. Însă problema cu Băsescu nu au fost ipostazele sale intime – care pot fi chiar și irelevante – ci comportamentul public, acțiunile sale politice, nu cele private. Cu privire la acestea, Săftoiu nu are nimic de reproșat. Din contră, din carte Băsescu iese chiar foarte bine: un leader politic care vrea să își exercite puterea câștigată la vot, învâțând să navigheze oportunitățile și limitele funcției, chiar dacă era cam meltean în privat.

Săftoiu, precum fostul ei soț, are cele mai mici șanse de a fi credibilă în rolul de dizidentă și critică a fostului președinte Băsescu. Ruptura de acesta nu a venit din motive principiale, ci mai degrabă ca urmare a unor resentimente.

E păcat că Adriana Săftoiu nu a putut ridica conținutul cărții la nivelul așteptărilor publice. Ai fi zis că o persoană obișnuită cu aerul rarefiat al revistelor de cancan la un moment dat ar fi ideală pentru un astfel de demers. (Florin POENARU)

*

 

Marius Stoian, Bogdan Gavrilă (coord.), România Noului Val, 2015

 noul val

Ce au în comun Andrea Paul, Bobby Păunescu, Claudiu Crăciun, Cristi Danileț și Ina Leonte? Poate că în general nimic dar împreună cu alți peste 70 de oameni sunt parte din Noul Val, o nouă generație menită să schimbe din temelii România. Manifestul acestui Nou Val a apărut sub forma unei cărți de aproape 600 de pagini, ce se nu se găsește decât la evenimente ONG sau corporate, dar care poate fi comandată pe net prin Bursa Binelui începând de la 75 de lei bucata. Volumul este prefațat de Solomon Marcus iar postfața este scrisă de Daniel Dăianu. Între cei doi se află texte disparate (deși grupate pe 4 teme) în care practic fiecare dintre cei care participă la proiect spune câte ceva din propria experiență sau măcar din aria sa de pricepere. Cartea se încheie cu o biografie a participanților.

Primul lucru care sare în ochi este distanța foarte mare ce separă pretențiile volumului de conținutul efectiv al textelor: cele mai multe sunt superficiale, terne, pline de platitudini și locuri comune, scrise în noul limbaj de lemn ongistico-birocratico-corporato-hipsteresc. Acestea repetă și astfel solidifică cele mai comune interpretări legate de trecutul comunist, tranziție, succes, dezvoltarea României, Europa, societate civilă. E drept că nici temele despre care autorii sunt chemați să se pronunțe nu sunt foarte ofertante (industriile creative, noua economie a cunoașterii, etc.) ci calchiate după gândirea șablonardă recentă despre leadership, implicare, economii emergente. Unele texte sunt complet infantile, altele ridicole de-a dreptul, cele mai multe autorefernțiale și mai toate strivite sub povara de a fi originale. Conformismul social și intelectual al intervențiilor este dublat de un puternic elitism cultural menit a justifica distincția pe care și-o arogă autorii: desigur jazz, festivaluri cool, filme. Toate acestea nu reușesc însă să mascheze faptul că principalele valori care îi unește pe cei mai mulți dintre contributori sunt naționalismul, religiozitatea ortodoxă (chiar dacă vag anti-clericală), familia, interbelicul și, desigur, neoliberalismul fără perdea în care individul autonom, determinat, muncitor, întreprinzător, fără scrupule și puternic prevalează.

Există desigur și câteva texte interesante, ale unor oameni care chiar au muncit și sunt profesioniști în domeniile lor, care poate ar avea ceva substanțial de spus. Numai că aceștia sunt estompați de efectul general al volumului, de pretențiile proiectului ca atare. Nu e vorba de negara (invidioasă) a meritelor și realizărilor cuiva, nici de critica efectivă a dorinței de a schimba România, ci de codificarea acestora într-un proiect elitist care deși puternic ancorat în elemente particulare, se vrea universal. Practic aici este de fapt mare întrebare: care este proiectul pentru țară al acestui Nou Val, planurile și ideile sale, pentru că acestea nu răzbat deloc din carte. Planul de schimbare este astfel redus la o operațiune biopolitic: să le dăm mână liberă acestor oameni, și lucrurile se vor schimba de la sine. Dacă în anii 90 argumentul suprem era tinerețea, acum acesta este tinerețea dublată de realizări.

Nu este, de asemenea, deloc clar ce justifică participarea la acest proiect a celor selectați. Decalajele de pregătire, expertiză, experiență și anvergură sunt flagrante. În timp ce unii sunt profesioniști în domeniile lor, alți se pot lăuda că au terminat facultatea. Unii s-au consacrat în munca lor prin câteva rezultate concrete, alții se pot lăuda că au un loc de muncă într-un ONG (mare lucru și asta astăzi, e drept). În lipsa unor criterii clare, ceea ce pare că îi unește pe toți este interpelarea că aceștia sunt elitele, oamenii de succes, că reprezintă ceva special, o ruptură cu masele și oamenii obișnuiți. Ceea ce pare că îi diferențiază este chiar diferența.

Aici lucrurile însă se complică dacă parcurgem cu atenție secțiunea biografică de la finalul volumului – o adevărată paradă porno de titluri, școli, diplome, realizări, funcții, instituții și acronime. Cu câteva excepții de traiectorii cu adevărat impresionante, mare parte din participanți au biografii cât se poate de ne-excepționale pentru lumea în care trăim astăzi: studii universitare și post-universitare, unele în universități vestice, apoi urmate de o slujbă. E drept că o astfel de traiectorie nu mai este de la sine înțeleasă neapărat în contextul de astăzi, dar nu te poate recomanda ca fiind elită decât în cadrul unei fantezii proprii de diferențiere față așa zisele mase. De aceea, zona biografică este și locul în care se exhibă cel mai clar provincialismul multora dintre participanți, reflexele de European estic de anii 90, pentru care o călătorie în occident reprezenta întâlnirea cu civilizația însăși. Sincer, cât de excepțional mai este asăzi un master la Genk, o vacanță în Malayesia sau o bursă de trei luni la Paris sau în State?

Nu este mai puțin adevărat că această încredere în diplome și titluri, și distincția socială pe care acestea trebuie să le ofere, sunt reflexul intelighenției tehnice formate în comunism care, în lipsă de capital politic sau bănesc, nu putea acumula decât diplome și cunoaștere (opțiune ce s-a cuplat perfect cu principiile de bază ale neoliberalismului, cel puțin în versiunea sa ideologică prezentată în est). Oamenii din Noul Val sunt produsul acestei concepții, care în acest mod își clamează dreptul și propria distincție. Trebuie să recunosc că într-un anumit fel rezonez cu această atitudine și că în ultimă instanță sunt de acord ca titlurile și diplomele ar trebui să genereze ascensiune socială – aceasta reprezintă în definitiv raționalizarea propriei mele poziții de clasă. Pe de altă parte sunt conștient că acest lucru nu mai funcționează, și că toți suntem mai degrabă produsul unor fabrici de diplome care au menirea de a escamota șomajul structural. Aici mi se pare eșecul de fapt al acestui proiect: prezentându-se (sau auto-iluzionându-se) ca elite, participanții săi dau dovadă de maximă falsă conștiință, în condițiile în care mulți dintre ei fac munci sub pregătirea lor. Efectul acesta se realizează și prin originea de clasă diferită a participanților: de exemplu Bobby Păunescu sau Andrea Paul cu greu pot fi subsumați unei traiectorii profesionale definită prin acumularea de diplome. Făcând abstracție de aceștia, Noul Val – în ciuda pretențiilor sale explicite – poate fi considerat și o formă depolitizată, culturalizată de luptă de clasă, sau altfel spus, negarea acesteia ca încercare de afirmare personală.

Ideea de Nou Val, de Nouă generație, de generație așteptată nu este nou (aceasta a reapărut constant în modernitatea românească), dar sigur este una profund nedemocratică, inegalitară și individualistă – tot atâtea trăsături ale generației celor care alcătuiesc acest Nou Val. În acest demers se regăsesc ecouri ale mesianismului, fanatismului și intelectualilor interbelici cu simpatii fasciste. Ideea de a face o nouă țară, de a construi pe baze meritocratice societatea de sus în jos este discriminatorie și plină de încărcături naționaliste. Iubirea de țară care ar justifica transformarea ei elitară se transformă inevitabil în ura față de cei mulți care ar împiedica prin felul lor de a fi această schimbare. Textul lui Alex Giboi – directorul general al Agerpress –este relevant în acest sens: degeaba ai elite dacă prostimea își vede de ale ei și nu înțelege.

Și acest Nou Val va trece probabil la fel ca și celelalte. Fondul social care le generează constant însă va continua. Până la urmă unul dintre aceste valuri va răzbi. Totul e ca atunci să nu ne înecăm cu toții. (Florin POENARU)

*

Adrian Cioroianu (coord.), Comuniștii înainte de comunism. Procese și condamnări ale ilegaliștilor din România, Editura Universității din București, 2014

andco_coperta_dtp_outline_v3 

 

Volumul prezintă, pe baza unul amplu material de arhivă, procesele comuniștilor români din perioada interbelică. Însă promisiunea editorului făcută în nota introductivă – conform căreia volumul va încerca să prezinte povestea și biografiile unor figuri comuniste din ilegalitatea interbleică – nu este respectată. De fapt, volumul face un nou proces comuniștilor: de data aceasta unul de intenție. Dacă statul interbelic le-a făcut dosare penale comuniștilor, volumul de față, în bună tradiție anti-comunistă, le face un dosar moral. Comuniștii români ilegaliști sunt vinovați din capul locului pentru ceea ce sunt: comuniști. Studiile de caz reproduc materiale juridice elaborate de statul român în procesul judecării și condamnării inculpaților. Istoricii își asumă astfel cu precădere punctul de vedere al statului, iar atunci când comuniștii vorbesc, o fac tot din postura în care i-a fixat statul: de inculpați, de oameni din capul locului vinovați. Nu există nicio minimă identificare cu vocea și cu punctul de vedere al acuzaților, nicio chestionare a materialului de arhivă lăsat în urmă de stat, nici o înțelegere față de acțiunile și motivațiile celor puși sub acuzare.

Din contră, mecanismul invers este cel care funcționează, mai ales în textul editorului. De exemplu, Cioroianu introduce sugestia că Petre Constantinescu-Iași în mod clar trebuie să fi fost finanțat de ruși, de moment ce se plimba atât de des prin Europa (pp 144). Această afirmație (care desigur poate fi corectă) nu are nici o bază însă în argumentele istoricului, prin urmare este extrem de similară acuzațiilor pe care statul interbelic le aducea comuniștilor. Mai mult, Elis Neagoe Pleșa și Cristina Diac operează cu o distincție cel puțin bizară: dacă cererile de natură social-economică ale comuniștilor erau până la urmă legitime (având în vedere totuși condițiile grele din interbelic), forma de exprimare a acestora (prin adeziunea la comunism și acțiuni ilegaliste) era ilegitimă și ilegală: adică exact ceea ce le imputau și procurorii interbelici comuniștilor ilegaliști.

Procesul de intenție nu se oprește aici: mai toți colaboratorii la volum nu se mulțumesc doar să prezinte materialul de arhivă, dar totodată asumă și un rol de detectiv, încercând să dovedească contradicțiile acuzațiilor, declarațiile diferite, schimbările de depoziții de-a lungul proceselor. Toate acestea se acumulează ca o umbră de vinovăție care plutește asupra lor, nu doar în dosarele Siguranței, dar și retrospectiv. Istoricul ia locul judecătorului și îi mai condamnă încă o dată pe cei acuzați. Astfel, anti-comunismul pe care se fondează un astfel de volum este mai insidios și mai puternic ca efecte ideologice decât cel rudimentar practicat de – să zicem – Vladimir Tismăneanu. Sub aparența unui studiu științific și al unei preocupări academice (finanțată printr-un grant de cercetare și publicată la o editură universitară) se crează iluzia unei cercetări neutre, echilibrate în care și acuzații, nu doar acuzatorii, au posibilitatea să își spună punctul de vedere. În fapt, nu există nici cea mai mică preocupare pentru înțelegerea istorică a traiectoriei acestor oameni, cu atât mai puțin un minim efort de empatie pentru oameni care sunt dispuși să riște totul (libertatea, viața) pentru ideile în care cred, în situații extrem de adverse și în timpuri inumane.

Volumul are calități oferite doar de stilul individual de cercetare al unora dintre autori, care reușesc să mobilizeze un impresionant arsenal de elemente arhivistice și de literatură secundară. Textul lui Dumitru Lăcătușu și cel al lui Mihai Burcea sunt remarcabile din acest punct de vedere, acesta din urmă fiind și cel mai echilibrat din întreg volumul, poate și datorită subiectului său: spre deosebire de ceilalți comuniști, Petre Gheorghe – eroul textului lui Burcea – nu a mai prins instaurarea comunismului, fiind executat de un tribunal militar (e drept că și Burcea concede că acuzațiile aduse la adresa lui Petre Gheorghe erau perfect reale).

De fapt aici este întreaga problemă: nu poți să lecturezi neutru un volum scris cu lejeritatea oferită de confortul mic burghez și de detașarea post-ideologică actuală despre niște oameni dispuși să renunțe la tot pentru convingerile lor politice. Mai mult, atunci când am terminat de citit volumul tocmai se anunța pe televizor că Adrian Cioroianu fusese propus pentru o nouă funcție diplomatică de către președintele României. Așa e în viață: unii pentru convingerile lor politice primesc ani de temniță, alții sinecuri. Păcat că, de regulă, cei din urmă se ocupă și de scrierea istoriei și de judecarea primilor. (Florin POENARU)

***

Maurice Blanchot, Comunitatea de nemărturisit, traducere de Andreea Rațiu, postfață de Bogdan Ghiu, Tact, Cluj, 2015

 

Blanchot-comunitatea-

French theory at its purest. Filosofia de dinainte de inventarea ISI-ului, cu bunele și relele ei aferente. O reflecție asupra comunității, într-un dialog angajat cu Comunitatea absentă a lui Nancy, pe marginea textelor lui Georges Bataille și Marguerite Duras. O încercare de recuperare a conceptului de comunitate într-un context cum nu se poate mai neprietenos, trasat, pe de o parte, de eșecul comunismului (văzut aici tocmai ca încercare fatală de sustanțializare a comunității), și, pe de altă parte, de revirimentul comunitarismelor agresiv particulariste. Dar această încercare de salvare a ideii de comunitate de propriile ei realizări istorice implică, nu întâmplător, un efort constant din partea lui Blanchot de a salva conceptul de comunitate de propriile-i semnificații. Astfel, ceea ce rămâne din comunitate este un concept deschis, suspendat, delimitat doar pe cale negativă, prin negarea propriilor sale determinații particulare: comunitatea care nu este o formă restrânsă a societății, închiderea ei particulară, ci tocmai deschisul societății; nu fuziune socială, ci tocmai suprapunere de deschideri și finitudini; neoperativă, fără operă, fără finalitate, fără valoare de producție; moartea ca „însăși adevărata comunitate a ființelor muritoare: imposibila lor comuniune”; „o comunitate ce nu ar fi nimic dacă nu l-ar deschide pe cel care i se expune către infinitatea alterității, hotărându-i în același timp inexorabila finitudine”; un analogon al poporului, dacă îl înțelegem nu atât ca adunare cât ca „dispersarea întotdeauna iminentă a unei prezențe care ocupă temporar întreg spațiul și totuși fără loc”, „mesianism care nu anunță nimic altceva decât propria-i autonomie și suspendare a operei”; o necesară întemeiere etică, care „nu este posibilă decât dacă, după ce ontologia îi cedează locul, se poate afirma o relație anterioară, astfel încât eul să nu se mulțumească să-l recunoască pe Celălalt, să se recunoască în el, ci să se simtă pus în chestiune de către Celălalt, până în punctul de a nu-i putea răspunde decât printr-o responsabilitate care nu se poate limita pe sine și care se depășește fără a se epuiza” – „o obligație care nu este un angajament în numele Legii, ci este anterioară ființei și libertății”. „Unire care se împlinește întotdeauna neîmplinindu-se”. Frumos. Lirica abstractă a negativului. Din cele mai elegante mileuri stilistico-categoriale ale unuia din cei mai mari maeștri ai (post)structuralismului francez. Că poate foarte ușor aluneca în manierism și simplă paradă de paradoxism, ar putea fi o problemă. Că e un demers cu totul speculativ și anistoric, și încă în mod necesar, anti-istoric – în încercarea sa de exorcizare a conceptului de comunitate de semnificațiile sale „metafizice” (adică – pur și simplu – obiectivizabile) și de realizările sale istorice (adică obiective) – ar putea fi o altă problemă. Ca și în alte locuri ale postructuralismului francez, spațiul de posibilitate conceptuală, de marjă de manevră teoretică pe care și-l deschide aici Blanchot tocmai întorcând spatele istoriei – pe scurt, idealismul său constitutiv – are, cum spuneam, bunele și relele sale. Că ține vie promisiunea emancipării, delimitând-o de „trădările” ei obiective, e bine. Că face asta doar evadând din istorie, doar cu prețul delimitării de orice posibilă încercare de a pune în operă emanciparea, nu-i prea grozav. Una e să condamni comunismul, așa cum o face Blanchot, ca încercare eșuată de substanțializare a comunității, ca trădare a ei prin obiectivizare forțată – dar asta înseamnă, tocmai, să iei în considerare determinarea sa istorică, ceea ce nu se prea întâmplă aici. Cu totul altceva să respingi preventiv orice încercare de obiectivare istorică a comunității, orice tentativă de ieșire din preistoria socială drept o trădare substanțializantă a promisiunii comunității. O promisiune care trebuie să rămână doar o promisiune nu prea promite nimic. (Alex CISTELECAN)

 

*

Oscar Sanchez-Sibony, Red Globalization. The Political Economy of the Soviet Cold War from Stalin to Khrushchev, Cambridge University Press, New York, 2014

sanchez-sibony 

 

O incursiune bine scrisă şi serios documentată în economia politică a URSS-ului din perioada cea mai intensă a Războiului Rece, care pune radical în discuţie imaginea încetăţenită a unei lumi bipolare, cu un echilibru tensionat, mereu pe punctul de a exploda,  între cele două superputeri şi blocuri geopolitice aferente. În realitate, arată Sanchez-Sibony, istoria schimburilor comerciale ale URSS şi arhivele politicii sale economice ne demonstrează că vestita bipolaritate era mai degrabă un construct discursiv, ideologic, convenabil pentru ambii actori principali, dar care, la nivelul economiei cel puţin, ascunde o realitate mult diferită: o încercare constantă a liderilor sovietici de a integra URSS într-o economie mondială tot mai extinsă şi mai integrată, profitând astfel de perspectivele de  stabilitate şi dezvoltare internaţională deschise de pax americana.

Odată cu acest mare clişeu – bipolaritatea – pe care revizionismul lui Sanchez-Sibony reuşeşte să-l răstoarne, demersul său are un efect la fel de coroziv şi asupra altor aspecte rămase nechestionate din evoluţia Războiului Rece. În primul rând, ideea aparent plauzibilă conform căreia deschiderea economică a URSS ar fi fost o strategie ulterioară, specifică dezgheţului brejnevit sau perestroikăi lui Gorbaciov, dar nicidecum caracteristică perioadei staliniste. Or, Sanchez-Sibony arată că acest efort de integrare şi adaptare la economia mondială din partea URSS este valabil inclusiv pentru acea perioadă de aparentă autarhie a blocului sovietic din anii 20 până în 1945. Şi aici, închiderea şi auto-suficienţa politicii sovietice este nu atât o strategie deliberată, ci efectul nedorit al eşecului strategiei sale de deschidere şi cooperare cu marile puteri economice, eşec pentru care răspunzător e tocmai colapsul economic al lumii libere şi la care URSS nu poate decât să se adapteze încercând să-l remedieze prin mijloace extrem de asemănătoare celor încercate în lumea occidentală (singurele mijloace permise, în fond, de existenţa etalonului aur): deflaţie, reducere drastică a importurilor, austeritate. În al doilea rând, raporturile de presupusă subordonare a sateliţilor din Estul Europei faţă de interesele economice ale URSS apar, în urma lecturii, într-o cu totul altă lumină. Nu doar că relaţiile economice cu Estul european nu au constituit deloc unul din pilonii principali ai strategiei economice sovietice, dar – mai mult – cele care par să profite de pe urma acestor schimburi privilegiate rezultă a fi chiar ţările est-europene, care-i vând Moscovei bunuri prelucrate la suprapreţ şi cumpără în schimb materii prime subvenţionate. Ceea ce a făcut ca sateliţii est-europeni să-şi traseze strategia comercială în aşa fel încât să maximizeze subvenţiile comerciale ale URSS, şi nu pentru a se specializa sau pentru a dezvolta avantajul lor comparativ. În al treilea rând, o redimensionare similară pare să afecteze şi imaginea obişnuită a unui URSS care, în faţa închiderii lumii occidentale, ar fi fost obligat să se concentreze pe relaţiile economice cu lumea a treia şi Sudul global. Din nou, în realitate deschiderea către Sudul global a fost mai degrabă iniţiativa Sudului – şi asta deoarece sovieticii erau o alternativă la presiunile şi constrângerile Vestului, afişând o abordare strict pragmatică, care nu cerea sacrificii politice în schimbul ajutoarelor economice şi, nu în ultimul rând, nu cerea monedă tare, ca occidentalii, ci admitea şi posibilitatea trocului. Chiar şi aşa, aceste schimburi economice cu Sudul, începute şi întrerupte de regulă din iniţiativa acestuia, erau mult mai reduse ca volum în comparaţie cu relaţia economică a URSS cu Vestul, şi mult mai neimportante în comparaţie cu obsesia principală a politicii economice a URSS, şi anume normalizarea şi dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul.

Cartea lui Sanchez-Sibony ne dezvăluie astfel un URSS cât se poate de pragmatic, urmărind în relaţiile internaţionale mai curând avantajele economice decât conformarea sau expansiunea ideologică, şi a cărui politică economică se articulează după tiparul neschimbat al celui marginalizat şi ostracizat care caută cu orice preţ recunoaşterea internaţională şi includerea în lumea în curs de globalizare. Toată această investigaţie în istoria economică a URSS, altfel riscant de tehnică, este însă fericit presărată cu numeroase anecdote şi secvenţe picante din memoriile sau minutele şedinţelor de decizie ale autorităţilor economice sovietice. Unele, cât se poate de sugestive: de la exemplul tânărului anarhist spaniol, cu care debutează cartea, şi care încearcă degeaba să-i convingă pe liderii polonezi să întrerupă livrarea de cărbune Spaniei, livrare care practic submina greva minerilor spanioli; până la revelaţia pe care Hruşciov o are în Burma, acolo unde, servit fiind cu o bere cehească, ajunge să admire abilitatea cehilor de a scoate profit şi din piatră seacă – în speţă, exportând alcool într-o ţară budistă; şi trecând prin numeroasele exemple de proastă funcţionare a produselor sovietice de export, ilustrată, de pildă, în bateria de opt avioane vândută Ghanei dar care, din pricina defecţiunilor periodice, nu aduna laolaltă nici jumătate din timpul de zbor al singurului avion britanic de-aici.

Una peste alta, un actor economic aparte, stângaci în multe privinţe, naiv în altele, neaşteptat de franc în unele momente, vizibil neajutorat în altele, dar mai presus de orice, pragmatic în toate celea. O raţionalitate economică generică pare astfel să subîntindă până şi istoria atât de specifică şi particulară a comunismului sovietic. (Alex CISTELECAN)

*

Quentin Skinner, Forensic Shakespeare, Oxford University Press, 2014

forensic-shakespeare-by-quentin-skinner 

            O impecabilă introducere în retorica clasică, dar nu una din lucrările fundamentale prin care Quentin Skinner a revoluţionat istoria ideilor. E un mic capriciu tardiv, ce vine după tomurile sale despre fundamentele  gândirii politice moderne (The Foundations of Modern Political Thought –  două volume apărute în 1978 sau Visions of Politics – cele 3 volume de eseuri din 2002). Care putea fi viciul secret al un intelectual britanic, în afară de deconspirarea sa ca „apostol” al societăţii secrete Cambridge Conversazione Society, leagănul mitic al elitelor intelectuale şi funcţionăreşti engleze? Bineînţeles, pasiunea pentru dramaturgia lui William Shakespeare!

            Secolul al XVI-lea european este vârsta de aur şi începutul declinului culturii retorice. Pe când La Grande y Felícisima Armada  eşua în încercarea de invadare a Angliei, omul cultivat de la Londra sau Madrid citea scrierile lui Cicero sau Quintilian ca pe nişte opere contemporane. În ciuda eforturilor pedagogice şi a vastei influenţe engleze a gânditorului protestant Petrus Ramus în încercările sale logico-retorice, clasicii latini dau calapodul frazării şi reflecţiei orăşenimii primei modernităţi britanice. Iar dacă ţinem cont de caracterul popular al teatrului englez, în opoziţie cu izmenelile de curte din secolul următor ale lui Corneille sau Racine, avem o investigaţie preţioasă asupra răspândirii formulelor juridice în societate. Ba mai mult, teatrul şi tribunalul îşi mai arată odată secretele lor origini comune. Religiozitatea lor străveche e complet abandonată de modernitate, însă între ele apar noi legături discursive.

            Chiar aşa, de ce un Shakespeare juridic (Forensic Shakespeare)? Pentru că, ne explică profesorul Skinner, în comparaţie cu celelalte genuri clasice ale retoricii – cel demonstrativ, al laudei şi denigrării, şi cel deliberativ, folosit în adunări publice şi caracteristic vieţii parlamentare – genus iudiciale rămâne cel mai important. Rezultatul este un manual clasic de retorică ilustrat cu exemple shakespeariene. Nu e vorba de rarele scene de judecată din opera bardului din Avon, ci de construirea discursurilor conform normelor retoricii juridice: vorbirea în faţa unui public binevoitor sau în faţa unui superior ostil, susţinerea unei cauze bune sau a uneia necinstite, alegerea a ceea ce se spune şi a ceea ce se lasă deoparte, argumentele folosite şi ordonarea lor, gestica şi vocea, utilizarea locurilor comune şi a surprizei, etc.

            Limita asumată a volumului e refuzul „interpretării”, a deconstrucţiei şi judecării textului, în favoarea „explicării” caracteristicilor istorice ale scriiturii dramatice. În acelaşi timp, comentatorul citeşte în îndoielile lui Hamlet, contemporane scepticismului lui Montaigne, semnele sfârşitului epocii retoricii, împlinită în scrierile lui Thomas Hobbes şi René Descartes, pentru care căutarea adevărului era străină de vechea disciplină a discursurilor juridice. Ce nu găsim în recenta carte a istoricului britanic e conţinutul reluărilor formulelor tribunalelor latine. Sau mai precis formulat, ce tip de civilitate şi de subiectivitate  transportă vechile turnúri romane ale discursului? La fel cum protestatarii occidentali din 68 şi-au formulat experienţele în limbajul croit de Marx sau de Mao, fără ca prin acesta să retrăiască realităţile istorice ale secolului al XIX-lea sau geografia revoluţiei chineze, la fel rămâne de căutat sensul actualizării retoricii ciceroniene în Anglia elisabetană. Cartea deschide şi spre o meditaţie asupra raportului dintre retorică şi logică sau, mai larg, dintre arta vorbirii şi spiritul ştiinţific, victoria ultimelor odată cu Revoluţia Ştiinţifică nefiind atât de clară cum o sugerează Quentin Skinner aici sau în lucrările sale precedente. În veacul antiretoric al lui Descartes şi Hobbes, trăiau şi creau Comenius sau Baltasar Gracián, renovatori şi continuatori ai artei scrisului şi vorbirii alese. De regulă istoria filosofiei îi priveşte ca pe nişte vietăţi din altă eră geologică sau îi lasă în seama „literaturii”. Dar scrierile lor conţin poate germenii viitorului. Nu întâmplător, odată cu epuizarea modelului scientist către sfârşitul veacului al XIX-lea, Schopenhauer şi Nietzsche se întorc spre opera lui Gracián sau reconsideră moştenirea clasicismului renascentist. Considerată multă vreme ca o ştiinţă vetustă, retorica revine să adape capacităţile de interpretare ale unor ştiinţe umane puse în faţa unei lumi pe care uneltele logico-matematice nu mai izbutesc să o descrie. (Claudiu GAIU)

***

Jonathan Martineau (ed.), Marxisme anglo-saxon : figures contemporaines. De Perry Anderson à David McNally, Lux, 2013

martineau

Oarecum contraintuitiv, cultura franceză contemporană nu pare să fie foarte racordată la teoria critică internațională din ultimele decenii. Din motive de suveranism cultural, de relativă izolare a câmpului universitar, de inerție editorială sau de repliere conservatoare generală în ultimele decenii, traducerile sunt adesea sporadice și târzii, chiar și atunci când e vorba de clasici, iar gândirea critică franceză rămâne permeată superficial de dezbaterile teoretice internaționale, chiar și atunci când se desfășoară în medii intelectuale foarte la îndemână, cum e cel anglo-saxon sau german.

Introducerea (!) în curentele marxiste anglo-saxone din ultimele decenii, apărută la sfârșitul lui 2013 ca un volum colectiv la interesanta editură canadiană (!) Lux, încearcă să recupereze puțin din această întârziere provincială și să prezinte succint proiectele teoretice și contextul intelectual care a modelat apariția scrierilor a nouă autori considerați centrali în acest tablou al marxismului de limbă engleză : Perry Anderson, Edward Palmer Thompson, David Harvey, Moishe ­Postone, Derek Sayer, Simon Clarke, Robert Brenner, Ellen Meiksins Wood și David McNally.

Gustul anti-științific indus de French Theory e bulversat puțin aici de ocazia de-a discuta despre o reîntoarcere la un materialism istoric regândit anti-economist și anti-determinist (printr-o tradiție veche, cu rădăcini deopotrivă în Althusser și în scrierile celor din grupul istoricilor britanici marxiști), ostil față de teleologie și față de istoria gândită dogmatic ca succesiune necesară de etape, dar și despre dorința de regândire a științelor sociale, conștiente, de data asta, de încastrarea lor socială și istorică și de necesitatea de-a se constitui ca științe materialiste.

Istorici, sociologic, geografi, filosofi, istorici ai ideilor. Dezbaterea despre tranziția la capitalism, marxismul politic, teoria valorii, moștenirile teoriei critice germane, recunoașterea importanței pentru marxism a istoriei ideilor și a formelor culturale, cu funcția lor de reproducere sau, dimpotrivă, de subversiune socială, toate teme care se întrețes îndeajuns de satisfăcător în acest volum pentru a compensa puțin decupajul clasic pe autori. (Din care, dacă tot e să procedăm canonic, lipsesc totuși figuri esențiale și ireductibile ca Eric Hobsbawm, Immanuel Wallerstein, Mike Davis sau Fredric Jameson, ca să nu mai spunem de câmpul vast și imposibil de inclus aici al autorilor academici de științe sociale.) Per ansamblu, o colecție bună de micro-monografii, în care chiar și cei care s-au născut recitând din Meiksins Wood sau din David Harvey vor avea ocazia să facă niște descoperiri, și recomandabilă îndeosebi celor care au citit dezechilibrant de mult poststructuralism francez.  (Veronica LAZĂR)

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s