Minirecenzii (11)

Ştefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Tact, Cluj, 2015

 Guga_web

O carte extraordinară prin chiar normalitatea ei. Ştefan Guga face serios şi riguros ceea ce ar trebui de fapt să facă orice autor de astfel de cercetare monografică, ceea ce însă, în contextul nostru local de tristă pomenire, îl individualizează ca pe-un adevărat alien al ştiinţelor sociale româneşti. Că acest efort, de paradoxal pionierat în codul bunelor maniere academice, trebuia să se aplice operei lui Henri Stahl nu e însă ceva întâmplător. Stahl ne confruntă cu paradoxul simetric oarecum al unui autor care, deşi e slăvit frecvent şi periodic drept unul din cei mai – de nu cel mai – importanţi sociologi români, e recuperat mai degrabă ca simplu metodolog al cercetării empirice şi practician fidel al „şcolii lui Gusti”, soclu peste care se mai aşază eventual un strat de aluzii eroizante privind un presupus anti-comunism disident al său, manifestat – desigur – după reţeta rezistenţei prin cultură. În lectura dominantă, altfel spus, „Stahl este important indiferent de ce a scris sau a spus, ba uneori chiar în ciuda a ceea ce a scris sau a spus”, ceea ce configurează dublul paradox „al unei autorităţi în absenţa unui autor, din care derivă direct un al doilea – cel al autorităţii care îşi subminează singură propria autoritate”. Căci ceea ce este comun ambelor acestor tipuri de recuperare monumentalizantă este că ele se realizează nu doar prin ignorarea contribuţiilor teoretice ale lui Stahl, ci inevitabil chiar în contra acestora, lectura textelor stahliene aducând cu sine riscul să descoperim în sociologul obştilor devălmaşe nu doar un elev infidel al şcolii lui Gusti, şi nici doar ceva mai mult de-un metodolog, ci chiar şi un veritabil sociolog marxist. Tocmai de aceea, în întâmpinarea acestor provocări şi în încercarea de a face puţină lumină sub statuia receptării lui Stahl, Ştefan Guga purcede la un survol impresionant al lucrărilor acestuia, pe care le clasează, citeşte, analizează atent şi plasează erudit în contextul dezbaterilor de idei aferente, având mereu grijă să sublinieze atât apropierile şi convergenţele dintre teoria lui Stahl şi alte teorii existente, cât şi originalitatea celei dintâi acolo unde atât de des este cazul. Reiese astfel imaginea unui Henri Stahl practicând o sociologie istorică originală, dar totodată perfect integrată tradiţiei materialismul istoric marxist, un sociolog într-adevăr incomod, dar care, dacă s-a opus undeva ideologiei dominante în comunism, a făcut-o atacând tocmai filosofia oficială de dreapta a regimului, de factură idealistă şi naţionalistă (sub forma „spaţiului mioritic” blagian şi al „creştinismului cosmic” eliadian, pe care le distruge în Eseuri critice), şi care, din chiar marginalitatea sa din acest colţ de lume al blocului comunist, a participat activ, la zi şi în mod cu totul original, la cele mai importante dezbateri ale istoriografiei şi sociologiei marxiste contemporane lui (dezbaterea Dobb-Sweezy şi dezbaterea Brenner din anii 60-70). Un sociolog, totodată, care a ştiut să combine perfect cercetarea empirică, la firul ierbii, cu munca în arhive şi articularea conceptual-teoretică şi care a reuşit astfel să atingă acea distanţă optimă faţă de cele două extreme ale „autohtonismului” şi „cosmopolitanismului”, practicând ceea ce alţii doar au declarat programatic – studierea particularului, disponibil la faţa locului şi abordabil cu mijloacele existente, dar cu anvergura şi atenţia necesare pentru a despacheta din el semnificaţiile, problematicile şi mizele de relevanţă universală. Nici nu mai ştiu dacă vorbesc aici de Stahl sau de Guga. (Alex CISTELECAN)

 

*

Roland Clark, Sfîntă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Polirom, Iaşi, 2015

sfanta-tinerete-legionara-activismul-fascist-in-romania-interbelica_1_fullsize 

Primul volum dintr-o nouă colecţie de „Studii româneşti” găzduită de editura Polirom. Aşa cum era, desigur, firesc, colecţia debutează cu o cercetare despre mişcarea legionară scrisă de un autor cu vădite simpatii fasciste. Partea bună e că, graţie devotamentului şi fascinaţiei sale pentru subiect, Roland Clark e în stare să conspecteze şi să redea fidel kilometrii de arhive cu documente şi publicaţii uitate ale perioadei. Ceea ce e, cumva, şi în avantajul autorului, a cărui rigoare şi hărnicie arhivistică par să se dizolve în ceaţă ideatică de îndată ce scoate nasul din materialul empiric – argumentând, de pildă, că mişcarea legionară a fost un curent modernist, întrucât membrii ei, deşi preferau mersul călare, nu se temeau să folosească maşina de tipărit, iar gazete ei, între o doină şi-o rugă, un discurs de-al Căpitanului şi-o pansemă de Eliade, reuşeau să strecoare şi câte-o reţetă culinară pe bază de „gelatină de portocale, creier prăjit cu sos şi ficat de gâscă în aspic”.

Partea proastă e însă că, mânat de aceeaşi slăbiciune faţă de subiectu-i de studiu, Clark demonstrează o deranjantă disponibilitate permanentă – scuzată şi mascată tocmai de metoda sa hotărât empirizantă şi documentaristă – de a explica „în context”, de a fi „imparţial” şi „obiectiv” lăsând – nu-i aşa – să vorbească die Sachen selbst, i.e. legionarii prin faptele şi vorbele lor. Ceea ce rezultă astfel e o impresionantă acumulare de detalii anecdotice cu fascişti, din care lipseşte chiar ceea ce contează şi ceea ce ar fi trebuit să ţină laolaltă acest minuţios inventar: desigur nu condamnarea morală a fenomenului studiat (acest ingredient e premisa de bază doar în istoriografia comunismului), ci tocmai analiza socială şi istorică a mişcării legionare şi a contextului său imediat. Cum acest nivel teoretic lipseşte cu desăvârşire, singura legătură dintre faptele de vitejie ale legionarilor înşiruite atât de minuţios în carte devin propriile lor explicaţii oferite pentru ele – de pe şaua calului sau de prin diversele lor gazete, faţă de care Clark riscă maximul de îndoială printr-un abia şoptit „ar fi putut să nu fie întru totul credibile” – şi din care aflăm, printre altele, că tinerii legionari, atunci când cafteau sau asasinau evrei pe unde îi prindeau, de fapt mai mult se distrau, şi, în cel mai rău caz, atunci când o făceau serios, în realitate răspundeau la agresiunile repetate ale acestora. Iată de ce un bun şi dedicat arhivist fascist nu poate fi, totuşi, nici măcar un bun compilator. (Alex CISTELECAN)

***

Odo Marquard, Dificultăţi cu filosofia istoriei: eseuri, traducere Maria-Magdalena Anghelescu, Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

Gunther Anders - Stenograme

Anul acesta, pe 9 mai, s-a stins Odo Marquard, vocea erudită, dar mucalită a filosofiei germane din a doua jumătate a veacului trecut. Un Diogene părăsind butoiul antic pentru o catedră de filosofie la Giessen. Născut în 1928, formarea sa se află răspântia dintre politizările radicale ale perioadei interbelice şi cele postbelice ale anilor 60, înscriindu-se în „generaţia sceptică”, studiată şi botezată astfel de sociologul Helmut Schelscky. Dar pentru Marquard, scepticismul e mai ales o cercetare personală şi o opţiune filosofică încă de la prima sa scriere, Metoda sceptică în viziunea lui Kant (1957), reformulată şi rechestionată, chiar şi jumătate de secol mai târziu, în Scepticismul în modernitate (2007).

Singurul său volum transpus de curând în română e o colecţie de conferinţe din anii 60-70. Despre ce e vorba acolo? De la cruciaţi la oengişti, de la misionari creştini la dronele de atac, diversele intervenţii occidentale s-au justificat printr-un destin civilizator. E timpul, spune Marquard, în felurite registre, să fim cruţaţi de aceste argumente sistematizate de idealismul german sub numele de filosofia istoriei. Tradus în caragialiană: „a se scuti!”. Marquard se prezintă ca specialistul acestei scutiri. E cel ce constată scadenţa filosofiei istoriei odată cu victoriile teoriei critice în spaţiul intelectual apusean. Pironian prin destin şi afinitate intelectuală, el se va situa în răspărul succesului teoriei critice pe care, în câteva pagini autobiografice, îl consideră ca simptom al unei „dezobedienţei amânate” faţă de dictatura nazistă. E o răzvrătire tardivă înfăptuită în comoditatea materială a Germaniei federale reconstruite, o revoltă fără riscuri considerabile. În notele explicative de la finalul cărţii – aproape jumătate din lucrare – găsim portrete acide ale revoluţionarismului academic şaişoptist, la fel de fals ca şi mioritica „rezistenţă prin cultură”. Reprezentaţii săi ar fi suferit o „conversiune de la Odin la Mao”, de la mitologia wagneriană la orientalismul sinologic stângist, petrecută în „cuiburile de rezistenţă, produse ca nişte construcţii din prefabricate, în stilul cartierelor cu case înseriate, cu grădiniţele de zarzavat ale criticii.” Şi peisajul e animat de „locuitorii lor, gânditorii pensionari ce se plimbă – smulgând câte-o roză la (răs)crucea prezentului ca o buruiană – pe drumurile îngrijite ale minimei rezistenţe (…), cu activitatea de conservare aferentă.”

Însă Odo Marquard nu e un gânditor al resemnării acrite. Zeflemeaua aruncată asupra revoluţionarilor de campus e consecinţa unei gândiri istorice şi grave asupra revoluţiei. Cum anume? Prin relectura lui Hegel, văzut, nu aşa cum ni-l redau manualele şi introducerile în idealismul german, ca Ideologul Stării de Fapt şi al imobilismului social prusac, ci ca producător al unei hermeneutici revoluţionare în care lumea nu este doar ceea ce este ci şi ceea ce trebuie să devină în vederea libertăţii şi a autonomiei umanului. Or, emulii Şcolii de la Frankfurt aderă la ultima amăgire metafizică – sfârşit al unei întregi istorii a înstrăinării redată de prezentele eseuri sub formula „arta de a nu fi fost eu acela”.

– Şi cine a fost, atunci?

– Dumnezeu, Eul transcendental, Spiritul Lumii, Clasa şi, în principiu, ceilalţi. Ivirea şi construirea unei instanţe, Natura, care mă scuteşte de responsabilitatea devenirii e analizată pe rând în estetica romantică, în psihanaliză, în tipologia istorică şi sociologică sau în succesul antropologiei. Însă toţi aceşti duşmani ai filosofiei istoriei şi a unei gândiri emancipatoare indică dificultăţile unei gândiri a reaproprierii. (Claudiu GAIU)

*

 

Pierre Dardot, Christian Laval, Commun. Essai sur la révolution au XXIe siècle. La Découverte, Paris, 2014

 

commun 

Ce avem aici? O planturoasă odrăslire de peste 500 de pagini, al doilea vlăstar al mariajului savant dintre Pierre Dardot şi Christian Laval, năşit de Erudiţia în ştiinţele sociale şi Mesianismul revoluţionar. Măcar reuşite livreşti să lase în urmă mişcarea Indignados, dacă cele politice se lasă aşteptate.

E împlinirea unui adevărat plan cincinal al celor doi autori, un filosof şi un sociolog, care se mai reuniseră în 2009, pentru o anchetă asupra originilor intelectuale ale neoliberalismului, Noua raţiune a lumii, cercetare ce se dorea o prelungire a intuiţilor intelectuale ale lui Michel Foucault. De astă dată întreprinderea lor comună e un dialog cu Antonio Negri şi Michael Hardt din trilogia acestora, Imperiul, Multitudinea, Commenwelth, o polemică purtată asupra insurgenţelor şi a principiului „comun” al comunităţii şi lucrurilor puse laolaltă în societate. O partidă de tenis savant, în care perechea franceză se îndepărtează de cuplul gânditor italo-american, a cărui critică ar fi ipotecată de prejudecata unei viziuni pur rentiere asupra capitalismului contemporan şi de încrederea nejustificată într-o continuă autonomizare a muncii intelectuale ce ar conduce spontan spre un comunism informaţional. O altă afinitate polemică este împărtăşită de cei doi autori cu economista nobelizată Elinor Ostrom. Apreciază munca acesteia în conturarea unor noţiuni privind bunurile comune, care nu sunt nici publice, nici private, şi analiza practicilor gestionării acestora. Dar travaliul ei ar fi mărginit de folosirea exclusivă a corpusului economiei clasice şi al teoriei jocurilor, fără o anchetă asupra bazelor lor filosofice.

Planul ambiţios al celor doi poate fi chestionabil mai ales din punctul de vedere al singularului menţinut în titlu, pentru a nu pomeni de neprihănirea lor geopolitică. Cei doi vor să găsească dacă nu o idee centrală, cel puţin un răspuns unitar la proteste şi lupte din cele mai felurite: primăveri ale popoarelor, democraţie reală, mişcări Occupy, răzvrătiri studenţeşti contra Universităţii capitaliste, cereri privitoare la distribuţia apei sau a transportului public, contestarea controlului poliţienesc asupra internetului, etc. Pentru a depăşi această pluralitate pe care pistele cercetării lor – lingvistice, filosofice, juridice, istorice – o fac şi mai evidentă, Dardot şi Laval încearcă să surprindă o idee comună în practică, într-o mişcare revoluţionară anunţată la începutul secolului al XX-lea de resurgenţa politică a proletariatului şi trădată aproape imediat de birocraţia de stat a socialismelor reale. Deşi încearcă să încheie volumul cu program politic, acesta rămâne un nonalog teoretic inspirat din asociaţionismul de secol XIX şi din consiliarismul de secol XX şi care preconizează: (1) o refondare a instituţiilor politico-economice, (2) un nou sistem juridic bazat pe dreptul de folosire, (3) emanciparea prin munca colectivă, (4) comunizarea întreprinderilor, (5) extinderea principiilor economiei sociale şi solidare, (6) regândirea unei cetăţenii social-economice în faţa prăbuşirii politicilor sociale etatiste, (7) comunizarea serviciilor publice, (8) instituirea de bunuri comune mondiale, (9) federalism popular internaţional.

Sau poate e chiar un decalog, post-scriptumul autorilor fiind un îndemn – împrumutat de la Castoriadis – la o revoluţie ca „reinstituire explicită a societăţii”. Cum se face asta? Dacă răspunsul vine peste alţi cinci ani, tot într-o carte comună scrisă de Pierre Dardot şi Christian Laval, vom putea probabil anunţa înfrângerea programului lor politic. Dar sunt şi eşecuri roditoare în sugestii! (Claudiu GAIU)

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s