în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

[Vatra, nr. 10-11/2015]