Al. Cistelecan – Un diplomat al Universității Patmos

Teodor Dună face parte din artileria grea a douămiiștilor, din micul (tot mai mic) grup al poeților pentru care realul devine spontan fantasmatic iar fantasmaticele – reale, ba chiar și realiste. Erupția imaginativă alimentează în rafale electricitatea vizionară a poemelor iar administrarea ei ritualică, pe suporturi epice, mută vedeniile catastrofice în parabole cu pulberea existențială gata aprinsă. Dumitru Chioaru a zis despre poezia lui (în Noi developări în perspectivă, Limes, 2010, p. 107) că e „un continuu recviem” iar Octavian Soviany, cam tot pe-atunci, l-a calificat (în Cinci decenii de experimentalism, II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 169) drept „cel mai apocaliptic” dintre douămiiști. Așa a fost, așa a rămas. Diploma de Patmos l-a acreditat definitiv ca reporter de agonii și martor la escaton.

Citește în continuare →

Anamaria MIHĂILĂ – Poezia artificialului și formele trupului-obiect

obiecte-umane-cr

Ultimul volum al lui Teodor Dună, obiecte umane, forțează la maximum pedala neoexpresionismului douămiist. Aglomerările de obiecte fragmentate în manieră suprarealistă, teribilismul mizerabilist și epuizarea oricărei potențialități salvatoare construiesc noile valențe de poeticitate ale unei formule stilistice, de altfel, cunoscute. Recognoscibil ca scriitură și prin zona obscură, grunge, din care își selectează imaginile, Dună alege să remonteze direcții ocolite în literatura recentă tocmai prin riscul clișeului și al desuetudinii pe care acestea le presupun.

De pildă, spațiul încărcat de obiecte, dezumanizarea și artificiosul existențial pătrund în orizontul literar românesc odată cu proza lui Blecher. Or, a repune în discuție o astfel de temă nu într-o poezie, ci într-un volum ce mizează încă din titlu pe răsturarea raportului dintre uman și obiectual înseamnă, de la bun început, o asumare a scriiturii și o reinventare a modelului de autoritate. Mai aproape de intertextualitatea optzecistă și de construcția pe dos a lumii date, poezia de față contează prin felul în care descalifică asocierea cu o poetică complet tranzitivă și afirmă nevoia de reliricizare, de abstractizare a literaturii. Citește în continuare →

Teodor DUNĂ – vărsare de oameni

în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

[Vatra, nr. 10-11/2015]