Nicoleta CLIVEȚ-CERNEA – Roman cu demoni și moldoveni

celalalt simion

În urmă cu cincisprezece ani, isprăvile lui Simion Liftnicul se terminau cam în coadă de pește: după un sejur de două saptămâni în liftul devenit loc al rugăciunii și chiar al săvârșirii câtorva minuni, dispariția sa e atât de miraculoasă, încât până și cel are i-a consemnat strania aventură spirituală dă din umeri neștiutor la aflarea veștii. Cert este că se lăsa astfel deschisă o portiță pentru eventuala întoarcere a personajului, cu alt chip și alte metehne. Celălalt Simion (Polirom, 2015) își face intrarea în scenă venind dinspre celălalt capăt al spectrului experiențelor sufletești: spațiul de recluziune este acum închisoarea, iar rugăciunea este înlocuită de virtuțile instantaneu liniștitoare ale Xanaxului.

Redus la principalul nucleu epic, cel mai recent roman al lui Petru Cimpoeșu s-ar rezuma astfel: ajuns în detenție, Simion (zis Puiu, un merceolog pensionat pe caz de boală grație soției, Emilia, care a lucrat la Casa de Pensii) scrie o Lucrare. De fapt, el este chiar naratorul romanului Celălalt Simion, roman scris pentru a beneficia de varii avantaje, inclusiv de o eliberare condiționată. Acțiunea este plasată în Bacău, „un loc urât interesant“, în care cea mai prosperă afacere este cea cu haine second hand, unde cetățenii sunt „mereu nervoși“ și „nemulțumiți de viață“ (de aici și consumul generalizat de Xanax), dar dornici să se căpătuiască în stil românesc, adică ușor și repede. Asta îi face să fie receptivi la orice prilej de îmbogățire, iar asemenea prilejuri nu lipsesc, căci „mâna Destinului“ și, deci, voia lui Dumnezeu își fac imediat simțită prezența și lucrează eficient, cum altfel decât prin oameni providențiali. Ieșit din casă sub pretextul căutării motanului pierdut al nevestei, Simion se abate pe la crâșma Regrete Eterne, unde amicul Gogu (absolvent a zece facultăți private, acesta își câștigă existența ca postac al primăriei, cu nickname-ul Bestia Securistă) i-l prezintă pe Deputat – un individ dubios, presupus parlamentar, cinic și pragmatic, dar evaluat de Simion ca „om de valoare“. Planul său e simplu: speculând interesul în creștere acordat societății civile, propune crearea unei Fundații prin care „vom scoate bani din setea de dreptate a poporului. Este nestăvilită!“ Aceasta se va numi Fundația Umanitară și Culturală Filantropia (redenumită, ulterior, Rafael), obiectivul fiind „acela de a ne îmbogăți“. După lansarea proiectului, Deputat dispare, pentru ca după alte două luni Simion, Gogu și Bazil (prieten al lui Simion, fost ziarist, obsedat că e urmărit de KGB și atacat psihotronic, un fel de intelectual neînțeles al urbei) să se întâlnească cu trimisul lui Deputat, respectiv cu Avocat European pentru Drepturile Omului, pentru  a definitiva totul. Fundația este înființată, iar echipa e completată cu Emilia (contabilă), Hans (amic al lui Bazil, un mecanic auto cunoscător al magiei negre) și Gioni (inamicul maidanezilor). Obiectul de activitate: trei furgonete cu număr de Bulgaria, conduse de Bazil (însoțit de Lica, o chinezoaică venită la muncă în Bacău, rămasă șomeră și pripășită pe lângă el), Hans și Gioni hărțuiesc șoferii în trafic, dar le dau și posibilitatea de a se plânge pentru asta, căci pe spatele mașinilor scrie: „Indisciplinat în trafic? Sunați la…“ Numărul de telefon este unul cu suprataxă, iar la capătul firului răspunde Simion, cu misiunea de a înregistra plângerile și de a prelungi conversațiile. Gogu este, firește, eminența cenușie ce veghează din umbră. Afacerea merge strună, până când Simion însuși dă în vileag întreaga inginerie financiară: într-o discuție cu Bazil, îl avertizează pe acesta că telefonul este cu suprataxă. Din păcate, însă, numărul lui Bazil chiar era supravegheat, astfel încât vor fi repede judecați ca grup infracțional organizat (amenințarea adusă siguranței naționale este o acuzație la care se renunță pe parcursul anchetei) și condamnați: Simion și Emilia primesc câte doi ani de închisoare, Gogu ia cinci ani, dar după ce-și ascunde banii câștigați în Eleveția, își cumpără și un avion cu care fuge în Transnistria; Hans are un accident în care se rănește grav la singurul rinichi pe care îl mai are (pe celălalt îl vânduse ca să-și cumpere un Iphone și să-i plătească nevestei o operație de micșorare de nas), iar pe Bazil îl așteaptă „o luptă scurtă și inegală“ cu cancerul, pe care o va pierde. Deci ultimii scapă datorită bolii, în vreme ce Gogu, strategul întregii ticăloșii, se salvează prin mijloace brevetate de capitaliștii autohtoni.

Anii care îi despart pe Simionii lui P.Cimpoeșu au transformat o umanitate deopotrivă năucă și evlavioasă (dar care păstra speranța) într-una anxioasă, nevrotică, inconștientă de dimensiunile și implicațiile răului pe care-l orchestrează. Romanul „cu îngeri și moldoveni“ al lui Simion Liftnicul este înlocuit acum de un roman „cu demoni și moldoveni“. Toate personajele din Celălalt Simion se cred victime (ale sistemului, mai ales); agitația lor interioară și mentală e semnul unei nevroze grave (nu degeaba „orice zi fără Xanax poate fi o zi ratată“) ce pare să le fi afectat iremediabil ființa profundă. Dacă în Simion Liftnicul ușurătatea firii moldovenilor abia începea să dădea târcoale infernului, aici se instalează chiar în mijlocul lui: răul erodează din interior, rapid și fără a întâmpina rezistență. Aproape că nu există paragraf în care să nu fie raportată o nenorocire, o șmecherie, un matrapazlâc. Frazele scurte, presărate cu naivități și stângăcii (în fond, naratorul Simion nu e decât un merceolog), au o nonșalanță și o directețe ce concurează aerul precipitat al breaking news-urilor de pe la noi. Există mult anecdotic, mult senzațional ce proliferează metastazic, infernal, așa încât totul ar putea să pară prea mult și prea apropiat de modul în care este mediatizat cancanul în prezent. În realitate, însă, epicul acesta centrifug și strident este oglinda ce reflectă o umanitate ea însăși centrifugă, infinit divagantă, amestec sulfuros de planuri mari (de a scrie Lucrări/ Tratate, mereu cu majuscule, de parcă s-ar încerca prin ele compensarea nimicniciei) și găinării mărunte.

Există în roman o scenă revelatoare pentru deruta existențială a acestei lumi; este vorba despre acele dimineți în care, trezindu-se, „Emilia se ridica în șezut, stătea așa cam un minut, cu privirea fixată pe dulapul de haine, și la urmă întreba: Cine sunt eu?“ Această rupere a contactului cu sine (amplu caracterizantă pentru toate personajele) își găsește o reparație stângace și provizorie în vorbele lui Simion: „menționez că tu ești soția mea și persoana la care țin cel mai mult pe lumea asta, mai ales că nu avem copii (…). Uneori, dacă reușeam să o fac să înțeleagă în profunzime cât de frumoasă e viața și cât de fericiți suntem împreună, chiar începea să plângă. Alteori, după ce rămânea alte câteva momente pe gânduri, părea că-și revine. Începea să-și amintească cine e și de ce se trezise în pat lângă mine. Se pipăia în creștet, apoi pe frunte și în alte câteva zone ale capului, ca și cum l-ar fi verificat dacă nu prezintă fisuri.“ Adevăratul leac va fi găsit de Emilia în Formula AS: mersul la biserică. Numai că la prima tentativă de acest fel, asistă la un deces taman în Casa Domnului, pe când preotul predica despre fericire; e convinsă că evenimentul are de-a face cu prezența ei acolo și renunță la aceste incursiuni. Rămâne, totuși, cu o altă întrebare: „Ce este fericirea?“ Dar răspunsul nu mai contează, căci Emilia e hotărâtă: „eu nu vreau să fiu fericită“. De ce? Pentru că despre cel mort în timpul predicii preotul spusese: „E un om fericit, că a murit în biserică“. Pe scurt, Emilia nu vrea să fie fericită pentru ca nu cumva să moară. Mai bine viu și nefericit până la uitarea de sine, asta e ceea ce experimentează la fiecare pagină personajele lui P.Cimpoeșu.

Și totuși, există o formă de nemurire la care se visează: cea prin scris. Nu doar Simion scrie o Lucrare, ci și Bazil, care concepe mental „un Tratat care va unifica teoria Evoluționistă cu cea Creaționistă“, cu titlul Reversibilitatea și Ireversibilitatea Artei în Timp și Spațiu. Dar cum totul este aproape instantaneu evaluat în bani/ poziție socială, și scrisul capătă aceeași miză: Simion țintește cu Lucrarea lui direct spre Premiul Nobel, dar nu se gândește că l-ar putea lua înaintea lui Cărtărescu (devenit intelectualul-simbol al acestor scribi, amintind de popularitatea de care se bucura Patapievici printre locatarii blocului lui Simion Liftnicul). În definitiv, o eliberare condiționată n-ar fi nici ea de colo, chiar dacă îngroșarea rândurilor celor care trudesc din greu la scrierea noii noastre literaturi carcerale nu e tocmai un titlu de glorie. Și așa, încă o dată, un plan măreț cade în mizerie și un prilej de nemurire e sacrificat pentru o eliberare condiționată.

Există mult umor în Celălalt Simion, numai că nu-ți prea vine a râde. Un demon roade la temelia acestei lumi și nimic nu-l poate îmblânzi: rugăciunile sunt de domeniul trecutului, iar scrisul a pactizat și el cu diavolul, rezumându-se la a raporta fidel și pragmatic din mijlocul infernului. „Nu-i lumină nicări“, cum ar spune rapsodul, și asta trezește fiori reci pe șira spinării. Inclusiv pe cea a criticii, care nu a venit prea entuziast în întâmpinare. Chiar și așa, trebuie recunoscut că romanul lui P.Cimpoeșu are pregnanță și este prietenos cu cititorul. Adică știe să spună o poveste (chiar mai multe), iar asta continuă să fie mare lucru pe la noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.