Viorel MARINEASA – (Sendi la Betoane)

marineasa

„Alo, domnul Florinîci, domnu Gabu? De la Poliţie vă căutăm. Îl cunoaşteţi pe Cure Alexandru?” „Îl cunosc.” „Veniţi să-l recunoaşteţi. Este mort.”

De priveghi, l-a evocat fiecare după puteri. L-au dus de urgenţă în casa mortuară din cimitir, că în apartament n-ai fi rezistat de miasme chiar şi cu toate uşile şi ferestrele deschise. (Ce vorbeşti? L-au transportat întâi la judeţean, ca să-i facă autopsia. Nici nu se punea problema să rămână la bloc.) Cu îngăduinţa administratorului, au rămas acolo peste noapte. „Numa să nu faceţi larmă şi mizerie şi nici s-o daţi prea tare pe băutură.” Au pus în surdină şi nu prea Janis Joplin, Grateful Dead, Fleetwood Mac şi altele la fel, că tare-i plăceau răposatului. Cine să aibă ceva cu ei acolo, în pustietatea de la Betoane, între fabrica de ciment, micul triaj al gării Fratelia şi linia salcâmilor ce ascundeau dărâmăturile unei foste cazarme. Au pălăvrăgit. S-a întâmplat asta şi cu aprobarea popilor, sicriul a fost închis înainte de termen, iar ca să estompeze descompunerea, au băgat cei de la firma Ultimul ceas o combinaţie echilibrată de formol şi de miroazne canonice. Mentenanţă ultimul răcnet. Haverii, prietenii fără reproş, şi-au adjudecat dreptunghiul din faţa capelei, unde putoarea mortului se combina cu cimentul stătut, pişat de atâtea lighioane, şi au ţinut-o până-n zori. Nu contează cine şi-a dat drumul primul.

  1. L-au trimis pe Sendi în delegaţie la Piteşti, la Uzinele Dacia. Nu te lăsau să intri în vagonul-restaurant decât după o jumătate de oră de la plecarea trenului. Asta-l capsă pe Sendi. Voia o explicaţie. Cu ce fras se îndeletniceau ăia dinăuntru? Ce preparativele lu peşte tot puneau la cale? S-a postat pe puntea dintre vagoane şi dă-i cu pumnu în geam. Ăia se făceau că plouă. Au deschis, de-ai naibii, cu două-trei minute întârziere. Dacă nu haleai, nu primeai pileală. Regulament cheferisto-ceauşist. Ospătarul ieşit în calea lui Sendi era mai cu fasoane interbelice decât agaricii de modă nouă. Unsuros, mustaţă subţire gen Sile Dinicu, şefu de la estradă, plecăciuni, şervet lăbărţat pe braţ. Pirpiriu pe lângă carura de rugbist ostenit a lui Sendi. Ceva berule, neaş? îi fură întrebarea unul venit din spate. Mai întâi mâncărica. Sendi, strivindu-l cu privirea: Care-i oferta la felul întâi? Ăla, distras de intrarea celuilalt client: La felul întâi… Sendi: Uită-te la mine când vorbeşti! Tot ăla, bleojdindu-se tandru, schiţează un pas de dans şi ciripeşte aproape sopran: La alegere, ciorbiţă de perişoare, ciorbiţă de văcuţă sau ciorbiţă de pasăre. Sendi, stârnit, îl prinde de mustăţi, cum-necum, îl ridică de vreo palmă şi-i trage o scuturătură ca la şcoală: Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Repetăm…

  2. Umblă vorba că, dacă vrei să nenoroceşti pe vreunu, fă-i cadou un iaht cu motor: îl termină impozitele, întreţinerea, carburanţii şi câte altele. Sendi îşi găsea fraierii lui în materie de sărbătorit. Cumpărase de la preţ redus un volum1 trilingv de Dolores Ibarruri, în română, spaniolă şi rusă, baban, sclivisit, poze color, i-a mai luat pe doi şi s-au înfiinţat la ziua unui sfânt fără umor, aşteptând să primească de băut. A scris în prealabil o dedicaţie care împăca deştept revoluţia mondială cu praznicul creştin. Sendi avea ce avea cu sfântul, dar nici pe La Pasionaria n-o suferea, după ce se informase că, odată întoarsă în Spania, ar fi respins ideea dictaturii proletariatului pe motiv că poporul ei e prea avid de libertate, iar o dictatură, fie şi proletară, nu i-ar prii deloc. De ce oare am fi noi obligaţi s-o suportăm, şi asta numai cu numele, dacă stai să cugeţi, se născocora Sendi. Sfântul înghiţi hapul şi scuipă oaspeţilor o poşircă în loc de trăscău veritabil, iar mărinimoşii, reprezentaţi prin Sendi, au recuperat cadoul, nesperat, câteva săptămâni mai târziu, de la anticariat, cu dedicaţia intactă. Peste un an – aceiaşi tipi, aceeaşi carte, iar gazda, prizonieră a prenumelui său, scoate basamacu cu duşmănie şi parcimonios. După ’90, Sendi a prins ciudă pe revoluţionarul Petre Roman, de parcă ăla fusese vinovat că mama sa, Angelina, se trăgea din spiţa Pasionariei. Mai rău, a aflat că-n anii cincizeci, pe Aviatorilor, ar fi locuit arţăgoasa spanioloaică mai degrabă bască în palatul ce avea să devină sediu al FSN-ului lui Iliescu, aşa că să te ţii!

  3. Las că şi cu bunele intenţii o sfeclea. De ziua altui tovarăş şi pretin şi-a tot bătut capul să fie original. Ăla, fecior tomnatic, se însurase de curând cu una iar cam trecută. Stăteau, vorba vine, într-o cameră de trecere, unde îngrămădiseră mobilier bătrânesc provenind de la amândoi, dar şi de la rude sau amici. Un credenţ, cum ce-i aia credenţ, măi oltene? un bufet adică, cu o vitrină umplută de porţelanuri desperecheate, un garderob masiv picat într-o rână, şapte scaune de opt feluri, un lădoi oribil, interminabil, pentru făină sau pentru alte cele, cine să-l ştie, cărţi în rafturi, cărţi pe jos curgând din pachetele sparte, n-aveai loc să te mişti… şi Sendi ce s-o fi gândit, ia să le fac una de casă nouă, a umblat tot oraşul până să-i cadă fisa, şi-a adus aminte că la magazinul Bega, prinsă-n pălămare, atârna de câţiva ani o balalaică ornamentală de vreun metru juma, s-a împrumutat ca s-o cumpere, dar a beneficiat şi de o reducere frumoasă, că nu fusese vandabilă, deşi unanim admirată, a vrut să achiziţionese ş-un nai cât un ţambal, da nu i-or mai ajiuns banii, o luat un fârtat cu iel ca să carie muonstru şî s-or prezintat la gazdă, acolo lumie şî ţară, înghesuială dă mobile, pierpietu muobilie, şî dă goşti, adicătelea mosafiri, oltene, fire-aţi neamu, sărbătoritu să zăbunească la cap cân l-o vădzut cu godzila dă chitară sovietică, abia o situară în respectivul purcoi, da Sendi s-o aşădzat calm pră lădoniu dă fănină ş-o aşceptat să-i dea dă beut.

  4. Discurs plăcut. Ştia multe. Îi înduram prostioarele. Neajutorat. Violent la beţie. Greu să-l suporţi. Băga în el cu pumnu medicamente pentru herţ şi pentru scrânteală. Sărea cu toporu la vecini. Trecea dintr-un registru într-altu’. A tins să fie enciclopedic. Un polihistor. Ştia gramatică, astronomie, trigonometrie. A cantonat în mici nebunii. Voia jazz, cinematecă în regim continuu. Le găsise parţial la studenţi, la Casă, avea găşti în completare pe lângă. Obsedat să ştie ce şi cum a fost cu Ceaikovski. Cu muzichia şi cu liubovul. În consecinţă, a halit de nenumărate ori ‘Music Lovers al lui Ken Russel, recurgând mai ales la nopţile cinefile, patronate de Pacă pederastul (dar şi tăticu’ fotografilor refuzaţi), nopţi itinerante şi deocheate, care se lungeau în amieze vâscoase, când te întrebai cine sforăie lângă tine pe covor şi, şontâcăind mai adânc, în ce casă te afli şi de câtă vreme. Se împotmolise în rebusuri de doi bani, colecţiona revista de popularizare Magazinul. S-a băgat în yoga şi-n Krishnamurti. Înţelegea când eronat, când surprinzător. Dispera. Complet inadaptat. Fără nici un fel de priceperi. La şah, martori incerţi vorbesc despre finaluri rezolvate genial. Numai versatilitatea l-a privat de performanţă. A perfecţionat, pe urmele lui Smîslov, Apărarea Grünfeld. Jucând în minte partidă după partidă, în timp ce noi credeam că altceva îl frământă, se extazia zgomotos: „Mă urmăreşti? Pe scurt. Albul amână Cc3!” Uite că intervine unul şi insistă cu „I-am zis: şi cu Eliade, şi cu palindromuri, şi cu horoscoape nu se poate.” Altul: „De ce ne-am adunat aici? Să-i supralicităm cusururile? Să-l punem la zid?” Poliglot. Era as în engleză. Ştia maghiara la nivel de regionalisme. Înţelegea nemţeşte şi sârbeşte. Culegea vorbe de duh. Povestea Sendi că, prin 80, îl auzise în tramvai pe un puşti cam de clasa I trântindu-i una în ungureşte bunicii care-l aducea de la şcoală: „A hideg segged mellet nem jó aludni”, adică, oltene şi voi bănăţeni de viţă recentă, „Nu-mi place să dorm cu tine, că ai curu rece”. (Peste mulţi ani, Ianci şi Şomică vor avea o scurtă polemică stând în curtea lui Gabu la un pahar cu vin. Dar dacă Sendi o fi spus „Nem szeretek melleted aludni mert hideg a segged”? Trebuie păstrată nota infantilă şi eliminată cea erotică, precizează Ianci. Şomică achiesează ţuguindu-şi buzele, apoi mai trage un gât.) Trecând pe lângă un apartament dintr-o casă de raport, Sendi tocmai o surprinde pe o babă vorbind cu pisicile rămase afară în ploaie, în faţa sitei de la uşă: „Was ist los, Mädels, habt ihr’n Regenschirm vergessen?” („Ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela?”) Când îi vedea pleoştiţi pe amicii săi, Sendi îi frăgezea cu „ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela?”, iar expresia a făcut vogă, a intrat în diverse contexte, se potrivea-nu se potrivea.

e…. Apăruse încă unu’. Deşi ultimul venit la veghe, o să plece primul. N-ar zice că-l agasează pălăvrăgeala, doar că nu-i prieşte. E încă întuneric. Calea înapoi. Sendi-i pus bine în capelă. Pretenarii se-ntristează şi se veselesc. Şirul de salcâmi. Bănuieşte cazarma hâită. Se sufocă. Trage aerul înecăcios cu iz de clincher. Case scunde, păzite de câini parşivi, care caută să-ţi pice în spate. Dintr-o ogradă – un hohot muieresc dând pe dinafară tabacioc şi curvăsăreală. „Râde cu toţi dinţii”, îl săgetă un susur în urechea stângă. Merge pe mijlocul drumului. Paznicul de la Betoane – în faţa porţii. Fâşâitul flegmatic a două-trei maşini ce-l depăşesc razant. Vasăzică, Sendi tolănit în fotoliu. Alături, patru cutii goale de pizza şi o sticlă aproape terminată de vodcă. Duhori greu de suportat ies din el. Atunci, demult, după o întâlnire la club, la unul dintre cluburile cu clopoţei plasaţi de organele de supraveghere, la cercul de deontologie generală (asta-l descumpănea pe tov Suveacă şi se-ntreba pe bună dreptate dacă-n spatele fasoanelor de atare gen nu se ascunde vreun pui de dumnezeu – cu d mic: deontologia cui? ne ajunge codul eticii şi echităţii socialiste, ce pitpalacu meu discută ăştia în paralel? cică antropologie, semiotică, sinergetică, bionică, ezoteria mă-sii), ca de obicei, au intrat în prelungiri la Oltul, la Vaporul, apoi la TAROM2, ca să eşueze într-un apartament, duşi de una dintre pipiţele momentului, care se lăudase că are două damigene cu zaibăr de Mehedinţi, iar acolo au chefuit ticălos, zbierând cântări porcoase, în timp ce-n odaia de alături se chinuia tatăl fetei, canceros în ultimul hal, mama bătea cu pumnul în perete când vacarmul întrecea orice măsură; se potoleau oţârică, însă o luau razna curând; a apărut la un moment dat chiar suferindul în cadrul uşii, cu pijamaua boţită şi cu ochii înfundaţi în craniul de pe care carnea picase. Nimfeta atât aştepta, l-a ales pe el, din motive neştiute, să-l ţuce pe gură cu saft, ca să-i facă în ciudă lui tătâne-su, trebuie că era un vechi meci de familie, ea îi oferea babacului, înainte de expirarea timpului de joc, spectacolul dezmăţului şi-i dădea o lecţie de vitalitate. Nu-şi mai aminteşte dacă Sendi era de faţă ori doar s-a implicat ulterior, în felul lui, disecând la infinit o bucăţică din tot cazul. Nu-l interesase problema morală, în schimb a cerut detalii tehnice privind amplitudinea sărutului şi precizări asupra tegumentului de pe ţeasta bătrânului. Altele erau femeile lui. Nasoale şi cam bătute-n cap. Ajuns la spitalul din Gătaia, la ţăcăniţi, făcea pereche cu una măritată, doi copii – neutră, fără iniţiative, într-o lume paralelă; el – cult şi, uneori, cerebral, ea – precară, răbdurie; îl asculta fără reacţie, în runde peripatetice (sic!) pe lungi coridoare sau pe aleile parcului-pădure din jur, iar el lua tăcerea ei drept aprobare deşteaptă. Temele se reinventau de la zi la zi, de la toane la toane. După tratament şi vizita medicală, Sendi se întreabă dacă Dumnezeu a murit cu adevărat, fiind totuşi de acord cu Nietzsche şi cu Zarathustra că pe lângă preoţi trebuie să treci cu sabia-n teacă pentru a nu fi tentat să-i răpui pe aceia dintre ei care-s eroi şi că sângele lui are ceva comun cu al lor, chiar luând-o ad litteram: bunicul său a fost protă în Bihor. Trece şi masa de prânz, ca apa, incoloră, inodoră, insipidă (Tatăl, pus pe fixarea cunoştinţelor: cum e apa, Sendi? Sendi, 4 anişori: incolo’ă, inodo’ă, insipidă. Tatăl: adică? Sendi, diligent: fă’ă culoa’e, fă’ă mi’os, fă’ă gust. Tatăl: b’abo, Sendi!), iar Sendi, cu nostalgia unui grătar la Vaporul sau la Bănăţeana, îi ţine muieruştii o prelegere despre cum se curăţă usturoiul, nu ciobăneşte, zdrobindu-l cu pumnul, aşa cum susţin unii, ceea ce înseamnă că pierzi bunătate de suc vital. Se taie întâi mustăţile, apoi se desprind căţeii, unul câte unul, din căpăţână, aceasta în cazul când nu avem a face cu sortul mono-bulb. Cojile şi pieliţa se înlătură cu delicateţe utilizând un cater sau un cuţit fin şi foarte bine ascuţit. Nu ţine figura cu agitatul lor într-un borcan ca să se desprindă, pentru că nu ai recurs la croşee şi la ciocane, ultimul tip de lovitură fiind interzis până şi-n box. Problematica e inepuizabilă. Cum se face pisatul? În ce mojar? Pe ce porţiune a mesei? Cu piper? Fără? Implicaţii. Sare grunjoasă sau sare de mare? Ce se întâmplă cu tensiunea şi cu căile renale? Să încurajăm producţia autohtonă, fie ea şi din secuime. Spunem nu insipidului produs chinezesc, cel care lesne se oxidează şi devine, din alb, pământiu. Încă de pe vremea dictatorului răposat, Sendi îşi boteza vieţuitoarele de companie cu numele unor demnitari din marea ţară a lui Confucius, cei din timpul revoluţiei culturale. Îl întreba câte unul în răspăr dacă nu se teme de consecinţe. Sendi era pregătit: „Eşti atent? Astfel îi umanizez pe diriguitori. Nu le convine, să mă bage la puşcărie. Abia aştept, scrisoarea pentru Europa Liberă o am scrisă şi expediabilă. Mă asculţi? Eu militez pentru Falun Gong şi pentru aiul roşiatic românesc.” La Gătaia, altă zi, altă distracţie. Fata-femelă pare să ştie sloganul „uită-te la mine când îţi vorbesc”, căci îşi catifelează privirea atunci când Sendi face o paralelă între yin şi yang, pe de o parte, şi teoriile focului, pe de alta, aşa cum apar ele la Frazer, una solară, deci încărcată pozitiv, iar alta cu conotaţii negative, mizând pe virtuţile purificatoare, cele două aserţiuni nu se exclud, zice Sendi, în timp ce Frazer ezită, de vreme ce unul căruia-i zice Mannhardt şi se pretinde savant l-a smintit, mai degrabă se completează şi se contrabalansează. Pe la miezul nopţii, profitând de regim special, Sendi încă se-nvolbură pe cărări şi-n cotloane, unde alţii, mai pragmatici, se dedau amorului carnal, el încearcă să-şi relaxeze tovarăşa prezentându-i aspecte hazlii dintr-o partidă Reshevski – Fisher desfăşurată în 1961. „O comedie a erorilor”, chiar aşa a caracterizat-o marele Bob. „Am o listă de priorităţi. Trebuie să-mi exersez discursul şi noaptea. Sper să-i conving şi pe doctori. Cu fetiţa nu-i nicio problemă”, zice Sendi. Fiecare cu păsărica lui, cugeta/o să cugete ăla plecat primul de la priveghi. Sendi cu speculaţii idiomatice şi stilistice gen Nu-mi place să dorm cu tine că ai curu rece ori Ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela? eu cu suvenirul în regim de obsesie al nopţii sărutului mortal, când o tipă pe care n-am mai revăzut-o şi-a prezentat nurii şi potenţialul în faţa unui tată ce încă-şi anima ciolanele. E ca şi când muribundul şi-ar fi supravieţuit. Fiecare cu păsărica… Muzica răbufneşte alături. Poarta-i dată de perete. Intră în curtea străină. Un cort cât un teren de fotbal, dar şi mese care-au buit pe dinafară. Înşfacă o jumică de răchie, o gâlgâie îndelung, constată că are damf de făcătură, dar tot mai bine-i decât cu duhoarea ieşind din bietul Sendi. Nimeni n-are treaba lui. Unii-s beţi, alţii – îmbârligaţi. Doi inşi se duelează muzical pe textul „Tu nu vrei, tu nu vrei răchie să bei? Ba eu vreau, ba eu vreau răchie să beau!” Râd să se prăpădească şi o iau de la capăt schimbând rolurile. Nişte perechi se-nvârt pe-o arie cimentată. Se repede la una stingheră şi o joacă în draci, deşi nu se pricepe la astea populare. O părăseşte după câteva zvâcuri. Nimic nu ţine, rămâne întruna partener al desfrânatei în prezenţa tatălui muribund. Se îndreaptă spre un dreptunghi luminat, coboară, înaintează pe un culoar marcat de borcane cu murături, de bidoane şi butoaie, de cârnaţi, de scule, de drujbe. Se face negru. Ori că nu-i mai nimic de-a lungul pereţilor, ori că au dispărut lămpile. Continuă să meargă cu o lumânare în mână, una pe care a luat-o de pe masa însurăţeilor, în timp ce mireasa se mozolea, ca după canonul unei snoave, cu, pare-se, naşul, iar mirele sforăia cu capul pe masă, freza-i rotată, operă a maistorului Fleciţă, urmaş al marelui Echtkarmanadl, ajunsese în salăţi, în maioneze, în creme, în zeama sarmalelor cât pumnul lui Hercul. Sarmii, aşa le-ar fi numit unchiul dac din Canada. Dezastrul se înteţeşte în urma sa, „nu trage, tovarăşe!” se dă de ceasul morţii mireasa, „ţi-ai găsit naşu!” gâfâie naşul, şi, într-adevăr, se aude pocnetul gumilasticului, iar fâşâitul parşiv, ca de obuz în ascensiune, al trenei nupţiale, anunţă explozia; mirele înalţă maiestuos capul de pe masă, stropi de curcubeie-i sar din plete, beleşte ochii şi scoate un răcnet de mobilizare: „sfântă patrie română!”, la care naşul îl molcomeşte cu „avem totul la-ndemână” chiar când acela izbeşte necruţător cu ţeasta-n tăblie, fluturându-şi frizura rotată şi arătându-i observatorului, pentru o clipă, cerbicea conformată insuficient. Nu-i destul, pentru că, după o pace înşelătoare, mirele repetă mişcarea, însoţită de aceeaşi invocaţie, numai că pălitura de berbece e mai pregnantă, iar elanul participativ al naşului se dovedeşte la înălţime: „suntem numai piepţi şi vână!” La al treilea asalt, naşul dă o pildă de înţelepciune, nu mai umblă după rime ieftine, nu mai incită la luptă, ci tranşează a armistiţiu: „Ia mai taci şi dormi, Petre!” Ceea ce se şi întâmplă. Continuă să meargă cu o lumânare în mână, iese în fundul grădinii, unde trei fârtaţi se îndeletnicesc cu câte o trebşoară. Primul vomită silenţios, al doilea se pişă cu icnituri, iar al treilea-i fotografiază ajutându-se de-un blitz din vremuri cu feţi şi zmei. „’s trii căţei/ stricăţei”, forţează omunost în tranzit ligamentul. Nu mai vede nimic. E ca o locomotivă mânată printr-un tunel. Se împiedică de nişte sfori, aşa bănuieşte. Să nu-ţi rupi capu, îi aruncă unu în timp ce aprinde o lanternă. Viţă de vie, tufişuri. Cel cu sursa de lumină stă într-un hamac prins de doi pomi. Butuci, jumătăţi de anvelopă, săniuţe, scaune de tractor, fiecare cu omul său. Lămpi de miner, lumânări în sfeşnice, felinare scobite în verze şi-n vinete, lampioane.

Şi-a dres ochii, bâjbâie până pe terasă, unde baldachinul cules de pe mesele prezidiilor de odinioară estompează puterea reflectorului bun de casat. Deci a intrat la Scîrţ – Loc lejer prin grădină, nu din stradă. Trece de bar, cercetează a proasta încăperile. Vraişte cu dichis. Piluck cu Fie stau într-o bancă şloampătă de şcoler, cu lemnul scobit pentru călimară. Se-mplinesc şapte (sau cinci?) ani de când Sendi a dat-o-n primire. Cică-l evocă, nu se mai satură. Râd să se spargă. Aproape că nu-l bagă-n seamă. Se-ntinde-n patul de campanie de lângă ei, cu o bere la căpătâi. Mai trage cu urechea, mai aţipeşte. Se binoclează la fetişcana care-l sfidează din cuşca ei de macaragiu proptită de tavan învârtind paiul în nuştiuce carcalete. Se uită la pereţi: Polizaţi numai cu ochelari de protecţie! Să facem totul pentru realizarea ritmică a produselor de export! Ceauşescu şi poporul! Păstraţi liniştea între orele 15-17 şi 22-5! Fumatul şi focul deschis strict interzis! Dacă eşti de tot puştan, avertismentele de pe ziduri nici măcar nu te mai amuză şi nu-ţi baţi capul cu ele. Dohăneşti fără greţuri şi aprinzi beţişorul parfumat din scoica babană ce ţine loc de scrumieră. Să facem totul… Ce figuri erau ăi bătrâni! Fie şi Piluck tot varsă câte-un strop de bere pe podea, ca să-i fie de pomană lu Sendi, dar mai mult bagă la jgheab, numa aşa-i ajută să-şi aducă aminte şi să se ţină veseli şi totodată elegiaci, o ţin mereu cu isprăvile lu Sendi pe care tot târgu le ştie pe dinafară, cum l-a bruftuluit el în vagonul-restaurant pe ospătarul de Rahova, ăla care voia să semene cu bateristul Sergiu Malagamba, Sendi l-a săltat de perciuni, nemulţumit de cum a răspuns băiatu la problemele ridicate de el, s-a băgat în bucătărie, s-a ofticat de-atâta mizerie, a gustat din fiecare ciorbiţă şi s-a indignat că-s tot un drac, aşa că le-a combinat la inspiraţie, mai turnând în fiertură vin şi jamaică, mai dregând-o cu mujdei, după reţeta Sendi, din gros. Geaba l-au chemat ăia pe şefu dă tren, că n-au răzbit-o cu Sendi, iar când s-ajungă-n Bucureşti, cam prin dreptul mânăstirii împuşcate la filmări holiudiene de Sergiu Nicolaescu, n-au mai avut gagiii încotro, au făcut schimb de adrese şi de telefoane cu Sendi, promiţând grabnică revedere + reciclare la preparat de păpică, dar mai de crezut e că şi-au schimbat tura pentru când s-o întoarce Sendi din delegaţie sau că şi-au complectatără echipa cu vreun forţos din Ferentari, unu care zici că te mângâie atunci când îţi repede una de te trezeşti în popou. Ăla de-a tuns-o primul de la priveghi ar vrea s-aducă rectificări, să le spună că bat câmpii, însă parcă are fălcile încleştate, în timp ce privirea-i aspiră informaţia bătută-n pereţi Gazeta de perete a organizaţiei de bază PCR – Munca oamenilor în atelierul de cizmărie – Cabinetul de documentare politică – Copii jucându-se în parcuri special amenajate între blocuri – Spre secţia de votare însă din când în când alunecă şi o soarbe pe obrăznicătura ce-şi bălăngăne cracii în cabina de macara. Iacătă şi-un anunţ-prospătură lângă bustul tetanizat al stahanovistului,Teatrul Auăleu te deprinde cu Arta pârţului în incinta Scârţului, luându-se după jurnalul nebunului de Dali. Într-un târziu apare şi Sendi trăgând dintr-o Kasteel rouge, înseamnă că iar a scăpat de belele. Nu, nu-i adevărat, pe cheferistul acela care se deghizase-n ospătar nici până-n ziua de astăzi nu l-a iertat, un impostor, mixtură de avorton interbelic şi de javră comunistă, cu un asemenea specimen nu ai cum să pactizezi, că dacă tu nu te respecţi, atunci cum să ai pretenţii de la alţii; sigur, cugetă Sendi, asta poate fi o scuză pentru cele mai mari măgării. Confirmă că au fost tentaţi să-l cotonogească, însă el s-a bazat pe un tertip scoţând din buzunar colţul unei legitimaţii, de fapt cea de la institut, şi i-a ameninţat cu măsuri punitive, aşa că l-au cinstit cu un coniac Murfatlar şi cu o fleică în sânge. Numa să nu fi…, vrea Piluck să bage-un fitil. Sendi se-nfurie, ştiu ce porcărie vrei să pronunţi, că ar fi putut să scuipe, să alte alea, i-am supravegheat îndeaproape, eu însumi am preparat mujdeiul sau, mă rog, am dat ordinele cuvenite, termină cu scabroşeniile. Şi omunost ştie că Sendi o ţine langa pe-a lui ca un copil bătrân ce se află, greu îl împaci când l-ai scos din ţâţâni. Bucurie mare că se duce, în ’90, cu trupa la Sibiu, la primul festival de jazz „în libertate”. N-a ţinut mult. S-a luat Sendi de unul dintre organizatori, pirpiriu şi veşnic asudat, şi nu l-a slăbit până la sfârşit. Cum vă permiteţi voi să vă autoflataţi în program că sunteţi oraş-martir, când la voi s-a împuşcat armata cu miliţienii/ Voi ştiţi ce-a fost la Timişoara/ De Proclamaţie aţi auzit/ V-aţi trecut rangurile după canonul expirat, instructor, muncitor, ca să stea blânzi propagandiştii lui Iliescu/ De ce nu şi mineri, că sunt mai la modă/ Şi stai că nu am terminat, trec la chestiuni fundamentale/ Eşti atent?/ Cum vă îngăduiţi voi să-l scrieţi pe Martial Solal Martial So-ll-al, adică cu doi l, că aşa-i mai exotic, dacă tot s-a născut în Alger. Voi ştiţi cine-i omul? Bănuiesc că da. Vă dau eu referinţe în plus. Mai scurt. Numărul unu: pianist, dar a făcut muzica pentru A bout de souffle al lui Godard. Cum care Godard. Jean-Luc. Numărul doi: Godard a comis o singură greşeală – l-a distribuit pe Belmondo în rolul gangsteruţului de Paris (cel ce omoară cu nesimţire şi are parte de-o bucăţică americană precum Jean Seberg), în loc să-l pună pe Serge Reggiani. Cum de ce? Nu sunt fan Belmondo. Dimpotrivă. Numărul trei: puneţi mâna pe videoplayere şi completaţi-vă cultura cinematografică. Cum, le aveţi şi o aveţi? Înseamnă că degeaba. Până s-a enervat careva: Bă Sendi, după câte ştiu, tu eşti un simplu tehnician. De unde le ştii tu pe toate? Dar Sendi nu s-a lăsat: Eu nu sunt creaţia unei diplome. Trebuie să te respecţi şi prin fleacuri dintr-astea ce ţin de cultură, că dacă tu nu te respecţi… Sendi s-o fi dus după altă bere. Piluck şi Fie nu se opresc din povesteală. Pe vremea atelierului de serigrafie, pe Bujorilor, nu departe de cimitir, Barosi a pus de-o ciorbă cu morcovi şi corcoduşe. Nu prea se lăudau cu încasările în ziua respectivă. Trebuia să pice şi Sendi. Rămăsese în frigider o bucăţică de cârnat. Cum s-o împartă în 4? I-au dat cârnatul căţeluşei corcitură Mau. Nu se poate, nu se poate, prinse să urle Sendi la aflarea veştii, toată ziua mi-am preparat sucurile gastrice pentru fărâma aia de cârnat, mă distrugeţi, m-aţi îmbolnăvit. Ăsta de-a plecat intempestiv de la priveghi se saltă din patul de campanie, nici salut, nici bună ziua, o ia pe trepte în jos şi ajunge într-un apartament ce-i pare cunoscut. L-a răzbit foamea. Se duce fix la răcitor, ia un coltuc de pâine de pe masă, îl unge cu margarină MARGA, peste care pune o felie de salam cu soia, mestecă, bea un Cico, îşi face un nechezol la spirtiera expres, fumează o mărăşească, se spală cu săpun Cheia, citeşte documentele Congresului al XIV-lea, se joacă de-a dacii şi romanii, îi ascultă la radioul Mamaia pe Trio Grigoriu cântând Macarale râd în soare argintii, bagă într-o plasă de rafie două sticle de coniac Zarea, înşfacă o jerbă din flori artificiale, se asigură că pe panglica roşie scrie cu auriu Eroilor, slavă!, le aşază pe ghidonul bicicletei Tohan, o tunde hoţeşte, iacătă-l în stradă.

Ajunge în piaţa Bălcescu, cea pe care timişorenii mai vechi o numesc, împăturindu-şi preţios buzele, Lahovary, ca pe vremuri, convinşi că au de-a face cu unul de-al lor, vreun italian sau vreun franţuz devenit slugă a imperiului, aşa cum a fost Eugeniu de Savoya, cuceritorul Timişoarei, şi neluând în calcul că o fi avut doar rangul de ispravnic de Vâlcea. Pedalează înfruntând aerul tare al dimineţii. Care dimineaţă? Când o coteşte, ajunge la pasajul ce dă înspre corturi, nuntaşii de-abia se prepară pentru petrecere. Mirele se împăunează cu frizura sa rotată, marcă a maestrului Fleciţă, el, mirele, e ager şi ea, freza, e intactă. Torogoata ba o dă pe plângăreală cu ia-ţi, mireasă, ziua bună, ba te bagă-n viteză cu o învârtită care-ţi ia maul. Mânuitorul instrumentului duios-infernal se ţine în umbră, avem de-a face cu o vedetă care se va deconspira în etape. Nu le convine petrecăreţilor că pe la nasul lor, tocmai atunci când au de nuntit, se preumblă un biciclist ivit de niciunde, îl consideră o piază văzând cum îşi bălăngăne coroana mortuară şi neţul de lume proastă, ei chitiţi, el cu blugi soioşi, nebărbierit şi puţind a tescovină. Nu-l deranjează. Altceva nu-i dă pace. De când cu Sendi la betoane îi vin în cap toate păcatele mai mari sau mai mici care i-au colorat traiul. Prin ţeastă, prin piept, prin organul ruşinii (unde o fi fiind?) îl săgetează episodul cu excursia la mânăstirile din Bucovina, la care n-a vrut să renunţe, deşi un consătean îl înştiinţase, chiar înainte de îmbarcare, că murise bunică-sa. L-a convins pe ăla să spună că nu l-a găsit (pe atunci, ca şi pe vremea lui Ştefan cel Mare înainte de bătălia de la Războieni, celularele nu existau), ca mai apoi idiotului să-i tot umble gura la beţie, iar el să fie nevoit să-l cinstească pentru a-l determina să nu meargă cu dezvăluirile până la capăt, şi tot aşa, până insul a crăpat naibii, iar el a simţit o mare uşurare pentru un timp. Dar iată că acum nu-i foloseşte faptul că nenorocitul a mierlit-o, vina i se pare imprescriptibilă, mult mai adâncă decât atunci când a comis porcăria. Iarăşi casa joasă cu poarta întredeschisă, din spatele căreia pândesc potăi parşive, gata să te-ncolţească, însă nici vorbă de chef, doar timbrul inconfundabil, mustind de tabacioc şi de curvăsăreală, „alţhaimeristule, să ieşi în mă-ta din casa mea!” Dar nu iese nimeni. Stătuse ca boul, la Putna, dinaintea mormântului celui numit de papa Sixtus al IV-lea „atlet al creştinătăţii” şi-l auzea ca prin vis pe părintele-ghid pomenind de anul 7000 de la Facerea Lumii, de inimile vegetale răsturnate de pe soclul din marmură de Carrara, însă lui i se arăta bună-sa întinsă pe căloniul (= năsălia) confecţionat din bârne şi din scânduri negeluite, limpede o vedea, încât îi distinse zâmbetul zeflemitor din colţul buzelor. Silozul şi concasorul se profilează, bestii mezozoice, pe cerul matinal. Paznicul de la Betoane o fi intrat la căldurică. Nişte vagoane se ciocnesc pe liniile de triaj ale gării Fratelia. I s-a spart un baieu pe drumul plin de colţuri. Pe fata aia n-a mai văzut-o de-atunci. Păcat. Săruta meseriaş, îţi clăbucea creierii. Chiar dacă ochii lu ta-su te sfredeleau de pe obrazul descărnat. Sau tocma de-aia. Înainte s-o ia printre cruci reazemă bicicleta de prunul ce-a dat din mijlocul unui mormânt uitat de aparţinători. Unde sărăcie ai găsit urâţenia asta? arată unu înspre jerbă. Haverii, pretenarii, se învârt la oarecare distanţă de copârşeu. Crucea din tablă e proptită de zidul capelei:

 CURE ALEXANDRU

 1952 – 2007

Trebuie că au ajuns departe cu naraţiunile.

  1. … să-l scoată din sărite. Deşteptări cu trompete, raportul dat ba în faţa comandantului de pluton, ba dinaintea comandantului de batalion, fazele greţoase ale pifănelii. Le vedea zi de zi, stătea la etajul unu, de la balconul lui până la gardul unităţii de pompieri nu erau mai mult de opt-zece metri. Sendi avea oroare de grade, de cazonerie. De altfel, l-au declarat inapt pentru serviciul militar. Ca să-i contracareze, a băgat muzică la maxim… da-l scotea din sărite când vedea numele formaţiei CURE pus de grafittomani pe toate gardurile, umbla să afle cine-l scrie pe ziduri, sigur că ştia de Robert Smith, dar spunea că nu-i chiar pe gustul lui, îi ajungeau propriile-i tenebre, iar gândul sinuciderii nu voia să-l aprofundeze… au trimis şefii de la pompieri o vorbă administratorului că n-ar fi rău să-l mai domolească pe tovarăşu cu muzica, deoarece atentează la disciplina recruţilor, care, în loc să se deprindă cu noile funcţionalităţi, trag a civilie, iar gândul le zboară la drăguţele lăsate acasă, cu ce s-or îndeletnici dumnealor, oare sunt fidele… … şi asta pentru că unu mai vagabond I-a zis Ce CURU meu, mă Sendi, ce te dai aşa măreţ, uite cum te cheamă S-a supărat Sendi, a sărit la respectivu, dar ar fi luat-o pe coajă, că tipu era expert în caft, pe când Sendi numa un pachet de nervi ineficace… nu s-a sfiit să se-ncontreze cu unul dintre şerifi: Domnu, poate că n-aţi aflat, Bob Dylan este un pacifist, aşa cum pompierii pacifică zonele incendiate, iar piesa pe care am pus-o noaptea trecută între orele unu şi două se regăseşte şi-n cârnatul de program al cenaclului Flacăra, iar liderul acestuia, Adrian Păunescu, pe care sunt sigur că-l apreciaţi, a tradus-o sub titlul discutabil Vânare de vânt, oricum, nu cred că trebuie considerat drept abatere disciplinară dansul de unul singur, pe această muzică, al pifanului aflat de gardă în foişor, dimpotrivă, astfel se încălzea şi rămânea vigilent, iar pe de altă parte îşi exprima adeziunea politică la lupta fără istov a popoarelor lumii pentru pace şi pentru progres… […]… îşi rânduia etimologiile lui pe care le schimba de la o lună la alta în funcţie de ce mai măcina el în singurătăţile-i impenetrabile, dar şi după toane, după inspiraţie. Ai lui ar fi fost francezi, bagsama alsacieni, asimilaţi ca nemţi, maică-sa a venit pe jos după Război, din Viena până-n Banat, în patruşcinci, aducând expresia (pe care i-a şi transmis-o) les prêtres sont dans mon coeur, deci Mon Coeur „inima mea” am putea să-l traducem cu Sfinţia Ta! Părinte! Apoi au intervenit deformările germano-române, nemţii comprimând, iar valahii lungind-o. Asta mergea o vreme, ca peste puţin să se certe iarăşi Sendi cu depresivul Robert Smith şi cu mâzgălitorii de pereţi. […] … subofiţerul îşi bulbuca uitătura, gata să plesnească de perplexitate, pe când Sendi îi relata imperturbabil că, la cererea pifanului (pardon! oşteanului), o să pună în nopţile următoare Colloseum şi Jethro Tull – ştie domnu’ cine a fost Jethro Tull şi cât a făcut el pentru propăşirea omenirii, de la săpăligă până la semănătoarea mecanică? La lecţiile de educaţie cetăţenească n-ar strica să li se vorbească pifanilor, mă scuzaţi, militarilor, despre această personalitate, şi asta ţinând seama că mulţi cultivatori ai pământului habar nu au şi că pun în primejdie recoltele şi aşezările dând foc la mirişti, deci încălcând legislaţia şi obligând organele în drept la acţiune: să amendeze şi să stingă. Noroc cu superiorul subofiţerului, om de gaşcă şi plin de umor, care s-a împăcat cu Sendi: după ce ieşea din tură, lua o sticlă de coniac şi se înfiinţa în uşa apartamentului de la etajul unu, rejucau partide celebre de şah sau călătoreau în spaţiu-timp servindu-se de colecţia Arhitectura de-a lungul veacurilor, din care Sendi nu ratase nicio apariţie.

  2. … se dădea cu taxiul atunci când buzunarele i se umpleau prin vreo inginerie locativă, prin apariţia miraculoasă a unui donator. Se lăbărţa pe bancheta din spate sau se proptea în dreapta şoferului, comanda ferm (eu plătesc! Că dacă tu nu te respecţi, cum vrei ca alţii să te respecte), trecea prin cartiere pe care nu le mai văzuse din copilărie, dădea o fugă prin satele apropiate, îşi clătea ochii, se simţea stăpân pe propriile-i plăceri. […] … mi-ai mutat cafeaua… te-ai atins de ţoiul meu… mi-aţi dat ochiurile cele mai mici… de ce n-aţi împărţit cârnatul? Îmi preparasem papilele pentru el, o să dau în gastrită din cauza voastră… poate că a fost primul şomer al Timişoarei după 90, nu zicea că s-a săturat să proiecteze, ci că nu mai vrea să vadă mutrele unor şefi după revoluţie… şi Teli a vrut să-l ajute, i-a dat pe mână sculpturile, hexagoanele lui, să le şlefuiască bavurile, dar n-a fost chip, cum nici la atelierul de serigrafie n-a făcut pureci: îi lipsea răbdarea; sau mereu îl nemulţumea ceva. Se însenina deodată: Minunat dansa pifanul ăla în foişor, după miezul nopţii, pe Blowin’ in the Wind. Nu m-aş fi gândit la o asemenea ipostază. Film de nota zece.

  3. Cure, adică vindecătorul, cel cu remediul, şi Sendi prindea puteri de titan sub povara plăcută a numelui său.

ş….În curând o să pice şi taica popa. Se va mira cât de mulţi prieteni a avut unu care a rămas singur pe lume. O să facă o slujbă după sufletul tău. Ce frumos şi ce trist va fi când, după ce groparii aruncă ultimele lopeţi de pământ şi potrivesc coroana şi cele câteva buchete, o să capeţi într-un păhăruţ din plastic nişte răchie, ce bine-i să simţi, bicisnic şi vinovat, arsura pe gâtlej, ţi se vor umezi ochii, laşi lumânarea pe-un mormânt la-ntâmplare, zici De-acu rămâi cu bine, Sendi, ne vedem data viitoare, în timp ce o mână îţi mai toarnă în păhăruţ.

________

 1 Să fi fost vorba de El unico camino sau de Memorias: la lucha y la vida?

2 Cafeneaua de lângă agenţie.

 

 

 [Vatra, nr. 12/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s