Viorel MARINEASA – (Du bist ein Ecker…, du bist ein Ecker…)

marineasa-1

Ca din întâmplare, Sendi se întâlnește cu Pacă, tăticu’ fotografilor refuzați, la intrarea în cafeneaua de lângă agenția TAROM. „Ai adus?” „Nu, mă, n-o mers, o fost directoru cu ochii pă ea, că, cică, astea au regim special, îs la schimb cultural.” „Nu ești bun de nimic, răbufnește Sendi, m-ai făcut să mă cer de la servici. De fapt, nici nu m-am cerut, am plecat pe șestache. Mă dezamăgești încă o dată!” „Hai bă, că te-am păcălit.” „Cu mine să nu te joci. Nu-ți permit! Știi că mă prepar afectiv, iar balansările mă agită. Nu gust sortul ăsta de poante. Cum nu suport nici bancurile fizice.” „Să nu ne ginească Narcis, știi că-i obsedat. N-am chef dă gura lui mare și nici nu vreau să saliveze prăstă pagini. Dăjeaba ț-o zâs că păntru iel primează iesteticu, că tot pă goliciuni să concentrează. Cân’ vinie, fășiem convenție, mă Sendi, mă văruț, iuta zdup cu obiectu în tașcă!” „De acord. Știu ce înseamnă să păstrezi un secret. Dar cunosc și reversul: asta poate fi o scuză pentru cele mai mari măgării.” Deocamdată nicicare nu comandă nimic. Au prins o masă într-un colț și încep să răsfoiască. Sendi își înalță umărul drept pentru a întregi conspirativitatea. Revista redegistă (adică din partea sovietică a Germaniei, cum tot îi place să repete) e profilată pe fotografie și vine o dată pe lună, prin poștă, la Clubul Artelor. Hârtia nu are cine știe ce calitate, totuși, vorba lui Sendi, „îți clătești un pic ochii” cu imaginea vreunui aparat PENTACON de ultimă oră, însoțită de o artilerie a deslușirilor tehnice, dar și cu răsfățul impecabilelor poze alb-negru, iar simțul artistic al privitorului tresaltă atunci când ajunge la cele numite simplu Akt, nuduri feminine făcute la meserie în poziții și în ambianțe expresive. „Uite că la ei se poate, cu tot cu STASI și cu rușii pe capul lor, numai idioții noștri au ridicat pudibonderia la rang de doctrină politică”, și Sendi nu se mai abține, fornăie, scuipă, mugește. „Să fii tu sănătos, Sendi dragu, io m-am preumblat pră la ei cu oneteu, cu agenția dă turism, comunismu nu i-o retrogradat ca pră noi, altă clasă, tovarășii ăia puși dă ruși ca să-i conducă îs oricum mai domni, nu nișce mocofleți șî nișce încuniați ca gașca lu Păpucariu Ăl Scornit. Citește în continuare →

Viorel MARINEASA – (Sendi la Betoane)

marineasa

„Alo, domnul Florinîci, domnu Gabu? De la Poliţie vă căutăm. Îl cunoaşteţi pe Cure Alexandru?” „Îl cunosc.” „Veniţi să-l recunoaşteţi. Este mort.”

De priveghi, l-a evocat fiecare după puteri. L-au dus de urgenţă în casa mortuară din cimitir, că în apartament n-ai fi rezistat de miasme chiar şi cu toate uşile şi ferestrele deschise. (Ce vorbeşti? L-au transportat întâi la judeţean, ca să-i facă autopsia. Nici nu se punea problema să rămână la bloc.) Cu îngăduinţa administratorului, au rămas acolo peste noapte. „Numa să nu faceţi larmă şi mizerie şi nici s-o daţi prea tare pe băutură.” Au pus în surdină şi nu prea Janis Joplin, Grateful Dead, Fleetwood Mac şi altele la fel, că tare-i plăceau răposatului. Cine să aibă ceva cu ei acolo, în pustietatea de la Betoane, între fabrica de ciment, micul triaj al gării Fratelia şi linia salcâmilor ce ascundeau dărâmăturile unei foste cazarme. Au pălăvrăgit. S-a întâmplat asta şi cu aprobarea popilor, sicriul a fost închis înainte de termen, iar ca să estompeze descompunerea, au băgat cei de la firma Ultimul ceas o combinaţie echilibrată de formol şi de miroazne canonice. Mentenanţă ultimul răcnet. Haverii, prietenii fără reproş, şi-au adjudecat dreptunghiul din faţa capelei, unde putoarea mortului se combina cu cimentul stătut, pişat de atâtea lighioane, şi au ţinut-o până-n zori. Nu contează cine şi-a dat drumul primul.

  1. L-au trimis pe Sendi în delegaţie la Piteşti, la Uzinele Dacia. Nu te lăsau să intri în vagonul-restaurant decât după o jumătate de oră de la plecarea trenului. Asta-l capsă pe Sendi. Voia o explicaţie. Cu ce fras se îndeletniceau ăia dinăuntru? Ce preparativele lu peşte tot puneau la cale? S-a postat pe puntea dintre vagoane şi dă-i cu pumnu în geam. Ăia se făceau că plouă. Au deschis, de-ai naibii, cu două-trei minute întârziere. Dacă nu haleai, nu primeai pileală. Regulament cheferisto-ceauşist. Ospătarul ieşit în calea lui Sendi era mai cu fasoane interbelice decât agaricii de modă nouă. Unsuros, mustaţă subţire gen Sile Dinicu, şefu de la estradă, plecăciuni, şervet lăbărţat pe braţ. Pirpiriu pe lângă carura de rugbist ostenit a lui Sendi. Ceva berule, neaş? îi fură întrebarea unul venit din spate. Mai întâi mâncărica. Sendi, strivindu-l cu privirea: Care-i oferta la felul întâi? Ăla, distras de intrarea celuilalt client: La felul întâi… Sendi: Uită-te la mine când vorbeşti! Tot ăla, bleojdindu-se tandru, schiţează un pas de dans şi ciripeşte aproape sopran: La alegere, ciorbiţă de perişoare, ciorbiţă de văcuţă sau ciorbiţă de pasăre. Sendi, stârnit, îl prinde de mustăţi, cum-necum, îl ridică de vreo palmă şi-i trage o scuturătură ca la şcoală: Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Dacă e ciorbiţă e de păsărică! Repetăm…

  2. Umblă vorba că, dacă vrei să nenoroceşti pe vreunu, fă-i cadou un iaht cu motor: îl termină impozitele, întreţinerea, carburanţii şi câte altele. Sendi îşi găsea fraierii lui în materie de sărbătorit. Cumpărase de la preţ redus un volum1 trilingv de Dolores Ibarruri, în română, spaniolă şi rusă, baban, sclivisit, poze color, i-a mai luat pe doi şi s-au înfiinţat la ziua unui sfânt fără umor, aşteptând să primească de băut. A scris în prealabil o dedicaţie care împăca deştept revoluţia mondială cu praznicul creştin. Sendi avea ce avea cu sfântul, dar nici pe La Pasionaria n-o suferea, după ce se informase că, odată întoarsă în Spania, ar fi respins ideea dictaturii proletariatului pe motiv că poporul ei e prea avid de libertate, iar o dictatură, fie şi proletară, nu i-ar prii deloc. De ce oare am fi noi obligaţi s-o suportăm, şi asta numai cu numele, dacă stai să cugeţi, se născocora Sendi. Sfântul înghiţi hapul şi scuipă oaspeţilor o poşircă în loc de trăscău veritabil, iar mărinimoşii, reprezentaţi prin Sendi, au recuperat cadoul, nesperat, câteva săptămâni mai târziu, de la anticariat, cu dedicaţia intactă. Peste un an – aceiaşi tipi, aceeaşi carte, iar gazda, prizonieră a prenumelui său, scoate basamacu cu duşmănie şi parcimonios. După ’90, Sendi a prins ciudă pe revoluţionarul Petre Roman, de parcă ăla fusese vinovat că mama sa, Angelina, se trăgea din spiţa Pasionariei. Mai rău, a aflat că-n anii cincizeci, pe Aviatorilor, ar fi locuit arţăgoasa spanioloaică mai degrabă bască în palatul ce avea să devină sediu al FSN-ului lui Iliescu, aşa că să te ţii!

  3. Las că şi cu bunele intenţii o sfeclea. De ziua altui tovarăş şi pretin şi-a tot bătut capul să fie original. Ăla, fecior tomnatic, se însurase de curând cu una iar cam trecută. Stăteau, vorba vine, într-o cameră de trecere, unde îngrămădiseră mobilier bătrânesc provenind de la amândoi, dar şi de la rude sau amici. Un credenţ, cum ce-i aia credenţ, măi oltene? un bufet adică, cu o vitrină umplută de porţelanuri desperecheate, un garderob masiv picat într-o rână, şapte scaune de opt feluri, un lădoi oribil, interminabil, pentru făină sau pentru alte cele, cine să-l ştie, cărţi în rafturi, cărţi pe jos curgând din pachetele sparte, n-aveai loc să te mişti… şi Sendi ce s-o fi gândit, ia să le fac una de casă nouă, a umblat tot oraşul până să-i cadă fisa, şi-a adus aminte că la magazinul Bega, prinsă-n pălămare, atârna de câţiva ani o balalaică ornamentală de vreun metru juma, s-a împrumutat ca s-o cumpere, dar a beneficiat şi de o reducere frumoasă, că nu fusese vandabilă, deşi unanim admirată, a vrut să achiziţionese ş-un nai cât un ţambal, da nu i-or mai ajiuns banii, o luat un fârtat cu iel ca să carie muonstru şî s-or prezintat la gazdă, acolo lumie şî ţară, înghesuială dă mobile, pierpietu muobilie, şî dă goşti, adicătelea mosafiri, oltene, fire-aţi neamu, sărbătoritu să zăbunească la cap cân l-o vădzut cu godzila dă chitară sovietică, abia o situară în respectivul purcoi, da Sendi s-o aşădzat calm pră lădoniu dă fănină ş-o aşceptat să-i dea dă beut.

  4. Discurs plăcut. Ştia multe. Îi înduram prostioarele. Neajutorat. Violent la beţie. Greu să-l suporţi. Băga în el cu pumnu medicamente pentru herţ şi pentru scrânteală. Sărea cu toporu la vecini. Trecea dintr-un registru într-altu’. A tins să fie enciclopedic. Un polihistor. Ştia gramatică, astronomie, trigonometrie. A cantonat în mici nebunii. Voia jazz, cinematecă în regim continuu. Le găsise parţial la studenţi, la Casă, avea găşti în completare pe lângă. Obsedat să ştie ce şi cum a fost cu Ceaikovski. Cu muzichia şi cu liubovul. În consecinţă, a halit de nenumărate ori ‘Music Lovers al lui Ken Russel, recurgând mai ales la nopţile cinefile, patronate de Pacă pederastul (dar şi tăticu’ fotografilor refuzaţi), nopţi itinerante şi deocheate, care se lungeau în amieze vâscoase, când te întrebai cine sforăie lângă tine pe covor şi, şontâcăind mai adânc, în ce casă te afli şi de câtă vreme. Se împotmolise în rebusuri de doi bani, colecţiona revista de popularizare Magazinul. S-a băgat în yoga şi-n Krishnamurti. Înţelegea când eronat, când surprinzător. Dispera. Complet inadaptat. Fără nici un fel de priceperi. La şah, martori incerţi vorbesc despre finaluri rezolvate genial. Numai versatilitatea l-a privat de performanţă. A perfecţionat, pe urmele lui Smîslov, Apărarea Grünfeld. Jucând în minte partidă după partidă, în timp ce noi credeam că altceva îl frământă, se extazia zgomotos: „Mă urmăreşti? Pe scurt. Albul amână Cc3!” Uite că intervine unul şi insistă cu „I-am zis: şi cu Eliade, şi cu palindromuri, şi cu horoscoape nu se poate.” Altul: „De ce ne-am adunat aici? Să-i supralicităm cusururile? Să-l punem la zid?” Poliglot. Era as în engleză. Ştia maghiara la nivel de regionalisme. Înţelegea nemţeşte şi sârbeşte. Culegea vorbe de duh. Povestea Sendi că, prin 80, îl auzise în tramvai pe un puşti cam de clasa I trântindu-i una în ungureşte bunicii care-l aducea de la şcoală: „A hideg segged mellet nem jó aludni”, adică, oltene şi voi bănăţeni de viţă recentă, „Nu-mi place să dorm cu tine, că ai curu rece”. (Peste mulţi ani, Ianci şi Şomică vor avea o scurtă polemică stând în curtea lui Gabu la un pahar cu vin. Dar dacă Sendi o fi spus „Nem szeretek melleted aludni mert hideg a segged”? Trebuie păstrată nota infantilă şi eliminată cea erotică, precizează Ianci. Şomică achiesează ţuguindu-şi buzele, apoi mai trage un gât.) Trecând pe lângă un apartament dintr-o casă de raport, Sendi tocmai o surprinde pe o babă vorbind cu pisicile rămase afară în ploaie, în faţa sitei de la uşă: „Was ist los, Mädels, habt ihr’n Regenschirm vergessen?” („Ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela?”) Când îi vedea pleoştiţi pe amicii săi, Sendi îi frăgezea cu „ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela?”, iar expresia a făcut vogă, a intrat în diverse contexte, se potrivea-nu se potrivea.

e…. Apăruse încă unu’. Deşi ultimul venit la veghe, o să plece primul. N-ar zice că-l agasează pălăvrăgeala, doar că nu-i prieşte. E încă întuneric. Calea înapoi. Sendi-i pus bine în capelă. Pretenarii se-ntristează şi se veselesc. Şirul de salcâmi. Bănuieşte cazarma hâită. Se sufocă. Trage aerul înecăcios cu iz de clincher. Case scunde, păzite de câini parşivi, care caută să-ţi pice în spate. Dintr-o ogradă – un hohot muieresc dând pe dinafară tabacioc şi curvăsăreală. „Râde cu toţi dinţii”, îl săgetă un susur în urechea stângă. Merge pe mijlocul drumului. Paznicul de la Betoane – în faţa porţii. Fâşâitul flegmatic a două-trei maşini ce-l depăşesc razant. Vasăzică, Sendi tolănit în fotoliu. Alături, patru cutii goale de pizza şi o sticlă aproape terminată de vodcă. Duhori greu de suportat ies din el. Atunci, demult, după o întâlnire la club, la unul dintre cluburile cu clopoţei plasaţi de organele de supraveghere, la cercul de deontologie generală (asta-l descumpănea pe tov Suveacă şi se-ntreba pe bună dreptate dacă-n spatele fasoanelor de atare gen nu se ascunde vreun pui de dumnezeu – cu d mic: deontologia cui? ne ajunge codul eticii şi echităţii socialiste, ce pitpalacu meu discută ăştia în paralel? cică antropologie, semiotică, sinergetică, bionică, ezoteria mă-sii), ca de obicei, au intrat în prelungiri la Oltul, la Vaporul, apoi la TAROM2, ca să eşueze într-un apartament, duşi de una dintre pipiţele momentului, care se lăudase că are două damigene cu zaibăr de Mehedinţi, iar acolo au chefuit ticălos, zbierând cântări porcoase, în timp ce-n odaia de alături se chinuia tatăl fetei, canceros în ultimul hal, mama bătea cu pumnul în perete când vacarmul întrecea orice măsură; se potoleau oţârică, însă o luau razna curând; a apărut la un moment dat chiar suferindul în cadrul uşii, cu pijamaua boţită şi cu ochii înfundaţi în craniul de pe care carnea picase. Nimfeta atât aştepta, l-a ales pe el, din motive neştiute, să-l ţuce pe gură cu saft, ca să-i facă în ciudă lui tătâne-su, trebuie că era un vechi meci de familie, ea îi oferea babacului, înainte de expirarea timpului de joc, spectacolul dezmăţului şi-i dădea o lecţie de vitalitate. Nu-şi mai aminteşte dacă Sendi era de faţă ori doar s-a implicat ulterior, în felul lui, disecând la infinit o bucăţică din tot cazul. Nu-l interesase problema morală, în schimb a cerut detalii tehnice privind amplitudinea sărutului şi precizări asupra tegumentului de pe ţeasta bătrânului. Altele erau femeile lui. Nasoale şi cam bătute-n cap. Ajuns la spitalul din Gătaia, la ţăcăniţi, făcea pereche cu una măritată, doi copii – neutră, fără iniţiative, într-o lume paralelă; el – cult şi, uneori, cerebral, ea – precară, răbdurie; îl asculta fără reacţie, în runde peripatetice (sic!) pe lungi coridoare sau pe aleile parcului-pădure din jur, iar el lua tăcerea ei drept aprobare deşteaptă. Temele se reinventau de la zi la zi, de la toane la toane. După tratament şi vizita medicală, Sendi se întreabă dacă Dumnezeu a murit cu adevărat, fiind totuşi de acord cu Nietzsche şi cu Zarathustra că pe lângă preoţi trebuie să treci cu sabia-n teacă pentru a nu fi tentat să-i răpui pe aceia dintre ei care-s eroi şi că sângele lui are ceva comun cu al lor, chiar luând-o ad litteram: bunicul său a fost protă în Bihor. Trece şi masa de prânz, ca apa, incoloră, inodoră, insipidă (Tatăl, pus pe fixarea cunoştinţelor: cum e apa, Sendi? Sendi, 4 anişori: incolo’ă, inodo’ă, insipidă. Tatăl: adică? Sendi, diligent: fă’ă culoa’e, fă’ă mi’os, fă’ă gust. Tatăl: b’abo, Sendi!), iar Sendi, cu nostalgia unui grătar la Vaporul sau la Bănăţeana, îi ţine muieruştii o prelegere despre cum se curăţă usturoiul, nu ciobăneşte, zdrobindu-l cu pumnul, aşa cum susţin unii, ceea ce înseamnă că pierzi bunătate de suc vital. Se taie întâi mustăţile, apoi se desprind căţeii, unul câte unul, din căpăţână, aceasta în cazul când nu avem a face cu sortul mono-bulb. Cojile şi pieliţa se înlătură cu delicateţe utilizând un cater sau un cuţit fin şi foarte bine ascuţit. Nu ţine figura cu agitatul lor într-un borcan ca să se desprindă, pentru că nu ai recurs la croşee şi la ciocane, ultimul tip de lovitură fiind interzis până şi-n box. Problematica e inepuizabilă. Cum se face pisatul? În ce mojar? Pe ce porţiune a mesei? Cu piper? Fără? Implicaţii. Sare grunjoasă sau sare de mare? Ce se întâmplă cu tensiunea şi cu căile renale? Să încurajăm producţia autohtonă, fie ea şi din secuime. Spunem nu insipidului produs chinezesc, cel care lesne se oxidează şi devine, din alb, pământiu. Încă de pe vremea dictatorului răposat, Sendi îşi boteza vieţuitoarele de companie cu numele unor demnitari din marea ţară a lui Confucius, cei din timpul revoluţiei culturale. Îl întreba câte unul în răspăr dacă nu se teme de consecinţe. Sendi era pregătit: „Eşti atent? Astfel îi umanizez pe diriguitori. Nu le convine, să mă bage la puşcărie. Abia aştept, scrisoarea pentru Europa Liberă o am scrisă şi expediabilă. Mă asculţi? Eu militez pentru Falun Gong şi pentru aiul roşiatic românesc.” La Gătaia, altă zi, altă distracţie. Fata-femelă pare să ştie sloganul „uită-te la mine când îţi vorbesc”, căci îşi catifelează privirea atunci când Sendi face o paralelă între yin şi yang, pe de o parte, şi teoriile focului, pe de alta, aşa cum apar ele la Frazer, una solară, deci încărcată pozitiv, iar alta cu conotaţii negative, mizând pe virtuţile purificatoare, cele două aserţiuni nu se exclud, zice Sendi, în timp ce Frazer ezită, de vreme ce unul căruia-i zice Mannhardt şi se pretinde savant l-a smintit, mai degrabă se completează şi se contrabalansează. Pe la miezul nopţii, profitând de regim special, Sendi încă se-nvolbură pe cărări şi-n cotloane, unde alţii, mai pragmatici, se dedau amorului carnal, el încearcă să-şi relaxeze tovarăşa prezentându-i aspecte hazlii dintr-o partidă Reshevski – Fisher desfăşurată în 1961. „O comedie a erorilor”, chiar aşa a caracterizat-o marele Bob. „Am o listă de priorităţi. Trebuie să-mi exersez discursul şi noaptea. Sper să-i conving şi pe doctori. Cu fetiţa nu-i nicio problemă”, zice Sendi. Fiecare cu păsărica lui, cugeta/o să cugete ăla plecat primul de la priveghi. Sendi cu speculaţii idiomatice şi stilistice gen Nu-mi place să dorm cu tine că ai curu rece ori Ce-i, fetelor, v-aţi uitat umbrela? eu cu suvenirul în regim de obsesie al nopţii sărutului mortal, când o tipă pe care n-am mai revăzut-o şi-a prezentat nurii şi potenţialul în faţa unui tată ce încă-şi anima ciolanele. E ca şi când muribundul şi-ar fi supravieţuit. Fiecare cu păsărica… Muzica răbufneşte alături. Poarta-i dată de perete. Intră în curtea străină. Un cort cât un teren de fotbal, dar şi mese care-au buit pe dinafară. Înşfacă o jumică de răchie, o gâlgâie îndelung, constată că are damf de făcătură, dar tot mai bine-i decât cu duhoarea ieşind din bietul Sendi. Nimeni n-are treaba lui. Unii-s beţi, alţii – îmbârligaţi. Doi inşi se duelează muzical pe textul „Tu nu vrei, tu nu vrei răchie să bei? Ba eu vreau, ba eu vreau răchie să beau!” Râd să se prăpădească şi o iau de la capăt schimbând rolurile. Nişte perechi se-nvârt pe-o arie cimentată. Se repede la una stingheră şi o joacă în draci, deşi nu se pricepe la astea populare. O părăseşte după câteva zvâcuri. Nimic nu ţine, rămâne întruna partener al desfrânatei în prezenţa tatălui muribund. Se îndreaptă spre un dreptunghi luminat, coboară, înaintează pe un culoar marcat de borcane cu murături, de bidoane şi butoaie, de cârnaţi, de scule, de drujbe. Se face negru. Ori că nu-i mai nimic de-a lungul pereţilor, ori că au dispărut lămpile. Continuă să meargă cu o lumânare în mână, una pe care a luat-o de pe masa însurăţeilor, în timp ce mireasa se mozolea, ca după canonul unei snoave, cu, pare-se, naşul, iar mirele sforăia cu capul pe masă, freza-i rotată, operă a maistorului Fleciţă, urmaş al marelui Echtkarmanadl, ajunsese în salăţi, în maioneze, în creme, în zeama sarmalelor cât pumnul lui Hercul. Sarmii, aşa le-ar fi numit unchiul dac din Canada. Dezastrul se înteţeşte în urma sa, „nu trage, tovarăşe!” se dă de ceasul morţii mireasa, „ţi-ai găsit naşu!” gâfâie naşul, şi, într-adevăr, se aude pocnetul gumilasticului, iar fâşâitul parşiv, ca de obuz în ascensiune, al trenei nupţiale, anunţă explozia; mirele înalţă maiestuos capul de pe masă, stropi de curcubeie-i sar din plete, beleşte ochii şi scoate un răcnet de mobilizare: „sfântă patrie română!”, la care naşul îl molcomeşte cu „avem totul la-ndemână” chiar când acela izbeşte necruţător cu ţeasta-n tăblie, fluturându-şi frizura rotată şi arătându-i observatorului, pentru o clipă, cerbicea conformată insuficient. Nu-i destul, pentru că, după o pace înşelătoare, mirele repetă mişcarea, însoţită de aceeaşi invocaţie, numai că pălitura de berbece e mai pregnantă, iar elanul participativ al naşului se dovedeşte la înălţime: „suntem numai piepţi şi vână!” La al treilea asalt, naşul dă o pildă de înţelepciune, nu mai umblă după rime ieftine, nu mai incită la luptă, ci tranşează a armistiţiu: „Ia mai taci şi dormi, Petre!” Ceea ce se şi întâmplă. Continuă să meargă cu o lumânare în mână, iese în fundul grădinii, unde trei fârtaţi se îndeletnicesc cu câte o trebşoară. Primul vomită silenţios, al doilea se pişă cu icnituri, iar al treilea-i fotografiază ajutându-se de-un blitz din vremuri cu feţi şi zmei. „’s trii căţei/ stricăţei”, forţează omunost în tranzit ligamentul. Nu mai vede nimic. E ca o locomotivă mânată printr-un tunel. Se împiedică de nişte sfori, aşa bănuieşte. Să nu-ţi rupi capu, îi aruncă unu în timp ce aprinde o lanternă. Viţă de vie, tufişuri. Cel cu sursa de lumină stă într-un hamac prins de doi pomi. Butuci, jumătăţi de anvelopă, săniuţe, scaune de tractor, fiecare cu omul său. Lămpi de miner, lumânări în sfeşnice, felinare scobite în verze şi-n vinete, lampioane.

Şi-a dres ochii, bâjbâie până pe terasă, unde baldachinul cules de pe mesele prezidiilor de odinioară estompează puterea reflectorului bun de casat. Deci a intrat la Scîrţ – Loc lejer prin grădină, nu din stradă. Trece de bar, cercetează a proasta încăperile. Vraişte cu dichis. Piluck cu Fie stau într-o bancă şloampătă de şcoler, cu lemnul scobit pentru călimară. Se-mplinesc şapte (sau cinci?) ani de când Sendi a dat-o-n primire. Cică-l evocă, nu se mai satură. Râd să se spargă. Aproape că nu-l bagă-n seamă. Se-ntinde-n patul de campanie de lângă ei, cu o bere la căpătâi. Mai trage cu urechea, mai aţipeşte. Se binoclează la fetişcana care-l sfidează din cuşca ei de macaragiu proptită de tavan învârtind paiul în nuştiuce carcalete. Se uită la pereţi: Polizaţi numai cu ochelari de protecţie! Să facem totul pentru realizarea ritmică a produselor de export! Ceauşescu şi poporul! Păstraţi liniştea între orele 15-17 şi 22-5! Fumatul şi focul deschis strict interzis! Dacă eşti de tot puştan, avertismentele de pe ziduri nici măcar nu te mai amuză şi nu-ţi baţi capul cu ele. Dohăneşti fără greţuri şi aprinzi beţişorul parfumat din scoica babană ce ţine loc de scrumieră. Să facem totul… Ce figuri erau ăi bătrâni! Fie şi Piluck tot varsă câte-un strop de bere pe podea, ca să-i fie de pomană lu Sendi, dar mai mult bagă la jgheab, numa aşa-i ajută să-şi aducă aminte şi să se ţină veseli şi totodată elegiaci, o ţin mereu cu isprăvile lu Sendi pe care tot târgu le ştie pe dinafară, cum l-a bruftuluit el în vagonul-restaurant pe ospătarul de Rahova, ăla care voia să semene cu bateristul Sergiu Malagamba, Sendi l-a săltat de perciuni, nemulţumit de cum a răspuns băiatu la problemele ridicate de el, s-a băgat în bucătărie, s-a ofticat de-atâta mizerie, a gustat din fiecare ciorbiţă şi s-a indignat că-s tot un drac, aşa că le-a combinat la inspiraţie, mai turnând în fiertură vin şi jamaică, mai dregând-o cu mujdei, după reţeta Sendi, din gros. Geaba l-au chemat ăia pe şefu dă tren, că n-au răzbit-o cu Sendi, iar când s-ajungă-n Bucureşti, cam prin dreptul mânăstirii împuşcate la filmări holiudiene de Sergiu Nicolaescu, n-au mai avut gagiii încotro, au făcut schimb de adrese şi de telefoane cu Sendi, promiţând grabnică revedere + reciclare la preparat de păpică, dar mai de crezut e că şi-au schimbat tura pentru când s-o întoarce Sendi din delegaţie sau că şi-au complectatără echipa cu vreun forţos din Ferentari, unu care zici că te mângâie atunci când îţi repede una de te trezeşti în popou. Ăla de-a tuns-o primul de la priveghi ar vrea s-aducă rectificări, să le spună că bat câmpii, însă parcă are fălcile încleştate, în timp ce privirea-i aspiră informaţia bătută-n pereţi Gazeta de perete a organizaţiei de bază PCR – Munca oamenilor în atelierul de cizmărie – Cabinetul de documentare politică – Copii jucându-se în parcuri special amenajate între blocuri – Spre secţia de votare însă din când în când alunecă şi o soarbe pe obrăznicătura ce-şi bălăngăne cracii în cabina de macara. Iacătă şi-un anunţ-prospătură lângă bustul tetanizat al stahanovistului,Teatrul Auăleu te deprinde cu Arta pârţului în incinta Scârţului, luându-se după jurnalul nebunului de Dali. Într-un târziu apare şi Sendi trăgând dintr-o Kasteel rouge, înseamnă că iar a scăpat de belele. Nu, nu-i adevărat, pe cheferistul acela care se deghizase-n ospătar nici până-n ziua de astăzi nu l-a iertat, un impostor, mixtură de avorton interbelic şi de javră comunistă, cu un asemenea specimen nu ai cum să pactizezi, că dacă tu nu te respecţi, atunci cum să ai pretenţii de la alţii; sigur, cugetă Sendi, asta poate fi o scuză pentru cele mai mari măgării. Confirmă că au fost tentaţi să-l cotonogească, însă el s-a bazat pe un tertip scoţând din buzunar colţul unei legitimaţii, de fapt cea de la institut, şi i-a ameninţat cu măsuri punitive, aşa că l-au cinstit cu un coniac Murfatlar şi cu o fleică în sânge. Numa să nu fi…, vrea Piluck să bage-un fitil. Sendi se-nfurie, ştiu ce porcărie vrei să pronunţi, că ar fi putut să scuipe, să alte alea, i-am supravegheat îndeaproape, eu însumi am preparat mujdeiul sau, mă rog, am dat ordinele cuvenite, termină cu scabroşeniile. Şi omunost ştie că Sendi o ţine langa pe-a lui ca un copil bătrân ce se află, greu îl împaci când l-ai scos din ţâţâni. Bucurie mare că se duce, în ’90, cu trupa la Sibiu, la primul festival de jazz „în libertate”. N-a ţinut mult. S-a luat Sendi de unul dintre organizatori, pirpiriu şi veşnic asudat, şi nu l-a slăbit până la sfârşit. Cum vă permiteţi voi să vă autoflataţi în program că sunteţi oraş-martir, când la voi s-a împuşcat armata cu miliţienii/ Voi ştiţi ce-a fost la Timişoara/ De Proclamaţie aţi auzit/ V-aţi trecut rangurile după canonul expirat, instructor, muncitor, ca să stea blânzi propagandiştii lui Iliescu/ De ce nu şi mineri, că sunt mai la modă/ Şi stai că nu am terminat, trec la chestiuni fundamentale/ Eşti atent?/ Cum vă îngăduiţi voi să-l scrieţi pe Martial Solal Martial So-ll-al, adică cu doi l, că aşa-i mai exotic, dacă tot s-a născut în Alger. Voi ştiţi cine-i omul? Bănuiesc că da. Vă dau eu referinţe în plus. Mai scurt. Numărul unu: pianist, dar a făcut muzica pentru A bout de souffle al lui Godard. Cum care Godard. Jean-Luc. Numărul doi: Godard a comis o singură greşeală – l-a distribuit pe Belmondo în rolul gangsteruţului de Paris (cel ce omoară cu nesimţire şi are parte de-o bucăţică americană precum Jean Seberg), în loc să-l pună pe Serge Reggiani. Cum de ce? Nu sunt fan Belmondo. Dimpotrivă. Numărul trei: puneţi mâna pe videoplayere şi completaţi-vă cultura cinematografică. Cum, le aveţi şi o aveţi? Înseamnă că degeaba. Până s-a enervat careva: Bă Sendi, după câte ştiu, tu eşti un simplu tehnician. De unde le ştii tu pe toate? Dar Sendi nu s-a lăsat: Eu nu sunt creaţia unei diplome. Trebuie să te respecţi şi prin fleacuri dintr-astea ce ţin de cultură, că dacă tu nu te respecţi… Sendi s-o fi dus după altă bere. Piluck şi Fie nu se opresc din povesteală. Pe vremea atelierului de serigrafie, pe Bujorilor, nu departe de cimitir, Barosi a pus de-o ciorbă cu morcovi şi corcoduşe. Nu prea se lăudau cu încasările în ziua respectivă. Trebuia să pice şi Sendi. Rămăsese în frigider o bucăţică de cârnat. Cum s-o împartă în 4? I-au dat cârnatul căţeluşei corcitură Mau. Nu se poate, nu se poate, prinse să urle Sendi la aflarea veştii, toată ziua mi-am preparat sucurile gastrice pentru fărâma aia de cârnat, mă distrugeţi, m-aţi îmbolnăvit. Ăsta de-a plecat intempestiv de la priveghi se saltă din patul de campanie, nici salut, nici bună ziua, o ia pe trepte în jos şi ajunge într-un apartament ce-i pare cunoscut. L-a răzbit foamea. Se duce fix la răcitor, ia un coltuc de pâine de pe masă, îl unge cu margarină MARGA, peste care pune o felie de salam cu soia, mestecă, bea un Cico, îşi face un nechezol la spirtiera expres, fumează o mărăşească, se spală cu săpun Cheia, citeşte documentele Congresului al XIV-lea, se joacă de-a dacii şi romanii, îi ascultă la radioul Mamaia pe Trio Grigoriu cântând Macarale râd în soare argintii, bagă într-o plasă de rafie două sticle de coniac Zarea, înşfacă o jerbă din flori artificiale, se asigură că pe panglica roşie scrie cu auriu Eroilor, slavă!, le aşază pe ghidonul bicicletei Tohan, o tunde hoţeşte, iacătă-l în stradă.

Ajunge în piaţa Bălcescu, cea pe care timişorenii mai vechi o numesc, împăturindu-şi preţios buzele, Lahovary, ca pe vremuri, convinşi că au de-a face cu unul de-al lor, vreun italian sau vreun franţuz devenit slugă a imperiului, aşa cum a fost Eugeniu de Savoya, cuceritorul Timişoarei, şi neluând în calcul că o fi avut doar rangul de ispravnic de Vâlcea. Pedalează înfruntând aerul tare al dimineţii. Care dimineaţă? Când o coteşte, ajunge la pasajul ce dă înspre corturi, nuntaşii de-abia se prepară pentru petrecere. Mirele se împăunează cu frizura sa rotată, marcă a maestrului Fleciţă, el, mirele, e ager şi ea, freza, e intactă. Torogoata ba o dă pe plângăreală cu ia-ţi, mireasă, ziua bună, ba te bagă-n viteză cu o învârtită care-ţi ia maul. Mânuitorul instrumentului duios-infernal se ţine în umbră, avem de-a face cu o vedetă care se va deconspira în etape. Nu le convine petrecăreţilor că pe la nasul lor, tocmai atunci când au de nuntit, se preumblă un biciclist ivit de niciunde, îl consideră o piază văzând cum îşi bălăngăne coroana mortuară şi neţul de lume proastă, ei chitiţi, el cu blugi soioşi, nebărbierit şi puţind a tescovină. Nu-l deranjează. Altceva nu-i dă pace. De când cu Sendi la betoane îi vin în cap toate păcatele mai mari sau mai mici care i-au colorat traiul. Prin ţeastă, prin piept, prin organul ruşinii (unde o fi fiind?) îl săgetează episodul cu excursia la mânăstirile din Bucovina, la care n-a vrut să renunţe, deşi un consătean îl înştiinţase, chiar înainte de îmbarcare, că murise bunică-sa. L-a convins pe ăla să spună că nu l-a găsit (pe atunci, ca şi pe vremea lui Ştefan cel Mare înainte de bătălia de la Războieni, celularele nu existau), ca mai apoi idiotului să-i tot umble gura la beţie, iar el să fie nevoit să-l cinstească pentru a-l determina să nu meargă cu dezvăluirile până la capăt, şi tot aşa, până insul a crăpat naibii, iar el a simţit o mare uşurare pentru un timp. Dar iată că acum nu-i foloseşte faptul că nenorocitul a mierlit-o, vina i se pare imprescriptibilă, mult mai adâncă decât atunci când a comis porcăria. Iarăşi casa joasă cu poarta întredeschisă, din spatele căreia pândesc potăi parşive, gata să te-ncolţească, însă nici vorbă de chef, doar timbrul inconfundabil, mustind de tabacioc şi de curvăsăreală, „alţhaimeristule, să ieşi în mă-ta din casa mea!” Dar nu iese nimeni. Stătuse ca boul, la Putna, dinaintea mormântului celui numit de papa Sixtus al IV-lea „atlet al creştinătăţii” şi-l auzea ca prin vis pe părintele-ghid pomenind de anul 7000 de la Facerea Lumii, de inimile vegetale răsturnate de pe soclul din marmură de Carrara, însă lui i se arăta bună-sa întinsă pe căloniul (= năsălia) confecţionat din bârne şi din scânduri negeluite, limpede o vedea, încât îi distinse zâmbetul zeflemitor din colţul buzelor. Silozul şi concasorul se profilează, bestii mezozoice, pe cerul matinal. Paznicul de la Betoane o fi intrat la căldurică. Nişte vagoane se ciocnesc pe liniile de triaj ale gării Fratelia. I s-a spart un baieu pe drumul plin de colţuri. Pe fata aia n-a mai văzut-o de-atunci. Păcat. Săruta meseriaş, îţi clăbucea creierii. Chiar dacă ochii lu ta-su te sfredeleau de pe obrazul descărnat. Sau tocma de-aia. Înainte s-o ia printre cruci reazemă bicicleta de prunul ce-a dat din mijlocul unui mormânt uitat de aparţinători. Unde sărăcie ai găsit urâţenia asta? arată unu înspre jerbă. Haverii, pretenarii, se învârt la oarecare distanţă de copârşeu. Crucea din tablă e proptită de zidul capelei:

 CURE ALEXANDRU

 1952 – 2007

Trebuie că au ajuns departe cu naraţiunile.

  1. … să-l scoată din sărite. Deşteptări cu trompete, raportul dat ba în faţa comandantului de pluton, ba dinaintea comandantului de batalion, fazele greţoase ale pifănelii. Le vedea zi de zi, stătea la etajul unu, de la balconul lui până la gardul unităţii de pompieri nu erau mai mult de opt-zece metri. Sendi avea oroare de grade, de cazonerie. De altfel, l-au declarat inapt pentru serviciul militar. Ca să-i contracareze, a băgat muzică la maxim… da-l scotea din sărite când vedea numele formaţiei CURE pus de grafittomani pe toate gardurile, umbla să afle cine-l scrie pe ziduri, sigur că ştia de Robert Smith, dar spunea că nu-i chiar pe gustul lui, îi ajungeau propriile-i tenebre, iar gândul sinuciderii nu voia să-l aprofundeze… au trimis şefii de la pompieri o vorbă administratorului că n-ar fi rău să-l mai domolească pe tovarăşu cu muzica, deoarece atentează la disciplina recruţilor, care, în loc să se deprindă cu noile funcţionalităţi, trag a civilie, iar gândul le zboară la drăguţele lăsate acasă, cu ce s-or îndeletnici dumnealor, oare sunt fidele… … şi asta pentru că unu mai vagabond I-a zis Ce CURU meu, mă Sendi, ce te dai aşa măreţ, uite cum te cheamă S-a supărat Sendi, a sărit la respectivu, dar ar fi luat-o pe coajă, că tipu era expert în caft, pe când Sendi numa un pachet de nervi ineficace… nu s-a sfiit să se-ncontreze cu unul dintre şerifi: Domnu, poate că n-aţi aflat, Bob Dylan este un pacifist, aşa cum pompierii pacifică zonele incendiate, iar piesa pe care am pus-o noaptea trecută între orele unu şi două se regăseşte şi-n cârnatul de program al cenaclului Flacăra, iar liderul acestuia, Adrian Păunescu, pe care sunt sigur că-l apreciaţi, a tradus-o sub titlul discutabil Vânare de vânt, oricum, nu cred că trebuie considerat drept abatere disciplinară dansul de unul singur, pe această muzică, al pifanului aflat de gardă în foişor, dimpotrivă, astfel se încălzea şi rămânea vigilent, iar pe de altă parte îşi exprima adeziunea politică la lupta fără istov a popoarelor lumii pentru pace şi pentru progres… […]… îşi rânduia etimologiile lui pe care le schimba de la o lună la alta în funcţie de ce mai măcina el în singurătăţile-i impenetrabile, dar şi după toane, după inspiraţie. Ai lui ar fi fost francezi, bagsama alsacieni, asimilaţi ca nemţi, maică-sa a venit pe jos după Război, din Viena până-n Banat, în patruşcinci, aducând expresia (pe care i-a şi transmis-o) les prêtres sont dans mon coeur, deci Mon Coeur „inima mea” am putea să-l traducem cu Sfinţia Ta! Părinte! Apoi au intervenit deformările germano-române, nemţii comprimând, iar valahii lungind-o. Asta mergea o vreme, ca peste puţin să se certe iarăşi Sendi cu depresivul Robert Smith şi cu mâzgălitorii de pereţi. […] … subofiţerul îşi bulbuca uitătura, gata să plesnească de perplexitate, pe când Sendi îi relata imperturbabil că, la cererea pifanului (pardon! oşteanului), o să pună în nopţile următoare Colloseum şi Jethro Tull – ştie domnu’ cine a fost Jethro Tull şi cât a făcut el pentru propăşirea omenirii, de la săpăligă până la semănătoarea mecanică? La lecţiile de educaţie cetăţenească n-ar strica să li se vorbească pifanilor, mă scuzaţi, militarilor, despre această personalitate, şi asta ţinând seama că mulţi cultivatori ai pământului habar nu au şi că pun în primejdie recoltele şi aşezările dând foc la mirişti, deci încălcând legislaţia şi obligând organele în drept la acţiune: să amendeze şi să stingă. Noroc cu superiorul subofiţerului, om de gaşcă şi plin de umor, care s-a împăcat cu Sendi: după ce ieşea din tură, lua o sticlă de coniac şi se înfiinţa în uşa apartamentului de la etajul unu, rejucau partide celebre de şah sau călătoreau în spaţiu-timp servindu-se de colecţia Arhitectura de-a lungul veacurilor, din care Sendi nu ratase nicio apariţie.

  2. … se dădea cu taxiul atunci când buzunarele i se umpleau prin vreo inginerie locativă, prin apariţia miraculoasă a unui donator. Se lăbărţa pe bancheta din spate sau se proptea în dreapta şoferului, comanda ferm (eu plătesc! Că dacă tu nu te respecţi, cum vrei ca alţii să te respecte), trecea prin cartiere pe care nu le mai văzuse din copilărie, dădea o fugă prin satele apropiate, îşi clătea ochii, se simţea stăpân pe propriile-i plăceri. […] … mi-ai mutat cafeaua… te-ai atins de ţoiul meu… mi-aţi dat ochiurile cele mai mici… de ce n-aţi împărţit cârnatul? Îmi preparasem papilele pentru el, o să dau în gastrită din cauza voastră… poate că a fost primul şomer al Timişoarei după 90, nu zicea că s-a săturat să proiecteze, ci că nu mai vrea să vadă mutrele unor şefi după revoluţie… şi Teli a vrut să-l ajute, i-a dat pe mână sculpturile, hexagoanele lui, să le şlefuiască bavurile, dar n-a fost chip, cum nici la atelierul de serigrafie n-a făcut pureci: îi lipsea răbdarea; sau mereu îl nemulţumea ceva. Se însenina deodată: Minunat dansa pifanul ăla în foişor, după miezul nopţii, pe Blowin’ in the Wind. Nu m-aş fi gândit la o asemenea ipostază. Film de nota zece.

  3. Cure, adică vindecătorul, cel cu remediul, şi Sendi prindea puteri de titan sub povara plăcută a numelui său.

ş….În curând o să pice şi taica popa. Se va mira cât de mulţi prieteni a avut unu care a rămas singur pe lume. O să facă o slujbă după sufletul tău. Ce frumos şi ce trist va fi când, după ce groparii aruncă ultimele lopeţi de pământ şi potrivesc coroana şi cele câteva buchete, o să capeţi într-un păhăruţ din plastic nişte răchie, ce bine-i să simţi, bicisnic şi vinovat, arsura pe gâtlej, ţi se vor umezi ochii, laşi lumânarea pe-un mormânt la-ntâmplare, zici De-acu rămâi cu bine, Sendi, ne vedem data viitoare, în timp ce o mână îţi mai toarnă în păhăruţ.

________

 1 Să fi fost vorba de El unico camino sau de Memorias: la lucha y la vida?

2 Cafeneaua de lângă agenţie.

 

 

 [Vatra, nr. 12/2015]

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (1)

Aşa cum zic şi colaboratorii noştri care ne-au ajutat să-l reamintim cititorilor pe Ioan Radin, Ioţa a fost un prozator de mare farmec, de mare discreţie şi de şi mai mare exigenţă. Nu i-a lipsit productivitatea creativă, dar şi-a inhibat-o mereu printr-o severitate cu sine aproape sinucigaşă. Deşi n-ar părea (poate), avea un principiu muzical al compoziţiei – şi nu doar la nivelul frazei, ci şi la acela al construcţiei ca atare a povestirilor sau nuvelelor. Ar fi şlefuit, dacă ar fi avut timp, la nesfîrşit frazele, bucăţile de mozaic încrustate, şi tot n-ar fi fost mulţumit de cum aleargă, stilistic, iapa lui alezană. Un bijutier cu urechea extrem de fină şi cu ochiul văzînd doar în nuanţe, era mare admirator al stilisticii caragialiene, al oralităţii rafinate pînă la spontaneitatea pură şi la directeţea frustă. N-a publicat mult (două cărţulii), dar a scris mult mai mult decît a publicat. A rămas după el mai mult decît a apărut în timpul vieţii. Aşa încît nu e exagerare prea mare dacă vorbim despre el ca despre un prozator ce stă să vină.

Îi mulţumim mai întîi doamnei Rodica Peianov şi lui Boris (soţia şi fiul lui Ioţa) pentru nepreţuitul ajutor pe care ni l-au dat în realizarea acestui număr, punîndu-ne la dispoziţie atît materialul ilustrativ, cît şi multele inedite descoperite. Le mulţumim şi celorlalţi colaboratori, atît pentru evocările şi amintirile legate de Ioţa, cît şi pentru lecturile critice făcute. Cum discreţia aproape că l-a dus pe Radin în uitare, am preferat să începem acest grupaj dedicat lui cu articolele despre el (în ordinea evocări-comentarii) şi abia apoi să dăm drumul ineditelor. În secţiunea comentariilor l-am lăsat anume la urmă pe cel al lui Ştefan Borbely (unul din marii prieteni ai lui Ioţa), tocmai spre a putea face o trecere cît mai directă spre nuvela Scolopendra (cu care începem grupajul de inedite şi pe care o publicăm parţial, întrucît primele şapte capitole au fost publicate de colegii noştri de la Orizont, în nr. 3/2015), a cărei istorie el o cunoaşte cel mai bine.

Cititorii noştri se vor convinge, cu siguranţă, că de un prozator de vocaţie e vorba. Poate se va convinge şi vreun editor că Ioan Radin merită ”relansat”, mai ales că toate cele scrise de el ar încăpea într-un singur volum. Nu, fireşte, şi cele traduse de el (poezie şi proză), cu tot atîta implicare cîtă punea în propriul scris. Aşa cum ziceam, Ioan Radin e un prozator care (abia acum) vine. (Al. Cistelecan)

 

 ***

  1. Comentarii 

Ion POP    

Ioan Peianov, Radin, Ioţa…

 

Mi-e încă greu să mă obişnuiesc cu gândul că Ioan Peianov, apoi prozatorul Ioan Radin şi, pur şi simplu, prietenul admirabil Ioţa, a plecat dintre noi prea de devreme, – iată că au trecut deja cinci ani de la stingerea sa. Îl revăd în câteva fotografii ale unor echinoxişti de prin 1970, la vârsta romantică a foii noastre de pe strada Universităţii nr. 7, – arată ca un fel de palicar cu mustăcioara deasupra unui surâs, uşor absent, cu gândul prin alte spaţii, urmărind un subţire fum de ţigară în risipă. Au dispărut şi alţi camarazi de pe idealistele noastre baricade de atunci – nu mai sunt nici Marian Papahagi, nici Marcel Constantin Runcanu, nici Olimpia Radu, nici Petru Poantă, nici Al. Pintescu, Vasile Sav, Nicolae Diaconu…

Vreme de vreo doi-trei ani, între 1971 şi 1973, Ioţa al nostru a fost redactor, secretar de redacţie al „Echinox”-ului, prezenţă luminoasă printre noi, conştiincios, dar şi cu fireşti „ieşiri” boeme, la crama patronată de „Mongolu” din subteranele străzii Horea care duce către Fiolologie, la cafeneaua „Arizona” ori, din când în când, chiar în casa de pe strada Rakoczi 98 cu grădina în care-i invitam, pentru mici festinuri colegiale, pe câţiva dintre prietenii apropiaţi… Au fost zile şi momente înscrise cu majuscule în memoria mea, în care reînvie din când în când, ca un superlativ al „aventurilor” noastre, călătoria nu puţin surprinzătoare pentru luna mai a anului 1971, în Iugoslavia, în care sârbul nostru a avut esenţialul rol de ghid. O surpriză, da, acel voiaj cu microbuzul Universităţii, fiindcă în afara şoferului instituţiei ne aflam în el doar redactori ai revistei, vreo zece, nesupravegheaţi aparent de nimeni, iar pe atunci ţara vecină era considerată un fel de vitrină „capitalistă” şi liberală a Estului comunist. Or, nouă ni s-a dat drumul, prin bunăvoinţa Rectorului Ştefan Pascu, ce avea „Echinox”-ul la inimă, – ne-am plimbat pe unde-am vrut pe harta de sub Dunăre, de la Belgrad la Zagrebul aflat atunci în febra unor mişcări studenţeşti contra „burgheziei roşii”, am coborât pe splendida coastă dalmată, cu neverosimilul albastru de cerneală al mării proiectat pe stâncile albe-albe, prin Zadar, Split, Rijeka şi veneţianul Dubrovnik… Am trecut şi prin Sarajevo-ul amintitor de arome şi bazaruri de Isarlîk barbian, cu cafele în ibrice de aramă şi halva de susan, am văzut şi celebrul pod de la Mostar, bombardat peste un număr de ani… L-am ascultat în tălmăcirea lui Ioţa pe un veteran din războiul de partizani al lui Tito, am fost găzduiţi în fânul din podul şurii unui preot, într-o noapte de ploaie rămasă de pomină… Călăuza noastră a deschis mereu porţi prieteneşti spre „corturarii” care eram, instalaţi pe unde apucam…

Dar l-am ştiut mai apoi, acasă, pe Peianov-Radin-ul nostru trecut peste un timp ca redactor al revistei „Vatra” de la Târgu Mureş, apoi instalat, în fine, în Timişoara natală, unde, după 1990, devenise director al Bibliotecii sârbeşti, spaţiu ideal pentru scris şi reverie…

Scriitorul n-a fost foarte productiv, dar ceea ce a reuşit să compună a fost reţinut de critică nu doar ca o promisiune. Căci încă din primele schiţe publicate în 1971 în „Echinox”, Ioan Radin putea fi remarcat printre numele semnificative ale generaţiei sale. Volumul Aventurile tânărului Serafim, tipărit în 1976, a confirmat un talent autentic, sensibil la jocul dintre real şi ficţional, detector de automatisme „funcţionăreşti” conformiste, montate şi demontate cu o fină ironie, care a rămas o marcă a scrisului său. „Poetica eboşei” (despre care a vorbit tot un echinoxist, Alex Goldiş) e excelent pusă în valoare în aceste pagini, iar romanul care urmează, Schiţă de portret, apărut abia în 1988 e, în fond, tot o însumare de… schiţe, interesate, cum s-a mai observat, de faptele aparent mărunte ale vieţii de fiecare zi, însă reverberante în planuri mai largi. E de aşteptat ca arhiva sa să descopere – cum se zvoneşte – unul sau mai multe manuscrise importante, care vor da un contur şi mai ferm prozatorului.

Foarte însemnată e opera de traducător a lui Ioan Radin, ilustrată de vreo douăzeci de tălmăciri din literatura sârbă contemporană. Printre numele de referinţă din repertoriul său de traducător se află, de exemplu, cel al modernistului de prim plan Miloş Crneanski, timişorean şi el la origine, transpus pentru prima oară în româneşte; alt reper major e contemporanul Danilo Kiš, cu a sa celebră Grădină de cenuşă. Acestea şi alte nume şi opere aduse spre spaţiul literar românesc îndreptăţesc calificarea eminentului traducător drept un adevărat ambasador al literaturii de expresie sârbă la noi. Dar nu e de omis nici versiunea prozelor lui Daniil Harms (Un spectacol ratat, 1982), prin care s-a descoperit un scriitor rus de mare talent, avangardist mort tânăr în 1942, cu al cărui univers ironic-parodic la limita absurdului prozatorul Ioan Radin are anumite afinităţi.

Pe cât de avar şi de exigent a fost Ioan Radin-Peianov faţă de sine şi scrisul propriu, pe atât de generos a fost omul de mare suflet, generos şi plin de înţelegere şi afecţiune pentru cei de care s-a simţit alături, discret solidar într-un frumos demers de construcţie culturală. A fost şi este acel Ioţa al nostru, apropiat şi drag, a cărui aducere aminte cerne acum peste noi o lină lumină elegiacă.

***

radin 1

Andrei ZANCA

 

Absenţe

                       

lui ioan radin peianov

 

curg prin vine

amintirile, morţii

mistuiţi în sânge

cum se răsfiră

mireasma viilor

în înserarea de toamnă

să fie setea

de-a pleca mai mare

decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă

cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru

în această reculegere

care este şi cea a arborilor, iarna

în aroma zăpezii dintr-o absenţă

 

***

 

Ana POP SÂRBU

Ioan Peianov era un tînăr paradoxal. Singuratic şi comunicativ. Părea să interpreteze un rol, dar interpretarea era, în acelaşi timp, de o naturaleţe debordantă.

Realitatea lui umană plutea, adeseori, într-o pînză de irealitate. Era un fumător îngîndurat.

Rareori puteai întîlni un personaj învăluit în discreţie, naturaleţe civică, precum Ioan Peianov. Uneori îl puteai întîlni pe străzi neumblate, singur sau însoţit, cu surîsul său blînd. Cînd rîdea, nu o făcea în niciuna caz zgomotos. Era de o sobrietate… Nu-i plăcea să se bage în seamă. Ca orice intelectual din tagma sa era, desigur, un studios. Dar asta nu trebuia să o ştie cineva. Era un caracter frumos, un prieten loial.

Bea şi fuma agreabil în compania vreunui amic, vorbind despre una-alta, fără accente exagerate.

Ne şi mirăm că o asemenea personalitate care nu viza o clipă sublinierea propriilor calităţi, însuşiri, a creat o excepţională operă de prozator şi s-a manifestat ca un fin traducător, conştient fiind ce scriitor sau operă trebuie să aleagă, pentru ce merită să opteze.

Dacă at fi avut şansa longevităţii, Ioan Peianov ar fi îmbogăţit şi mai mult literatura română prin creaţia sa originală şi prin aceea de traducător.

 

***

 radin 2

Ştefan DAMIAN

Portret al scriitorului peste ani

 

Am crezut întotdeauna că amintirile au darul de a „edulcora” anumite aspecte şi momente ale existenţei noastre sau a altora. Şi continui să cred, mai ales când încerc evocarea unui prieten de tinereţe, din anii când realitatea se împletea adeseori cu visarea, cu proiecţii când realiste, când fantastice, în ceea ce privea nu numai viitorul, ci şi clipele imediat următoare momentului.

Cred că aceasta este şi situaţia când încerc să îl evoc pe Iotza, colegul ajuns în anul nostru de facultate, la „Filologie”, printr-o întâmplare a sorţii, despre care nu îi plăcea să povestească. Noi, adică, studenţii din anul 1 spre 2 al „Echinoxului” – pentru o posibilă readucere în memorie a cititorului mai tânăr: Adrian Grănescu, Vasile Sav, Ion Marcoş, l-am primit cu braţele deschise, mai ales că era mai în vârstă decât noi, venea dintr-un oraş „occidental”, avea acea experienţă de viaţă care ne lipsea – şi l-am apreciat pentru lecturile „bune” ale unor tratate de estetică, de versificaţie, dar şi pentru împătimirea cu care citea „Pe culmile disperării” la „secret” la Biblioteca Universităţii şi, mai ales, cum încerca să se transpună în rolul de tânăr disperat. „Disperat” pentru că fusese alungat din Timişoara natală – în Mehala îşi cunoştea toţi vecinii, o lume amestecată formată din români, sârbi, bulgari, unguri, nemţi şi cine mai vrea ar mai putea adăuga şi alte naţii – şi „exilat” ovidian la Cluj, un oraş rece şi ursuz. Dar s-a adaptat repede: a adus cu el experienţe cotidiene şi cultul pentru muzica „Phoenix”- ilor, dar şi volume de versuri în sârbeşte, ale unor autori sârbi sau români (Vasko Popa, de exemplu) din Banatul Sârbesc, din care traducea cu plăcere. Un titlu al lui Puslojic îl pusese în dilemă: Pas, psa psu – dacă mi-l amintesc bine, şi îl tradusese Câine, pe câine, câinelui după ce-l dezbătuse îndelung cu mine, mereu nemulţumit, până la obsesie.

De altfel, probleme de lingvistică şi de traductologie am discutat în toţi anii de facultate, dar mai ales în semestrul în care am locuit în „gazdă” împreună, în Gheorghieni, cartierul atunci aproape terminat, ultimul răcnet al expansiunii citadine şi al deblocării centrului citadin care ne vrăjea prin farmecul său vechi dar şi prin mereu ademenitoarele sale ascunzişuri.

Cu Iotza am citit, mai înainte, un întreg semestru în baia de la ultimul etaj al căminului studenţesc „Avram Iancu”, celebru nu doar pentru „greva” studenţilor imediat după al Doilea război mondial, ci şi prin marele număr de intelectuali care au trecut prin camerele lui şi prin Biblioteca – Club şi au devenit reprezentanţi de seamă ai culturii române în limbile vorbite la noi şi aiurea sau în tribunalele sau muzeele de istorie şi artă. Nu voi face nici o listă în acest sens fiindcă aş nedreptăţi prea mulţi foşti colegi de cămin, reali sau virtuali, pe care poate nu mi-i amintesc, dar este sigur că de la „Avram Iancu” au ieşit, poate în proporţie de 98%, oameni de cultură remarcabili, răspândiţi în toată Europa.

Dar, să revin: citeam în fiecare noapte „după ce se potoleau zgomotele”, adică de pe la orele 11 până pe la 3-4 în baia de sus – cred că avea numărul 86, Iotza stând pe un scaun dur iar eu pe dulapul de după uşă, ca un modest Simion Stâlpnicul, tratate despre poezie, despre „sufletul romantic şi visul”, texte aduse din sârbeşte şi italieneşte pe româneşte, cu puterile noastre de înţelegere de atunci şi cu pupilele tot mai înceţoşate din cauza luminii slabe. Ziua următoare nu prea eram buni să mergem la cursuri! Spre cinstea celor mai multe cadre didactice de atunci, prezenţa nu se prea făcea, chiar dacă avea un statut obligatoriu! Însă erau obligatorii examenele! Şi-atunci începea marea problemă: încă de la Timişoara, Iotza făcuse un început de criză de „nesuportare” a ideii că trebuie să se prezinte în faţa profesorilor, să le dovedească ceea ce ştie, dar, la Cluj, ea se accentuase: de cele mai multe ori îşi pregătea examenele cu atenţie, luând cursuri „împrumut” de la colegele mai generoase, dar, când trebuia să le susţină, ori nu se scula la timp, ori, la oral, îl apucau asemenea emoţii încât nu îndrăznea să deschidă uşa sălii unde se desfăşura. De câteva ori l-am dus cu forţa, de câteva ori ne-a „scăpat” printre degete…

Aşa se face că la fiecare sfârşit de vară ne revedeam într-un oraş ce creştea odată cu anii: ne ocupam cu redactarea şi publicarea „Echinoxului” la tipografiile aflate atunci în centru, cu difuzarea revistei şi pregăteam lungi „bătălii” teoretice despre cărţile ce trebuiau citite, numele noi apărute – pentru noi! – în librăriile în care intram de câteva ori pe zi şi unde ni se duceau banii de pe cartelele vândute (o păstram mai adesea pe cea de „supist”, cu conţinut redus de substanţe nutritive, primită de la „Echinox” prin grija lui Ion Pop, asistentul nostru din acea perioadă şi mentorul revistei) sau în interminabilele discuţii de la „Croco” şi „Arizona”, unde ne împărtăşeam noile lecturi sau opinii despre versurile şi prozele unuia sau altuia dintre colegii mai mari sau mai mici şi opiniile despre evoluţia calităţii cafelei ori, rareori, a câte unui coniac îmbibat cu fum de ţigară.

Evocam, cu nostalgie, Timişoara şi Aradul, făceam politică post şaizecişioptistă (în Mehala timişoreană unde l-am vizitat, tatăl său asculta „Vocea Moscovei”, spre decepţia lui Iotza care avea cu totul alte opţiuni), încercam să vedem mai departe decât ne ajutau puterile, scriam literatură „evazionistă” – un fel de „evazionism” mi s-au părut şi prozele din primul lui volum, umoristico-groteşti, cu unele accente încă realiste, „Aventurile tânărului Serafim”, apărut la „Dacia”. A fost un succes, i-a arătat umorul fin şi subtil, fiind şi un fel nu doar de auto-analiză spirituală, ci şi o racordare la prozele umoristice sovietice, ori ale unora din autorii diversificatei şi proaspetei literaturi iugoslave, pe care o cunoştea în intimitate. Şi „Schiţele de portret” timişorene ni-l dovedesc un împătimit al Banatului, din zbuciumatul deceniu al tinereţii sale, un Banat care se racorda, prin intermediul culturii, la cele câteva spiritualităţi în cadrul cărora şi Iotza a trăit cu îndreptăţită conştiinţă: cea sârbească şi cea românească, din care a tradus reciproc, fiind mereu atent la calitatea actului său, fie că era vorba despre poezii (Ljubisa Didic), povestiri (Zdravko Krstanovic) sau roman (Milisav Sevic).

Chiar dacă după plecarea lui la „Vatra” târgu-mureşeană ne-am văzut mai rar, mai ales când venea la Cluj, refăceam „trio-ul” împreună cu prietenul de o viaţă Adrian Grănescu şi redeveneam studenţi, redescopeream plăcerea peripatetismului, a flecărelii, ca şi cum timpul nu ar fi trecut peste noi. Aşa cum s-ar întâmpla, probabil, şi acum, când sufletele ne-au rămas tânăr rătăcitoare, chiar şi prin spaţii care altădată ni se păreau inaccesibile.

 

 

***

 

Viorel MARINEASA

 

Bând cu Ioţa o cafea în curtea prin care a trecut Crnjanski

            Pe la sfârşitul anilor cincizeci, ai mei se mutaseră din „burgada” Lipova în „metropola Banatului”, Timişoara. Locuiam în gazdă, în cartierul Fabrik, şi învăţam la Şcoala medie nr. 5, supranumită „liceul golanilor”. Nu mă prea adaptasem la noua matcă, nici vocaţie de cibezăr nu aveam, deşi aş fi vrut să fiu unul dintr-ăla. Noroc că m-am împrietenit cvasi-instantaneu cu Genu Barbeş (viitorul poet Eugen Bunaru). Simţeam nevoia să mă afiliez, aşa că m-am înfiinţat la Clubul CFR, cu gândul să mă înscriu la cercul rebusist numit, cum altfel, Feroviarul. Acolo l-am cunoscut pe Ioţa Peianov, băiat cam de vârsta mea, afabil şi dezgheţat, cu care am rămas în relaţii apropiate, însă fără să devenim, cum preciza codul multietnic al locului, haveri, adică prieteni la cataramă. Îi mergea mintea la careuri, criptograme, monoverbe cu incastru anagramate şi altele asemenea, încât cred că a publicat mai des decât mine în periodicul de specialitate.

            Ne-am reîntâlnit pe culoarele Filologiei timişorene – într-un rând mi-a spus că se transferă la Cluj, s-a luat la harţă cu un dascăl şi e nevoit s-o facă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în acei ani pe la cenaclul de la Casa Studenţilor, unde eu însumi făceam figuraţie, adâncit în zona caracudei. Cred că plecarea din urbea natală a fost o şansă, deoarece a aflat la Echinox un mediu cultural mult mai dinamic şi mai permisiv. L-am regăsit târziu, dar nu în revista Rebus, ci în Arhipelag, antologia lui Mircea Iorgulescu consacrată prozei scurte a anilor şaptezeci. Avea acolo un text de nici o pagină, care mi s-a părut nesemnificativ. Adevărata măsură şi-a dat-o în Schiţă de portret (1988), evocare vie a acelei lumi de haveri şi cibezări din vremea preadolescenţei noastre, centrată pe cartierul Iosefin şi pe cinematograful de la Sala Lyra. Când ne-am reîmprietenit, după ’90, de data asta mai „la cataramă”, mi-a propus o reeditare a volumului, completat cu prozele pe care i le înlăturase cenzura. Am fost debarcat de vechii-noi politruci de la editura de stat care-şi schimbase numele, nu şi statutul, astfel că proiectul a rămas baltă. Să nu uit. În plină epocă ceauşistă a făcut senzaţie proza absurd-contondentă a scriitorului „sovietic” Daniil Harms, mort, se pare, în blocada Leningradului, într-o casă de nebuni, redescoperit succesiv de ruşi şi de occidentali, devenit astfel, cum se exprima cineva, contemporan cu Eugen Ionescu, ca apoi, prin miracol, să dea de el şi Ioţa cu amicii săi de la Vatra şi să-l traducă (Un spectacol ratat, Junimea, Iaşi, 1982). Exemplarele de prin biblioteci se prezentau ferfeniţite şi cu file smulse; circula Harms în „xeroxuri” precum Cioran, Pacepa sau Guénon, numai cine n-a trăit pe-atunci nu ştie ce însemna să multiplici fără aprobare.

            După ce s-a comprimat redacţia Vatra, Ioţa s-a hotărât să revină la Timişoara. Bănuiesc că nu i-a fost uşor, l-am simţit bâjbâind întrucâtva. I s-a oferit postul de bibliotecar la Uniunea Sârbilor. Mă chema des acolo, suferea de un disconfort, de singurătate. Făcea o cafea strong, după o înghiţitură îţi pocnea ţeasta. La a doua experienţă am botezat-o cu apă, Ioţa nici gând. Era un loc de unde câştiga o pită. Se ţineau şi întâmplări culturale. Prin ’95 a călcat pe acolo Vuk Drašković, ca să-şi lanseze romanul Cuţitul în româneşte. În condiţii de maximă securitate, am fost invitatul lui special (al lui Ioţa, nu al lui Vuk). Nu ne-am dat niciunul în vânt după vedeta zilei, din cale-afară de tumultuoasă şi băgată până-n plăsele într-o politică tulbure. Urmăream spectacolul. Dar adevărata şansă a fost (şi) pentru Ioan Radin Peianov proiectul A Treia Europă, demarat în 1997. I se potrivea ca o mănuşă. O reconectare la spaţiul Europei Centrale, cercetări aprofundate şi traduceri masive. Până şi discuţiile noastre dintre rafturile bibliotecii la o cafea îmbunătăţită căpătaseră mai mult miez. Ieşeam în curte şi vedeam aievea cum Beria (nimic comun cu şeful NKVD-ului!), învăţătorul lui Crnjanski, se aruncă în cap, aidoma ca-n Ithaca viitorului scriitor, pe lespezile din faţa noastră la auzul veştii că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Da, familia lui Miloš Crnjanski a venit la Temišvar de la Csongrad pe când el avea trei ani; au locuit chiar aici, în edificiul comunităţii sârbe; a urmat şcoala primară sub îndrumarea înflăcăratului naţionalist ce avea să se sinucidă la izbucnirea conflagraţiei mondiale, dar apoi a frecventat liceul la călugării piarişti, cei ce cochetau cu ideile revoluţiei franceze. A avut prieteni şi colegi de toate neamurile. Le pomeneşte numele ca la catalog, dar se strecoară şi un pic de melancolie. În studiul Ithaca regăsită sau literatura sârbă la Timişoara (publicat în volumul Le Banat: Un Eldorado aux Confins, coord. Adriana Babeţi, Cecile Kovacshazy, Centre Interdisciplinaire de Recherches Centre-Européennes, Université de Paris – Sorbonne, 2007), Radin arată că „nu întâmplător cei patru scriitori sârbi (Crnjanski, Vasiljev, Manoilović, Tokin) care au declanşat şi construit modernitatea literaturii iugoslave dintre cele două războaie mondiale au rădăcini în Banat şi s-au format aici, într-o zonă de autentic contact cultural”.

            Radin nu s-a mulţumit să-l pună pe Crnjanski la dispoziţia cititorului român, ci a întreprins o cercetare meticuloasă a surselor de care s-a servit scriitorul pentru marele roman Migraţii (vezi consistentul studiu despre Simeon Piščević, memorialist muntenegrean din secolul al XVIII-lea, în volumul Cultura memoriei în Europa Centrală, coord. Ilinca Ilian, Ciprian Vălcan, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005). Indispus de lipsa de acurateţe a unor tentative anterioare, a luat el la tălmăcit romanul Grădina, cenuşa al lui Danilo Kiš. De candoarea şi de credulitatea lui Ioţa au profitat doi impostori, care i-au sustras şi i-au stricat antologia consacrată literaturii sârbe avangardiste. S-a necăjit mult atunci, dar a refuzat să recurgă la soluţii radicale. Reparaţia a venit din partea revistei Vatra, care i-a oferit spaţiu suficient pentru Sârbii în avangardă (nr.7-8/2005).

            Prins în vârtejul de a-i descoperi pe alţii, Ioţa n-a mai avut răgazul să se adâncească pe sine în literatură. Sunt convins că ar mai fi avut destule de spus. Poate, despre convorbirile nocturne, insomniace, cu tatăl său, meseriaşul din Freidorf („satul liber”, astăzi cartier al Timişoarei, în care s-a născut Johnny Weismuller); despre unchiul său de pe bulevardul Ştefan Plavăţ (actualmente Liviu Rebreanu), devenit celebru în oraş pentru că şi-a vopsit toată casa în negru după ce autorităţile comuniste l-au deposedat de curte şi de grădină. Recent, Cornel Ungureanu a început să-i publice în Orizont scenariile TV: au aerul că descind din Daniil Harms şi din Ionesco, semn că Ioţa se întâlneşte încă o dată cu ei.

 

 

***

 radin 4

Daniel VIGHI

O evadare în doi

Una dintre cele mai grele treburi ale prozei este să surprinzi faptele mititele, mai nimicul epic. Cu Ioţa Peianov mă vedeam rar, ne întâlneam te miri unde, pe stradă, aşa pe nepusă masă, undeva prin uliţele care afluiesc spre Piaţa Unirii, spre exemplu, strada Emanoil Ungureanu: „salut, Vighi”, zicea. „Salut, Ioţa”, ziceam. Pe urmă se petrecea acea faină solidaritate care s-a născut din vorbele pe care le-am schimbat cândva, înaintea erei noastre, la o şedinţă a filialei Uniunii Scriitorilor când am vorbit, nu multe, aşa mai bărbăteşte, la o parte, în aglomeraţia de acolo, agasantă – să vezi pe cine nu vrei şi să-i vorbeşti ipocrit, să zâmbeşti tot aşa, să aştepţi să se termine, să simţi prin aer că mulţi ar vrea să se termine, că „trebuie musai” să exişti acolo, chiar dacă nu mori de dragul întâmplării aceleia, cu ideea ancorată undeva în subconştient, din vremea când ţi-ai tot ratat libertăţile şi plăcerile, un subconştient care poartă în el vocea mamei tale octogenare (tu, acum, un biet om aproape sexagenar) care îţi spunea cândva, pe vremea când ascultai Top Ten la radio Luxemburg şi visai la blugi originali, aşadar porunca ei secantă, ca o sentenţă de-a lui Marc Aureliu: „în viaţă nu faci numa’ ce-ţi place, fioam”.

Aşa şi atunci, la şedinţe de Uniune, cu tot felul de necesare ipocrizii care ascultau supuse vocea poruncitoare din subconştient şi, deodată, apariţia lui Ioţa, prin mulţimea scriitoricească de toate mărimile şi culorile care dădea iama prin pişcoturile rituale. Mai apoi, senzaţia că undeva, prin subconştientul omului acestuia fain, umblă aceeaşi poruncă fermă care te bântuie şi pe tine: eşti acolo pentru că în viaţă nu faci întotdeauna numai ce-ţi place. Mai apoi, evadarea împreună, încălcarea semnului de exclamare din podrumul conştientului, o clipită când faci ceva ce-ţi place, zici două vorbe, nici nu ştii de unde răsărite, de unde s-au ivit, o bolboroseală odihnitoare cu feciorul-bărbat Ioţa despre Mureş, despre Lipova mea, poate o politeţe indiferentă a lui, un prilej oarecare menit să dea consistenţă minimă conversaţiei, ceva aproape de stereotipul dinaintea erei noastre al moşului Coabi care sta de vorbă cu alt moşul, nu-i mai ştiu numele, Dumnezeu cu mila, a murit de tot, şi Coabi spunând acelui moş mort de tot, mort chiar şi în povestea asta în care eu stau nu departe, lângă ei, cu un cerc de fier cu roţi zimţate de la tancurile unităţii militare din Radna, cu care alerg pe stradă, şi moşul Coabi privind primprejur plictisit, previzibil ca lingurile din fiocul din bucătăria de vară: „să strâcă vremea”, zice, şi eu mă bleojdesc la vreme să văd cum să strică, şi nu văd deloc cum anume „să strâcă”. Nu pricep ceea ce moşul pricepe.

Aşa şi aici, la şedinţa filialei, cu Ioţa: zicem tot aşa, cu aroma incoloră a zicerii lui Coabi-bacsi, zicem de Mureş şi de Lipova mea, devenită şi a lui Sandu Vlad, prin căsătoria lui cu colega mea de liceu, dar despre asta în altă poveste. Nu zicem multe vorbe, Ioţa îmi spune că ştie locurile, că merge la pescuit „pă Mureş”, şi nu zice „la Mureş”, ci aşa cum trebuie, aşa cum vorbesc pescarii adevăraţi care „pescuie” întotdeauna „pă Mureş” sau „pă Timiş”, niciodată altfel. Şi când spune vorba asta de pe urmă; când îmi mărturiseşte cu glas ca al moşului Coabi constatând viitoarea defecţiune a vremii, ceva anume ne ia părtaşi prin felul în care pronunţă zicerea, prin felul în care eu ascult cu o solidaritate pe care nu ştiu cum să o povestesc: doi feciori-bătrâni responsabili pe care-i uneşte, fără să ştie foarte limpede ce anume, poate sălciile de pe malul Mureşului din Banat şi din Ardeal. Niscaiva tablou de vară, ca litografia căcată de muşte, cu vânătorul tirolez scorojit din bucătăria de vară pe care fie iertata babă-mea o muruia vară de vară cu lut şi balegă de vacă. Acolo şi atunci sârbul Ioţa pescuieşte „pă Bănat”, în vreme ce subsemnatul, ehe! la vreme de liceu, pescuiam „pă Ardeal” – prin pruniştile din Ţărinuţă căutam cosaşi verzi şi-i agăţam în undiţă ca să prind clenii din apa iute de pe prundişul de la locul pe nume Hadarachi, nu departe de defileul Şoimoşului.

Şi cum spun, nu zicem vorbe multe, nu pot povesti cum doar noi ştim ceea ce alţii nu ştiu; nu mă ţin brăcinarii talentului epic să explic cum suntem deodată liberi, cum am încălcat porunca din pivniţa conştiinţei care-ţi zice că nu faci în viaţă… în sfârşit, de atunci, când ne vedem, Ioţa şi cu mine, avem un fel de ceva care ne face să ne simţim, o clipă, cumva, ceva, fain. Am şi uitat amândoi de vorba lui cu pescuitul, a rămas doar un fel de complicitate fără resorturi ştiute, Ioţa aprinde ţigara, eu nu aprind ţigara că nu fumez, pe urmă ne cufundăm într-o complicitate de care acum îmi aduc aminte fără să bag mâna în foc că aceasta ar fi, cu feciorul-bătrân Ioţa pescuind pe malul Mureşului din partea Banatului, printre sălcii uriaşe, cu moşul Coabi povestindu-i altui ortac moş că vremea se va strâca, cu subsemnatul amintindu-mi de toate astea în căutarea unei evadări dintr-o şedinţă cu pişcoturi la filiala Uniunii.

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru Vlad in memoriam (5) – EVOCĂRI, AMINTIRI, PORTRETE, MĂRTURII (2)

Digital StillCamera

Ioan MILEA

 

Scrisoare

lui Virgil Podoabă

Dragă Virgil,

Cu Vlad am trăit clipe, nu ore sau zile. Îi spuneam Vlad, nu Sandu, ca atâția alții, dar pentru mine numele îi devenise prenume. Erau, pentru mine, clipe indefinite, de fraternitate tăcut-povestitoare, și pe care nu le pot trece decât la fel, indefinit, din memoria personală în cea colectivă. Așadar, mai bine versific:

 

Ce să îți scriu

de Vlad? Că odată

Bulevardul Brâncuși

l-am urcat pe zăpadă?

Că, tot cu Brâncuși,

sperarăm în parte

să facem poemele

să intre-ntr-o carte?

Că, pe un drum

de fier împreună,

a-nțeles, a-nțeles

ceva să îmi spună?

Că: „Nu are pe nimeni”

(ah, vorba, curata!),

că: „Nu pot să o las

nici pentru Vatra”?

Că în inima Clujului

stăm încă-n poza

cu Cis, împăcând

poezia cu proza?

Că veni vestea –

și nodul din gât

abia se dezleagă

acum în cuvânt?

Că, da, se răzbună

pe mine firea-mi

astăzi, când doare

neîntâlnirea?

Și totuși, că toate

acestea-s anume

de cum se preschimbă

un nume-n prenume?

***

KOCSIS Francisko

 

Un exemplar unicat

 

Există momente pe care le ţii minte fără să-ţi fi propus asta, fără să le fi notat undeva, pentru că se aşează direct în memoria afectivă, mai trainică decât oricare altă formă de ţinere de minte. Toţi avem astfel de amintiri şi cred că sunt cele pe care le luăm cu noi în orice stare, pentru că se impregnează în esenţa noastră. Un astfel de moment a fost întâlnirea cu Alexandru Vlad în anul 2012, în dimineaţa zilei de 29 mai, la Satu Mare, unde eram invitaţi la „Zilele revistei Poesis”. Cu Sandu m-am întâlnit în multe alte dăţi, la Cluj, la Alba Iulia, la Tg. Mureş, am schimbat zeci de mesaje, am vorbit despre te miri ce, am colaborat la facerea unor numere de revistă, am deci zeci de amintiri cu el, dar trebuie să apelez la memorie cu totul altfel, trebuie să scotocesc, să forţez, să pun neuronii la treabă ca să dezgroape din straturile deja profunde amănuntele, pentru că ele tind să se afunde în uitare, cuvintele par să se stingă, să fie acoperite de tăcere. Cu totul altfel stau lucrurile cu ziua aceea de mai.

Cu o seară înainte am fost la Medieşul Aurit, ca să vedem cuptoarele dacice de ars ceramică şi alambicurile domnului Zetea şi să petrecem câteva ore în salonul cu arome amestecate de ceapă roşie, slănină afumată şi ţuică discret colorată în butoaie de stejar, la lăudatul căreia s-au întrecut oameni care chiar se pricep la treaba asta. Nu-i vorbă, că nici la degustare nu s-au lăsat mai prejos decât se aşteptau gazdele.

A doua zi dimineaţă, la o oră la care numai câteva mierle considerau că ziua a început de mult, mult prea devreme şi pentru cele câteva terase din jurul parcului central, am ieşit din hotel şi am pornit spre Someş pentru a sta câteva momente pe malul apei tulburi, cu sclipiri argiloase, cum mi s-a părut cu o zi înainte, când am trecut peste pod, ca s-o pot evoca veridic într-un vers al unui scurt poem dedicat lui Dsida (din păcate, poezia aceea scrisă pe o filă de caiet am rătăcit-o undeva, poate e între filele vreunei cărţi). La întoarcere, am descoperit lângă un magazin un aparat, am luat o cafea care a aromat toată dimineaţa, toată aleea din aproprierea palatului administrativ, m-am aşezat pe o bancă şi am început să citesc. Cred că n-au trecut nici zece minute, când i-am zărit, coborau spre Someş ca două figuri hieratice, Vlad cu părul ciufulit, încâlcit parcă şi mai tare ca de obicei, Ion Mureşan cu taşca pe umăr şi pălăria adusă spre sprâncene. Se aflau la vreo patruzeci de paşi, Vlad spunea ceva, iar Muri părea că-l ascultă, făceau câţiva paşi şi se opreau ca unii care nu erau siguri că se îndreaptă în direcţia bună sau dacă au ceva de făcut acolo unde se duc. Au stat aşa, întorşi unul spre celălalt, câteva momente, Muri a făcut un semn spre direcţia din care au apărut şi s-au întors la fel de alene, ca într-o filmare cu încetinitorul.

Am continuat să citesc încă o vreme, ca să treacă timpul până se putea sta la o terasă (până la ora zece, când începea o conferinţă la care chiar voiam să particip). Când s-a făcut ora nouă, m-am ridicat şi am pornit să urc spre terasa pe care am ochit-o în parcul central. Acolo i-am găsit pe amândoi la o cafea, Vlad pufăia din pipă împrăştiind binecunoscuta aromă a tutunului său. M-am aşezat şi eu la masa lungă cu două bănci rustice, am aşteptat să intru pe unda lor, mai precis a lui Muri, care se afla în mijlocul unei relatări funambuleşti, însoţită de gesturi largi, de chicoteli şi tăceri sugestive. La câteva minute după mine a sosit şi Claudiu Komartin, morocănos, nedormit, a încercat să-l sâcâie pe Muri, zicea că sforăie atât de tare că s-a văzut nevoit să spună asta în poezia pe care a scris-o în noaptea aia, apoi i-a citit-o de pe laptop, pentru dimineaţa aceea încă netrezită de tot suna foarte frumos, nu reproşul, ci poezia. A venit şi Ţărmure, proaspăt, bine dispus, ca un fel de baron care are de dus o etichetă. Venirea lui a făcut loc unei pauze, când Vlad, într-un fel aproape conspirativ, zâmbind parcă jenat, cu ochi lucioşi de bucurie, copleşitor prin gesturi, emoţionat ca un debutant, toate acestea în acelaşi timp şi întrunite într-un fel pe care nici cel mai mare actor al lumii n-ar fi în stare nici măcar să le sugereze, ei bine, Alexandru Vlad a scos la lumină cartea ascunsă la spate şi mi-a întins-o ca pe un trofeu cum nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, zicându-mi un cuvânt care cumula în sonoritatea lui tot ce se putea spune, tăcea, simţi sau imagina la ivirea cărţii: iat-o! Era romanul său proaspăt tipărit, Ploile amare, despre care toţi ziceau că e tot ce a dat mai bun Sandu, este romanul mare al unei epoci. L-am îmbrăţişat cu vorbele banale care se rostesc în asemenea momente, m-am uitat repede pe pagina de titlu şi am văzut că nu mi-a scris nimic, n-a pus nici măcar o semnătură, o dată, nedumerire pe care am exprimat-o contrariat, dar ochii lui de o veselie netulburată păreau să anunţe o mică farsă. „Ba cum să nu, dar nu aşa, o să te prinzi tu, că de-aia te pricepi la rebus, la parabole, la feluri ascunse de a lăsa mesaje”, şi mi-a spus să am răbdare şi să-l anunţ când îi descopăr ascunzătoarea. Ca unul care am făcut tot felul de gesturi singulare, de pildă de a semna la pagina cincizeci a cărţii o mică dedicaţie, alteori pe coperta a patra, pentru cei mai dragi, am periat repede ascunzătorile posibile şi mi-am dat seama că nu putea fi decât ori pe clapeta cărţii ori la finalul ei, cum făcusem eu cu el. Într-adevăr, era acolo, pe clapetă, cea mai simplă dedicaţie posibilă: „Lui Francisko”, şi o semnătură. Atât. Dar de-ajuns să devină un exemplar unicat.

*

Acuma mai e ceva de adăugat, o urmare. După dispariţia lui Sandu, Virgil Podoabă mi-a cerut cartea s-o citească, pentru că nu o făcuse până atunci. I-am adus-o la redacţie şi aveam de gând să-l avertizez să aibă grijă de ea tocmai pentru unicitatea ei, dar nu mai ştiu ce a intervenit, o discuţie care a deturnat atenţia şi nu i-am mai spus, am uitat. Când mi-a adus-o înapoi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe clapetă. Era alt exemplar. Când i-am spus că-mi vreau înapoi exemplarul, mi-a spus că a făcut însemnări pe el şi de aceea mi-a cumpărat un altul. I-am spus să-mi aducă măcar bucata de clapetă cu semnătura, o voi lipi în exemplarul cumpărat de el şi-l voi transforma astfel într-un al doilea unicat.

***

vasile-dancu-ion-muresan-alexandru-vlad

 

Daniel VIGHI

Cu Sandu – in absentia

Sandu se pricepea ca nimeni altul la cum stă treaba cu ciupercile prin pădure, dar pricepea şi cum stăm cu diferite buruienoace de pe marginea drumului, se întreţinea minunat de colocvial cu o păsăruică neagră şi gulerată care-i ţopăia prin curtea casei lui din pustietăţile unde a stat ani în şir. Eu casa aceea n-am văzut-o niciodată, mi-a plăcut să mi-o închipui cam cum era din povestirile scrise şi vorbite de proprietarul ei prin presa literară sau la un păhăruţ. Sandu mai stătea de vorbă pe uliţă cu vecinii din satul acela din ţinutul Finis Terrae (numele promontoriului la care ajungeau peregrinii în Evul Mediu după zdroaba de o lună de pe El Camino de la Santiago de Compostela).

Şi pentru că nu ştiu cum anume să mă potrivesc in absentia în vorbă cu Sandu, o să public nişte rânduri despre un moş care se pricepea la buruieni. Când am scris despre moşul acela, gândul mi-a stat la Sandu şi cum mergea el prin pădure, cum culegea ficţional bureţi de le spune pitoance, dar şi din aceia iuţi pe care familia mea din localitatea Radna le primea de la „Todoru’ nost’”, un ţigan de pe Valea Marea care căpăta plata pentru bureţi răchie rece din podrum, din butoiul cu doage de dud, şi lui „Todoru’ nost’” tare îi plăcea viaţa în acele momente. Cam aşa cum îmi plăcea mie când stăteam la trocerai cu Sandu despre orice, spre exemplu despre păsăruica gulerată din curtea lui din satul Finis Terrae. Sandu se află acum cu „Todoru’ nost’” dar şi cu moşul Coabi din copilăria mea, acar la chefere şi crâsnic duminica la biserica lui popa Lică Crişovan. Toţi sunt acum cu Sandu, oi veni şi eu când vine ceasu’, cum zicea moşu Coabi când intra la vremea de seară în soba dinainte la cel răposat, cu care era hoavăr şi ortac de beţie. Atâta zicea moşu Coabi: „i-o vinit ceasu”, aşa zicea, şi eu cu gândul la el şi la hoavărul meu Sandu, care ştia multe despre buruieni şi bureţii de pădure, închin un pean cu anii 50, cu securitatea şi cu diferitele buruieni neruşinate pe care le cunoştea aşa de bine Sandu.

*

„Se apropie de Troiţa Puşcată, şi kommunista bacsi se apleacă printre ierburile înalte de pe duleul drumului, ocoleşte rugul de mure, împinge bozul şi socul, trage după el un capăt cu floare galbenă de sulfină pe care o răsuceşte în podul palmei, ridică în lumina amiezii frunzele groase de pizda ţigăncii, adună în poală floricelele mov ale buruienii, se strâmbă în timp ce mestecă o frunză acrişoară de ştir, se freacă pe frunte cu lobodă, „pune-ţi pe cap flori de boz şi o să ne meargă bine la drum”, bolboroseşte moş Merişca, şi el asta face, se apleacă şi caută floricica mărunţică de rostopască, apoi îl aude pe Kommunista bacsi cum se închină nu departe de lemnul Troiţei Puşcate şi strigă către cerul Domnului: „Doamne, ai pus şi aici la troiţa Ta otrava asta din laptele câinelui, să fie ăsta semn de mare năcaz pe capul bieţilor oameni”, zice moşul, şi fratele informator Dubeşteanu transmite degrabă raportul să se spele ăia pe cap cu el, nu pricepe nimic din ce zice moş Kommunista bacsi, „ce e aia, dom’le, laptele câinelui?” „Ştim, ştim”, strigă băieţii de la decriptarea sensurilor oculte de la Centru, „ştim, ştim”, strigă fericiţi, şi spun numele ştiinţific al buruienii, o arată tovarăşului general: „asta e, are formă de brăduţ şi floricele galbene, tulpiniţa ei este goală pe dinăuntru ca aceea de păpădie, şi dacă o rupi curge un lichid alb de-i zice laptele câinelui şi, ne scuzaţi că suntem cam din topor, dar oamenii din clasa exploatată a ţărănimii spun că dacă te dai cu laptele ăsta alb pe pulă se umflă ca un cartaboş din Banat, ne iertaţi, nu este frumos să scriem asta în nota noastră informativă dar oamenii, tov. g’eal’, ei zic aşa, noi doar ne facem treaba cât mai bine”. „Lasă, mă”, zice domnul general, „nu faceţi voi pe fetele mari, că doar nu ne apucă ruşinea, nu ştiu dacă nu ar trebui chiar să verificăm ce spune înţelepciunea poporană, zic că un locotenent din ăsta de la departamentul sex şi amantlâcuri, care şi aşa nu fac mare lucru, fut la comandă diferite obiective stabilite de ăia de la Seducţii şi Şantaje Intime, puneţi aşadar pe un frumos de-ăsta futălău pe banii statului să-şi dea pe pulă cu laptele câinelui să vedem dacă are sau nu dreptate poporul în ceea ce zice”.

Nu mai ştie fratele Dubeşteanu ce s-a întâmplat mai apoi cu raportul său, a chicotit şi el pe ascuns ca mulţi dintre cei din reţea când au aflat cum a picat măgăreaţa pe sclifosiţii ăia, „lasă că aşa le trebuie”, îşi spun invidioşi, „îi îmbracă unităţile operative la fix, îi pomădează, primesc banii de cheltuit la munte şi la mare, prin hoteluri, lasă că nu le strică”, îşi zic, şi râd pe cinste.

***

 

Viorel MARINEASA

Infinitezimalul dintr-o preajmă care nu mai este

Pe vremea când aveam acces regulat la revista Vatra, primul text pe care-l citeam era editorialul lui Alexandru Vlad. Şi asta nu pentru că se afla în capul publicaţiei, ci pentru că, în concertul mediatic cacofonic al momentului, vocea lui se auzea limpede şi îţi desluşea, pe un fir ce se vădea, cel mai adesea, afin, în ce lume trăieşti. Sigur, canoanele speciei jurnalistice fuseseră, din fericire, încălcate. În locul discursului vituperând sau al dăscălitului desţelenind cu metodă te întâmpina o extinsă constatare de bun-simţ, o poveste spusă cu har într-o notă de eticism ardelean bine temperat, iar ingredientul ironic, deşi ponderat, era menit să cadă greu! Se vor găsi destui să spună că şi-a risipit timpul şi talentul în loc să ne dea toate capodoperele romaneşti care se aşteptau de la el. Sandu în persoană îşi punea problema atunci când apucase să-şi adune o parte dintre articolele pulverizate prin periodice mai mult sau mai puţin eroice (vezi Vara mai nepăsători ca iarna, Editura Tribuna, Cluj, 2005): „Poate a fost un dat al acelor ani să ne risipim energia şi textele într-un fel de euforie compensatorie pentru staza ultimilor ani de comunism.” Aşa că se întreabă dacă textele mai au însemnătate, răspunzându-şi, însă nu definitiv, că asta doar în măsura în care „depun oarecum mărturie în privinţa angajamentului civic” într-o perioadă când „n-aveam timp de prea multă stilistică”, mai mult, când „trebuia să ne descotorosim de o anumită retorică prevăzătoare şi marcată de cenzura interioară”; însă, ca un făcut (un pas înainte sau doi paşi înapoi?), „se naşte destul de repede o altă retorică naivă, un patetism puţin jenant la recitire, aşa cum jenante mi se par acum îngenuncherile noastre de-a lungul şi de-a latul străzii”. Şansa e ca, pierzându-şi actualitatea, articolele „să se transforme, cu puţin noroc, în literatură. Trimiterile devin metafore şi revolta devine o stilistică”. Într-un târziu, când s-a reapucat de proza îndelung aşteptată, a constatat că, „după câţiva ani de scris prin ziare, stilistica mea se schimbase” (într-un interviu dat lui Iulian Boldea). În bine, în rău? în pierdere, în câştig? nu ne mai spune, iar exegeţii, dacă veţi da o căutare pe net, veţi vedea cât de previzibil (se) postează. În ce mă priveşte, zic că bătăliile lui din presă n-au fost trudă risipită, într-o vreme în care mulţi intelectuali glorioşi ai Clujului o dădeau cotită şi-l priveau spăimoşi, ca pe o fatalitate necesară (dacă nu de-a dreptul cu admiraţie), pe primarul cu minte scundacă. Într-un almanah din 2003, Alexandru Vlad a scris rânduri de-un amar pe care doar o dezamăgire în dragoste poate să ţi le dicteze: „Clujul este, şi a fost probabil dintotdeauna, un oraş vulnerabil. Un oraş de negustori, fără nimic metropolitan, care nu şi-a depăşit condiţia. Nu prea a avut noroc de guvernatori luminaţi şi generoşi. Conducători aduşi din alte regiuni, ca nişte comisari de balcanizare, primari mediocri […]. Nu ştiu dacă actualul primar ar fi putut fi primar în Sânnicolau-Mare, localitatea lui de baştină, şi a lui Béla Bartók, pentru că veni vorba. Probabil că nu. La Cluj el pare să fi fost beneficiarul unei conjuncturi politice care s-a finalizat cu cea mai proastă dintre opţiuni. Ca orice oraş cu o cotă prea mare de intelectuali, probabil că şi oraşul acesta e de fapt vulnerabil la prostie,” Interesant de remarcat că şi Méliusz picta, în romanul Oraşul pierdut în ceaţă, Timişoara natală în termeni asemănători, iar încheierea a fost că s-a grăbit s-o părăsească pentru a-şi găsi un climat cultural propice la… Cluj.

Vrând-nevrând, literatura se întâlneşte cu gazetăria în romanul non-fictiv Curcubeul dublu. Am recunoscut, între textele de legătură, numeroase articole de opinie din periodice. Sau „poveşti în poveste” pe care le-a dezvoltat plecând de la nuclee publicistice. Nu mi se pare scandalos. Nu vreau să ştiu dacă aglutinarea s-a constituit în soluţie de avarie în lipsa unei idei solide, cum se zice, de construcţie a cărţii. Pasajul jurnalistic l-a îmbibat cu o realitate incomodă pe prozatorul Alexandru Vlad. Ne-a avertizat chiar el. Accentele cădeau altfel. Ce i se cerea la ziar trebuia să fie „relevant pentru perioada de tranziţie a României”. Greţoasă. Istovitoare. Fără final. Paradoxal, constată el, „aproape toate [articolele] sunt însă despre mine însumi”. Că scrii un roman din bucăţi lipite şi că în loc de pap pui articole de colo şi de dincolo – asta înseamnă că vrei să-ţi faci autoportretul (şi Sandu a recunoscut-o undeva), unul în tuşe când tari, când îmblânzite de melancolie, una ce vine de la vârsta care tot sporeşte, însă şi de la locul în care te-ai izolat, un sat care-ţi aminteşte de copilărie, dar la fel de tălâmb ca toată lumea valahă a tranziţiei. Sigur că doamna Exegeză nu va fi mulţumită; dacă tot ai recurs la interludii jurnalistice, trebuia să te porţi mai sofisticat, să faci arabescuri parşive precum Galip pe urma articolelor lui Celal, să configurezi o tramă poliţistă menită să taie respiraţia. În schimb, tu, Alexandru Vlad, ai rămas să fii egal cu tine însuţi, prea cinstit, prea discret, prea dedicat să prinzi infinitezimalul dintr-o preajmă care aproape că nu mai este.

 

 

***

Vlad, Muresan, Uiuiu

 

Vasile George DÂNCU

Vlad. Sandu Vlad

Prima idee creaţă care mi-a venit în ceea ce priveşte anul 2015 a fost să sărbătoresc doi mari scriitori români contemporani din Cluj, cu care, de curând, am devenit vecin: Muri şi Sandu Vlad. Poetul şi Prozatorul. Voiam ca amîndoi să iasă din underground-ul, boema şi dandismul mioritico-ardelenesc şi să fie sărbătoriţi solemn, regal şi aristocratic în oraşul lor, în oraşul nostru.

Pentru Muri, Clujul era şi este oraşul de rezervă. Pentru Sandu Vlad, Clujul era oraşul… Erau cunoscuţi peste tot şi apreciaţi, iar în Cluj erau Scriitorii, însă fără laurii merituoși puși pe cap.

Prin urmare, am considerat mai mulți (Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Marchiș și Ioan-Aurel Pop) că a venit Sărbătoarea lor: Muri la 60 de ani (09.01.2015) şi Sandu Vlad la 65 de ani (31.07.2015). Aşa că l-am sărbătorit, pentru început, pe Muri, la Auditorium Maximum (UBB) iar Clujul a fost la înălţimea poemelor sale.

La partea a doua a evenimentului, am băut un whisky bun cu Sandu Vlad (l-am pregătit special pentru el, ştiam că îi place) şi i-am spus: „Tu urmezi!” Mi-a spus: „E cam greu. Poezia lui Muri e atrăgătoare şi omul e spectaculos. Eu scriu o proză greu de mestecat şi sunt cam aricios.” Am repetat: „Tu urmezi!” Tocmai aveam în mână volumul Pahar al lui Muri, ediţie de lux, în cinci limbi, pe care l-am lansat atunci. I l-am arătat şi i-am spus: „Când vei împlini 65 de ani, o să-ţi public toată poezia ta, într-o ediţie bilingvă, tradusă în limba engleză de Virgil Stanciu, cu desenele lui Alexandru Păsat şi cu textele de critică, preţuire şi admiraţie ale lui Cis şi, evident, Muri.” Am văzut cum i se luminează faţa leonină, toată barbă, păr și sprâncene. A spus cu oftat și fericire: „De acord!” Era cazul să mai turnăm un pahar de whisky. „Să trăieşti, Sandule! i-am zis. L-am sărbătorit pe Muri numai ca să vezi cum vei fi tu sărbătorit!” Mi-a zis că este o glumă cam exagerată…

Ne-am mai văzut o dată să discutăm despre volumul său. Râdea că o să-l numească „Integrala poetică”. Tot căuta poemele risipite. Îmi spunea, la telefon, că are douăsprezece. Mă suna din nou că a mai găsit două, că vor fi paisprezece şi că mai avea câteva poeme într-o antologie şcolară, unul într-o carte şi altul pe care nu-l găseşte nicicum…

Împreună cu Muri, şi-a adunat poemele, apoi le-a trimis lui Cis, la Tîrgu Mureş. Tot cu ajutorul lui Muri, şi-a revăzut textul romanului inedit şi l-a trimis lui Ţărmure, la Bistriţa. Şi când şi-a terminat treaba, ca orice ardelean serios, s-a pus să se odihnească puţin, ca mujicul din Siberiada. Şi se odihneşte în continuare, departe de tumultul ciudat al tranziţiei româneşti de la nu ştiu ce înspre nu ştiu unde.

Până în data de 30 august, textele pentru volum erau adunate, dar parcă ne era greu să ne adunăm la un eveniment fără însuşi autorul. Aşa că toată lumea a amânat şi amână întâlnirea cu cartea.

Poemele lui Sandu Vlad vor apărea cât de curând în această carte promisă şi cu siguranţă vor constitui o revelaţie pentru literatura română contemporană, aşa cum este proza lui. Iar Prozatorul, devenit acum şi Poet, va zâmbi sonor şi impasibil de sub pălărie, în timp ce îşi va aprinde pipa şi se va retrage discret în alte zări, aşa cum a trăit şi a scris. Vor rămâne rotocoalele de fum, o poezie plină de înţelepciune şi o proză memorabilă.

 

 ***

 

 M. B. IONESCU-LUPEANU

 

Altfel: Alexandru Vlad

 

La idele lui Marte, prozatorul Alexandru Vlad a plecat dintre cei vii, discret, aşa cum îi fusese întreaga viaţă. A plecat în aplauze… În cazul de faţă, aplauzele au fost picurii de cerneală ai presei care, în toată săptămâna ce a urmat, a scris despre cel dispărut. Poate s-a scris mai mult acum, la timpul trecut, decât s-a scris de-a lungul unei întregi cariere scriitoriceşti. Nu voi relua date bio-bibliografice, nu voi fi exeget al operei sale, nu…

O frază din articolul Alexandru Vlad şi întoarcerea la esenţial („Observatorul cultural”, serie nouă, nr. 506 ( 764 ), 19-25 martie 2015, p. 10, col. 2), semnat de Paul Cernat, nu-mi dă pace : „(…) A fost altfel, fără să-şi propună cu tot dinadinsul acest lucru”. Într-adevăr, Alexandru Vlad a fost altfel. Nu este nevoie de mărturia mea pentru a stabili asta în faţa tribunalului istoriei, dar, dacă n-ar fi fost altfel, probabil că nu l-aş fi cunoscut sau, dacă l-aş fi cunoscut, ar fi trecut imediat ce ne-am fi despărţit, în uitare, în marea de chipuri anonime ale celor cu care fiecare din noi, pe parcursul unei vieţi, ne-am intersectat destinul într-un mijloc de transport în comun şi, preţ de câteva ceasuri, am legat o conversaţie.

L-am cunoscut pe Alexandru Vlad întâmplător, acum trei-patru ani, într-un autocar ce leagă Clujul de Bucureşti. Când m-am urcat, în staţia Aiud, era acolo cu o carte într-o mână şi pipa în cealaltă. Nu putea trece neobservat. Ne despărţea intervalul dintre scaune. Mi-am scos din geantă cărţile şi m-am cufundat în lectură. Pe ruta Bucureşti-Aiud (tur-retur), drum pe care, pe atunci, îl străbăteam frecvent, aveam nevoie, pentru a trece mai uşor peste ordaliile celor şapte ceasuri de călătorie, de două cărţi potrivite ca grosime; fie terminam lectura până-n staţia de destinaţie, fie îmi mai rămâneau douăzeci-treizeci de pagini. Odată, lectura m-a absorbit în asemenea măsură încât autocarul era să părăsească Aiudul fără ca eu să fi coborât.

Alexandru Vlad m-a abordat. Era curios să afle titlul lucrării vădit captivante pentru mine. A fost începutul unui dialog ce s-a sfârşit dincolo de Piteşti. Prezentările le-am făcut abia pe la mijlocul drumului. Mi-a spus că este scriitor şi mi-a arătat, în dovedirea aserţiunii, Ploile amare. Dacă memoria nu mă înşeală, se îndrepta spre Bucureşti pentru Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România.

Subiectele discuţiei au fost variate, de la literatura americană contemporană la lumea satului în care se retrăsese. Ne-am despărţit, cu o strângere de mână, în Autogara Militari. Mi-am propus, după ce se topise în mulţime, să-l reîntâlnesc.

De câteva săptămâni, mă gândeam la Alexandru Vlad. Îi scriam o scrisoare. Cum nu aveam adresa sa, oscilam între a trimite corespondenţa, pe numele său, la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, sau la sediul uneia dintre revistele cu care colabora. Acum e târziu, scrisoarea mea s-ar întoarce cu menţiunea dirigintelui poştei: destinatarul decedat.

În minte, vorbele prietenului meu, scriitorul Gabriel Cheroiu: cunosc deja mai mulţi oameni pe lumea cealaltă decât pe asta.

Dumnezeu să te odihnească în pace, frate Alexandru!

 

 

***

????????????????????????????

 

Radu NICIPORUC

 

Alaska mea de la ţară

Nu ştiu exact când au apărut în discuţiile noastre frigul şi ţinuturile lui, dar abia după ce începusem să observ că despre anumite subiecte prietenul meu vorbea mai puţin, iar când o făcea detaliile erau minime, strecurate cu gustul lui pentru penumbră şi obscur, mi-am dat seama că pasiunile sale supravieţuiseră bravurilor tinereţii şi că, după anumite intervale, marcate de obicei de sfârşitul călătoriilor mele pe mare, le găseam la locul lor, neclintite, poate doar însoţite de câteva nuanţe apărute între timp: mai multe fire argintii în barbă, tutun scandinav, sobru şi sec, în locul celui olandez, mai dulceag, iar pipele la început drepte, bune pentru citit, erau acum mai curbate şi apropiate cheilor de portativ.

Îmi amintesc însă cu ce tonus bun se întorcea din escapadele din Apuseni, cum îmi descria – cu formulele lui surprinzătoare, fixate şi ele pe un portativ muzical foarte personal – aerul de toamnă târzie al munţilor, verdele tot mai întunecat al acului de brad, sacul de dormit cu care înfrunta primele brume, personajele întâlnite şi notele din carneţelul cu pătrăţele pe care, „nu le-aş fi scris niciodată în oraş, bătrâne” Şi, bineînţeles, nelipsitul popas la Răchiţele, la prietenul său Teofil.

Sau cum mă cântăreau ochii săi mijiţi când îi povesteam despre iarna Aleutinelor, unde se nimerise să ajung odată pe un traseu mult arcuit spre nord, spre Alaska, până în punctul în care drumul cargoului meu se desprindea, pentru traversadă, spre Kurile.

Sau când îl încredinţam că nu văzusem „Strigătul pinguinilor”, doar pentru a mai auzi o dată, povestit de el, începutul acelui film care îi plăcea atât de mult.

Probabil că dincolo de experienţele sale directe, sau de cele livreşti, şi aceste amănunte au contribuit la uimirea cu care l-a încercat vestea că fiul său cel mare urma să plece la muncă tocmai în acele ţinuturi cărora Vlad, în stilul său tacticos şi cumulativ, le dădea încă târcoale înainte de a face din ele o pasiune. Una căreia abia după primele scrisori şi fotografii primite de la Sănduţu, i-am putut măsura vibraţia, când prietenul meu povestea cu amănunte atât de tangibile încât nu puteai să te îndoieşti că nu călcase doar cu o zi înainte pe o zăpadă sticlos-albăstruie, ce-i scrâşnise sub tălpi ca pietrişul, că nu-şi purtase podul palmei peste cilindrii groşi de gheaţă ce înveleau balustradele, sau că nu eviscerase cu mâna lui zeci se somoni răsturnaţi de conveioare într-un bazin imens.

Nu cred să fi pus vreodată Vlad mai multă fervoare în relatarea unor întâmplări precum cele ale fiului său, şi acest subtil transfer a făcut să mă bucur şi mai mult de mesajele în care îmi vorbea de proiectul unui voiaj în Alaska, ce părea să prindă contur la un moment dat în pofida a tot felul de dificultăţi administrative.

Apoi, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că nu se gândea la acea călătorie ca la o simplă aventură montană, din şirul celor pe care le mai avusese, ci ca la o încercare existenţială profundă, ce s-ar fi regăsit cu siguranţă şi în următorul său roman.

Brusc însă totul a căzut în uitare şi din toată acea investiţie imaginativă n-a rămas decât o expresie pe care o folosea uneori, la întâlnire noastre de la „Klausenburg”, când, sastisit de oraş, mă anunţa că urma să plece la Alaska lui de la ţară.

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Colombo

Text :21.11.09

Asa, deci!

Am fost alaltaieri la Bistrita unde am conferentiat cu Ileana Malancioiu, cu care eu ma impac foarte bine, in ciuda reputatiei ei de fiinta dificila.

Astazi ma duc la mine la tzara sa caut ciuperci.

Marti am planificare la spital, unde voi intreba care sunt, din punctul lor de vedere, implicatiile si complicatiile unui an in Alaska.

Citesc carti despre colectivizare.

Mai vorbim.

Al. Vlad

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Alaska, mon amour

Text :

 ––––––––––––––––––

Ma bucur ca iti plac acele filme!

Pe aici a inceput un ger napraznic (de la -24 in Moldova la -14 la Cluj).

Eu incerc sa continui munca la roman, dar nimic nu se leaga. Stiu eu, am schimbat mediul, am schimbat singuratatea de la tara pe apartamentul acesta cu televizor?

Nu am facut demersuri pentru viza. Jason trebuie sa-mi trimita din Alaska o invitatie. Eu nu pot sta un an decat cu contract de munca. Asta probabil nu-l intereseaza, pentru ca ar fi preferat o intelegere intre noi fara sa mai plateasca taxele pt. mine catre statul american. Eram de acord cu asta, dar probabil americanii te intreaba de ce angajezi un om din strainatate si nu un american pentru slujba aceea.

Ar mai ramane viza turistica. Aceasta se da pe zece ani, dar nu poti sta in SUA mai mult de 6 luni, dupa care trebuie sa pleci si sa revii. O viza turistica ar fi OK, dar imi trebuie o scrisoare din partea lui ca-mi asigura casa si masa cel putzin catava vreme. Eu am bani de drum, dar nu si de hotel, circuite turistice etc. Ori ambasada mi-ar putea cere un plan turistic ca sa-mi dea o astfel de viza.

L-am rugat pe Marius sa se intereseze eu ce fel de formular completez ca sa am cele mai multe sanse, si mi-a promis ca va intreba pe cineva la ambasada.

Jason n-a mai ajuns in 15 ianuarie la Paris pentru ca a fost chemat in Cambodgia de constructorul hotelului sau de-acolo. Ma rog, cam asa stau lucrurile deocamdata.

Doar ca eu nu ma grabesc, nu-i o tragedie daca nu plec, nici nu vreau sa frec telefonul si sa sun la Anchorage. Eu am zis da, Jason a zis da, si acum astept.

Am vazut „Romania Literara” in noua formula.

Tu ce faci pe-acolo?

Al. Vlad.

  1. A murit prietenul meu Augustin Fratila.

– On Sat, 1/23/10, Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com> wrote:

From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>

Subject: Alaska, mon amour

To: „Sandu Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>

Date: Saturday, January 23, 2010, 11:09 AM

Ma uit la filmele japoneze, in alb-negru, pe care mi le-ai dat, le opresc, le reiau a doua zi, imi prelungesc in acest fel placerea. Sunt formidabile!

Cum stai cu viza?

R

Date: Tuesday, February 9, 2010, 12:51 AM

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Cifra rotunda

Text :

Ei,

Nu se aude nimic.

Jason e a doua oara in anul acesta in Cambodgia, unde se pare ca au inceput finisajele la hotelul lui.

Eu mai trag cate o tura la Alaska mea de la tara, incalzesc casa, fac mici expeditii in padure.

Ce-am avut si ce-am pierdut!

Uite, pentru tine: SCĂUNELUL.

From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}

TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};

CC :

Subject :Re: Ce ti-au spus

doctorii cei vestiti? Poti merge in Alaska? R

Text :

Analizele au iesit destul de bune.

Glicemia relativ sub control cu insulina destul de mult (pana ma echilibrez, apoi scad), colesterol bun, trigliceride bune, valori cam mari la ficat dar acestea fluctueaza la mine.

Pot merge din punctul lor de vedere in Alaska, se vor stradui sa-mi dea medicamente mai multe la mine.

Dar Uniunea Scriitorilor nu-mi face rost de viza. Imi poate da o scrisoare ca sunt scriitor cu notorietate si 200 de euro.

Deci va trebui sa ma duc la Consulat, la interviu etc. Drumuri la Bucuresti pe care am incercat sa le evit. Voi vorbi cu Irina Horea. Dar vreau sa stiu de la Uniune cum trebuie sa sune invitatia pe care mi-o trimite Jason din Alaska.

In curand voi trece la actiune.

Tu ce faci, unde esti, cum merge?

Al. Vlad

From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>

Subject: Ce ti-au spus [Our Ref:EXA03256]

To: „Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>

Date: Sunday, November 29, 2009, 8:25 PM

 

 

***

Radu VANCU

Filă de jurnal

 

2 octombrie [2014]. La recepţia FILIT de la hotelul Ramada, poveşti cu Alexandru Vlad despre William Gaddis, apoi – aproape fără tranziţie – despre Joseph Conrad & Melville & marinărit. Omul ăsta e el însuşi o fregată doldora de obiecte pe care cei din generaţia mea nu ştim nici măcar să le numim. Nimeni de pe la noi n-a citit atâta proză americană postmodernă ca el; şi, cu toate astea, alege să-şi plaseze subiectele în ruralul transilvan cu cea mai sămănătoristă butaforie. La început asta mă uluia; acum găsesc în asta o inteligenţă estetică iubitoare, mai până peste marginile iertate, de contrapuncturi arhisubtile. Intră în discuţie, de la un punct încolo, şi Bogdan-Alexandru Stănescu – iar la finalul discuţiei Alexandru Vlad se trezeşte desemnat traducător pentru Polirom al prozei lui Delmore Schwartz.

Seara, la teatrul Vasile Alecsandri, întâlnire cu Guillermo Arriaga, celebrul prozator & scenarist mexican. Povesteşte, printre altele, o legendă africană – există un trib acolo care crede că există două suflete, unul uşor, celălalt greu. Sufletul uşor e cel mobil, iese frecvent din trup – când dormim, când leşinăm, când o luăm razna etc. Cel greu rămâne mereu în trup, pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Înainte de moarte, când cele două suflete ştiu că trebuie să părăsească trupul, cel greu e dezorientat – el nu ştie să meargă, nu cunoaşte dispoziţia spaţială a lumii, e cu totul neajutorat. Aşa că sufletul uşor iese din trup & rătăceşte, căutând abisul în care trebuie să se arunce. Când îl găseşte, se uită lung în el, pentru a verifica dacă e într-adevăr „abisul lor”; şi abia apoi se întoarce, îi spune sufletului greu: „am văzut abisul nostru, vino” – iar sufletele pleacă & corpul moare.

Cam aşa e şi cu scrisul despre sinucidere: laşi sufletul uşor să tot bată câmpii peste tot, pentru ca sufletul greu să rămână la locul lui, să menţină statu quo-ul. Să dea sufletul uşor prin toate gropile, pentru ca cel greu să rămână intact. Cu cât mai rătăcitor & morbid primul, cu atât mai burghez & vital al doilea. Nu mă sinucid tocmai pentru că scriu atât despre sinucidere. Iar când voi înceta s-o mai fac, abia atunci voi fi dat de dracu’.

***

 

Victor Eugen Mihai LUNGU

 

O poveste pentru Alexandru Vlad

O poveste pentru Alexandru Vlad: una cu el sau una despre el? Ce anume l-ar fixa mai bine în amintirea generațiilor care urmează să vie/fie, în așa fel încât să nu se termine cuvintele despre el și să nu fie uitat?

Că fiecare cuvânt spus în legătură cu un om, în favoarea sau defavoarea lui, îi prelungește existența. Omul există, rezistă și moare numai din cuvinte. De murit, moare definitiv când se termină cuvintele cu și despre el.

Ca om tehnic, știu că minima rezistență este calea cea mai bună de urmat în timp – de acolo pornesc toate calculele de rezistență. Mai știu că rezultatul prăbușirii unei structuri de rezistență este același și dacă sub-armezi, și dacă supra-armezi. Deci, și în cazul unui om, poți greși față de memoria sa spunând prea puține cuvinte, sau prea multe.

Dar cum ar fi să ai aroganța să încerci să spui un singur cuvânt?

Un cuvânt de la care să se lege toate cuvintele care ar mai putea fi spuse despre el? Spui cuvântul și-ți apare în față Alexandru Vlad. Și-apoi poți să stai de vorbă despre el. Să spui ce știi în așa fel încât să nu se termine povestea lui și să nu fie uitat.

După mine, Alexandru Vlad există și va exista mereu prin acest cuvânt: delicatețe.

Este felul său de a fi vegheat și sfătuit pe oricine trebuia supravegheat și sfătuit în jurul său.

Așa că putem să avem ce să povestim.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]