Gotică târzie

auzi sau i se păru că aude

cocoşul care cânta în plină lumină

în picioare

pe-un gard

iar aproape de gard o crăpătură tăcută

se adâncea

îndată ţi-ai şi amintit cum

nişte străzi cu castele

care cresc din pământ

pare scrisul lui Rilke

sufletul

după cum vă spuneam

are culoarea obiectelor de prisos

şi în mijlocul lui stă întotdeauna

un om cu pipă gălbuie care vinde viori

eu umblu pe alei cu faţa ornată

de naivităţi

împuşcături împing orizontul

să cadă de pe stânci

şi trece doamna cu un pieptene mare

în păr

zilele verii pumnale

aşezate în formă de soare

iar în mijlocul razelor un ochi de copil

zidul de care mă sprijin acum

pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat

între petalele trandafirului ars de brumă

furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu

 

Cinegetică

astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare

de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite

iar coada lor te va lovi peste faţă

tu să-mi răspunzi numai cu o furtună

de păsări

aşa cum îmi pare că te-am văzut

ieşind în fugă dintr-un salcâm

cu inima lui în flăcări

strânsă la piept

alergai să dispari peste deal

 

Cântec la roata de tors

 

stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea

şi-mi spunea că tocmai îmi aduce

într-un cufăr de lemn

să mă joc cu ei

câţiva nori din copilărie

rămaşi ca bucăţi de stofă

să atârne în degetele unei mâini

în tine e îngropată şi scara

cu care putem ajunge la ei

îmi mai şopti

cu limba roşie atârnându-i afară din gură

pata de igrasie

numai să aşteptăm

puţin să mai aşteptăm

până cade şi carnea de pe oase

atâta răbdare să mai avem

şi ajungem la jucărie

Pescari în cascadă

am venit

să aşezăm fiecare o umbră pe rând

lângă un perete

un suflet ţinând în mână o sabie

trece printr-o fereastră

dar

ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun

acolo

într-un azil de bătrâni

e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor

şi de un lac mare

pe care să-l priveşti îngheţând

până la fund

 

Îmi văd acum chipul

numele meu este henri matisse

şi am uitat o fereastră deschisă

prin care mi-au intrat cămăşi albe

şi porumbiţe

printre ele îmi văd şi chipul

lăsat de tine pe un perete

mâinile mele

ce mult semănau cu un atelier plutitor

când sub ele valurile se uscau la soare

muşc din lumină cu frică

aducându-mi aminte

că noi suntem praful care se lasă

peste soarele dintr-un dialog al lui Platon

ce departe sunt acum norii

şi în golul de sub ei

îmi ridic statura de vierme

inel cu inel

 

26 septembrie 2010

te-ai fi gândi vreodată întors acasă

cum ai petrece

o zi de toamnă

o singură zi

după ce

cam un an ai hoinărit printre morţi

lângă fereastră

privind frunzele care cad

privind frunzele care cad

 

Barca lui Gustav Klimt

au fost şi zile când pluteam

peste valurile de femei aduse la templu

alteori mă îmbrăcam în aur

să întâmpin sărbătoarea apusului

ea

cu un evantai alb se apăra

de bătrâneţea sosită în roiuri

pe o creastă de munte catârul tăcea

ca o casă cu toate luminile stinse

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]