Delmore SCHWARTZ – Responsabilităţile încep în vise

delmore

traducere inedită de Alexandru VLAD

Cred că sîntem în 1909. Parcă aş fi într-o sală de cinematograf, braţul lung al luminii traversînd întunericul şi rotindu-se, ochii mei ţintă spre ecran. E un film mut, un vechi Biograph în care actorii sînt îmbrăcaţi în haine ridicol de demodate, şi imaginile urmează sacadat una după alta. Actorii, şi ei, par să salte încoace şi încolo, să umble prea repede. Imaginile sînt pline de punctuleţe şi linii, de parcă ar fi plouat cînd s-au făcut filmările. Lumina e proastă.

E duminică după-amiaza, iunie 12, 1909, şi tatăl meu păşeşte pe străzile liniştite ale Brooklynului mergînd s-o viziteze pe mama. Hainele lui sînt proaspăt călcate şi cravata lui e prea strînsă în gulerul înalt. Îşi zornăie monedele în buzunar, gîndindu-se la replicile spirituale pe care le va spune. Mă simt cu totul relaxat în întunericul mătăsos al sălii de spectacol; organistul se străduieşte să scoată în evidenţă emoţiile aproximative asupra cărora spectatorii se concentrează indecişi. Sînt un anonim şi am uitat de mine. Întotdeauna se întîmplă aşa cînd mergi la film, este, cum se spune, un drog.

Tata trece de la o stradă la alta, străzi cu copaci, peluze şi case, din cînd în cînd dînd în bulevarde pe care cîte-un tramvai lunecă şi tresare, înaintînd încet. Conductorul, avînd o mustaţă ca un ghidon, ajută o tînără, purtînd pălărie de forma unui castron, să se urce în vagon. Ea îşi ridică uşor fustele lungi cum urcă treptele. El schimbă neglijent mărunţişul şi îşi sună clopoţelul. Este evident duminică, pentru că toată lumea poartă haine de duminică, şi gălăgia tramvaielor accentuează liniştea de sărbătoare. (Se spune că Brooklynul e oraşul bisericilor.) Magazinele sînt închise şi umbrarele lor trase, cu excepţia întîmplătoare a vreunei papetării sau a unui universal cu globuri mari şi verzi în vitrină.

Tata se hotărîse pentru această lungă plimbare pe joc pentru că îi place să umble şi să se gîndească. El se gîndeşte la viitorul său şi astfel ajunge la locul pe care trebuie să-l viziteze într-o stare de uşoară exaltare. Nu dă nici o atenţie caselor pe lîngă care trece, în care tocmai se serveşte prînzul de duminică, nici mulţimii de copaci care păzesc fiecare stradă, ajungînd acum la verdele cel mai intens şi care în curînd vor copleşi întreaga stradă cu umbră rece. Trece cîte-o trăsură întîmplătoare, copitele calului căzînd ca nişte pietre în după-amiaza liniştită, şi din cînd în cînd cîte un automobil, semănînd cu o sofa tapiţată, pufăie şi trece.

Tata se gîndeşte la mama, cît de bine arată şi ce plăcere va fi s-o prezinte familiei lui. Nu sînt încă logodiţi şi nu e încă sigur c-o iubeşte pe mama, aşa că din cînd în cînd intră în panică la obligaţiile care deja s-au ivit. Dar apoi îşi face curaj, gîndindu-se la marii oameni pe care-i admiră şi care sînt căsătoriţi: William Randolph Hearst şi William Howard Taft, care tocmai devenise preşedinte al Statelor Unite.

Tata soseşte la casa mamei. A venit prea devreme şi astfel e dintr-o dată încurcat. Mătuşa mea, sora mai tînără a mamei, răspunde zgomotoasei sonerii cu şervetul în mînă, pentru că familia e încă la masă. Cînd intră tata, bunicul se ridică de la masă şi-şi strînge mîinile cu el. Mama fuge sus să se aranjeze. Bunica îl întreabă pe tata dacă a luat masa şi-i spune că mama va coborî curînd. Bunicul deschide conversaţia remarcînd vremea blîndă de iunie. Tata stă stingher lîngă masă, ţinîndu-şi pălăria în mîna. Bunica îi spune mătuşii mele să ia pălăria tatei. Unchiul, de doisprezece ani, aleargă prin casă, cu părul vîlvoi. Răcneşte un salut către tata, care-i dădu-se mereu cîte-o monedă, şi apoi fuge sus, pe cînd bunica strigă după el. Este evident că respectul cu care este tratat tata în această casă se atenuează în multa veselie. E impresionat, dar totuşi circumspect.

II

Pînă la urmă, mama coboară, şi tata, fiind pe moment angajat într-o conversaţie cu bunicul, devine neliniştit la intrarea ei, dacă s-o salute sau să continue conversaţia. El se ridică stîngaci din fotoliu şi spune hello răguşit. Bunicul se uită, examinîndu-i ca pereche, după aparenţă, cu un ochi critic, şi în acelaşi timp îşi freacă asprul obraz bărbos, aşa cum face întotdeauna cînd reflectează. E îngrijorat; îi e teamă că tata nu va fi un soţ bun pentru fiica lui cea mai mare. În acest moment se întîmplă ceva cu filmul, chiar în momentul cînd tata îi spune o glumă mamei. Astfel sînt trezit la realitate şi nefericire tocmai cînd interesul meu era mai intens. Spectatorii încep să bată din palme nerăbdători. Apoi necazul e remediat, dar filmul a fost reluat de la porţiunea deja văzută şi încă o dată îl văd pe bunicul frecîndu-şi obrazul bărbos şi cîntărind caracterul tatălui meu. E dificil să mă cufund iar în film şi să uit de mine, dar în timp ce mama chicoteşte la cuvintele tatei, întunericul mă copleşeşte.

Tata şi mama pleacă din casă, tata strîngîndu-şi încă o dată mîinile cu bunicul, eliberat de-o nelinişte necunoscută. Mă foiesc eu însumi neliniştit, gîrbovindu-mă în fotoliul greu al cinematografului. Unde-i unchiul mai vîrstnic, fratele mai mare al mamei? Studiază în dormitorul de sus, studiază pentru examenele finale la Colegiul Oraşului din New York, ort de pneumonie galopantă acum douăzeci şi unu de ani. Mama şi tata păşesc încă o dată pe aceleaşi străzi liniştite. Mama îl ţine pe tata de braţ şi-i povesteşte despre romanul pe care l-a citit; şi tata exprimă opinii despre personaje pe măsură ce subiectul îi devine mai clar. Acesta e un obicei pe care-l savurează, pentru că simte superioritate şi încredere cînd aprobă sau condamnă comportamentul altora. Cîteodată el simte nevoia să scoată un „Ah”, de cîte ori povestea devine, cum zice el, dulceagă. Acest tribut e datoria bărbăţiei lui. Mama se simte satisfăcută de interesul pe care l-a trezit; i-a arătat tatălui meu cît de inteligentă este şi cît de interesantă.

Ajung în bulevard; tramvaiul soseşte încetinind. Merg în Coney Island după-amiaza aceasta, deşi mama consideră astfel de plăceri inferioare. Ea s-a hotărît să consimtă doar la o plimbare pe debarcader şi un prînz plăcut, evitînd distracţiile zgomotoase ca fiind sub dignitatea unui cuplu atît de demn.

Tata îi spune mamei cît de mulţi bani a făcut în ultima săptămînă, exagerînd o sumă care nu mai avea nevoie să fie exagerată. Dar tata a simţit întotdeauna adevărurile cumva insuficiente, indiferent cît de frumoase sînt. Brusc, am început să plîng. Doamna neclintită ce stătea lîngă mine e deranjată şi mă priveşte cu o faţă supărată şi, fiind intimidat, mă opresc. Îmi scot batista şi-mi usuc faţa, lingînd picătura ce s-a prelins pe lîngă buze. În acest interval am scăpat ceva, pentru că uite-i pe tata şi pe mama coborînd din tramvai la ultima staţie, Coney Island.

III

Ei merg spre debarcader, şi mama îi porunceşte tatei să inhaleze aerul pătrunzător al mării. Amîndoi inspiră adînc, amîndoi rîzînd în timp ce fac asta. Au comun un mare interes pentru sănătate, deşi tata e puternic şi aspru, iar mama e plăpîndă. Amîndoi sînt plini de teorii despre ce e bine să mănînci şi ce nu e bine să mănînci, şi cîteodată se angajează în discuţii încinse pe acest subiect, totul sfîrşind prin sentinţa tatei, făcută cu un aer zeflemitor, că mai devreme sau mai tîrziu tot mori. Pe catargul debarcaderului, steagul american pulsează în vîntul intermitent al mării.

Tata şi mama merg la balustrada debarcaderului şi privesc în jos spre plajă, unde o mulţime de amatori de baie se plimbă fără treabă. Cîţiva sînt în apă. Fluierul unui vînzător de alune străpunge aerul cu un scîncet plăcut şi atrăgător, şi tata se duce să cumpere arahide. Mama rămîne la balustradă şi priveşte oceanul. Oceanul îi pare vesel; licăreşte vioi şi îşi îmboldeşte iar şi iar mînjii valurilor. Contemplă copiii săpînd în nisipul umed şi costumele de baie ale fetelor care au vîrsta ei, şi tata se întoarce cu alunele. Deasupra capului, lumina soarelui dogoreşte şi dogoreşte, dar nici unul din ei nu pare să bage de seamă. Debarcaderul e plin de oameni îmbrăcaţi în hainele lor de duminică şi plimbîndu-se alene. Mareea nu ajunge pînă la debarcader, dar plimbăreţii n-ar fi fost îngrijoraţi chiar dacă ar fi ajuns. Mama şi tatăl meu se sprijină peste parapetul debarcaderului şi privesc absenţi oceanul. Oceanul devine agitat, valurile vin rar, cu un puternic impuls de departe, din larg. Momentul dinainte de a se cambra, momentul cînd îşi arcuiesc spinările atît de frumos, relevînd striuri albe şi verzi în fondul lor negru, acel moment e irezistibil. Pînă la urmă se sparg, prăvălindu-se violent pe nisip, îmboldindu-se c toată forţa în jos, împotriva lui, balansîndu-se în sus şi înainte, ca să sfîrşească într-un curent subţire ce aleargă înspumat spre plajă, de unde apoi e rechemat. Soarele de deasupra nu-i deranjează pe tata şi pe mama. Ei se uită absenţi la ocean, deloc interesaţi de înăsprirea lui. Dar eu mă zgîiam la teribilul soare care lua ochii şi fatalul, nemilosul, pasionatul ocean. Privesc fascinat şi pînă la urmă şocat de indiferenţa tatei şi a mamei, izbucnesc în plîns încă o dată. Bătrîna doamnă de lîngă mine mă bate pe umăr şi spune: „Uite, uite, toate acestea sînt numai un film, tinere, numai un film”, dar m-am uitat încă o dată la teribilul soare şi la îngrozitorul ocean şi, cum n-am fost în stare să-mi ţin lacrimile, m-am ridicat şi m-am dus la cabina pentru bărbaţi, împiedicîndu-mă în picioarele oamenilor care stăteau pe rîndul meu.

IV

Cînd m-am întors, simţindu-mă de parcă m-aş fi trezit dimineaţa după insomnie, cîteva ore păreau să fi trecut şi părinţii mei călăresc pe căluşei. Tata pe un cal negru, mama pe unul alb, şi par să facă un circuit etern cu singurul scop de-a înşfăca inelele de nichel aninate pe braţul unuia dintre piloni. O flaşnetă cîntă. E flaşneta ce însoţeşte rotirea neîntreruptă a caruselului.

Pentru moment, pare că nu vor abandona niciodată caruselul, pentru că acesta nu se va opri niciodată. Mă simţeam ca unul care priveşte în jos spre stradă de la al cincizecilea etaj al unei clădiri. Dar pînă la urmă s-au dat totuşi jos, chiar şi muzica de flaşnetă încetă pentru moment. Tata are zece inele, mama numai două, deşi mama fusese cea care le dorise cu adevărat.

Ei se plimbă de-a lungul promenadei, în timp ce după-amiaza coboară cu imperceptibile gradaţii în violetul miraculos al amurgului. Totul se stinge într-o lumină slabă, chiar şi neîncetatul murmur al plajei şi rotirile caruselului. Caută un loc în care să cineze. Tata propune cel mai bun restaurant de pe promenadă şi mama ezită, conform principiilor ei de economie şi menaj.

Oricum, pînă la urmă s-au dus la cel mai bun, cerînd o masă la geam, încît pot privi spre promenadă şi oceanul mişcător. Tata se simte omnipotent în timp ce strecoară un douăzeci şi cinci în palma chelnerului cînd îi solicită masa. Localul e aglomerat şi există şi aici muzică, de data aceasta un fel de trio de coarde. Tata face comanda cu o evidentă încredere în sine.

În timp ce se consumă cina, tata vorbeşte despre planurile lui de viitor, iar mama arată cu o faţă expresivă cît este de interesată şi cît de impresionată. Tata devine exuberant, avîntat de valsul ce se cîntă, şi propriul viitor începe să-l îmbete. Tatăl meu îi spune mamei că intenţionează să-şi extindă afacerile, pentru că o groază de bani abia aşteaptă să fie cîştigaţi. Vrea să se stabilească. La urma urmelor, are douăzeci şi nouă de ani, a trăit singur de la treisprezece, cîştigă din ce în ce mai mulţi bani şi e invidios pe prietenii căsătoriţi cînd îi vizitează în intimitatea confortabilă a caselor lor, înconjuraţi, se pare, de calme plăceri domestice, de copii încîntători, şi apoi, cum valsul atinge momentul cînd toţi dansatorii se învîrt nebuneşte, cu un curaj teribil, îi cere mamei să se căsătorească cu el, altfel destul de ezitant şi încurcat, chiar în exaltarea lui, de cum a ajuns la propunere şi ea, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, începe să plîngă, iar tata se uită nervos în jur, neştiind deloc ce să facă, şi mama spune hohotind: „Aste-i tot ce mi-am dorit din primul moment cînd te-am văzut”, şi el găseşte toate acestea foarte dificile, deloc pe gustul său, deloc cum se gîndise că va fi, cum îşi imaginase în lungile lui plimbări pe podul Brooklyn, savurînd un trabuc fin, şi-atunci a fost, în acel moment, că m-am sculat în sală şi am strigat: „N-o face! Nu-i tîrziu să vă schimbaţi hotărîrea, amîndoi. Nu va ieşi nimic bun din asta, doar remuşcări, doar ură, scandal şi doi copii cu caracter monstruos”. Toţi spectatorii s-au întors să mă privească deranjaţi, plasatoarea venea grăbită pe interval luminînd cu lanterna, iar bătrîna de lîngă mine mă trase în fotoliu, spunînd: „Linişteşte-te. O să fii dat afară, şi ai plătit treizeci şi cinci de cenţi să intri”. Şi astfel am închis ochii, pentru că nu puteam suporta să văd ce se întîmplă. Am stat acolo liniştit.

Dar după un timp am început să arunc scurte ochiri şi pînă la urmă m-am uitat iar cu însetat interes, ca un copil care încearcă să-şi păstreze îmbufnarea pe cînd i se oferă mita bomboanelor. Părinţii mei îşi fac acum fotografia în ghereta unui fotograf, lîngă promenadă. Aparatul e alături, fixat pe trepiedul lui, şi apare ca un marţian. Fotograful îi învaţă pe părinţii mei cum să pozeze. Tata are braţul trecut peste umărul mamei şi amîndoi zîmbesc insistent. Fotograful îi aduce mamei un buchet de flori să-l ţină în mînă, dar ea-l ţine inestetic. Apoi fotograful se acoperă cu pînza neagră care înveleşte aparatul şi tot ce rămîne din el e un braţ ieşit şi mîna care ţine para de cauciuc pe care o va strînge la urmă, cînd va declanşa. Dar nu e mulţumit de ei cum arată. Simte cu certitudine că undeva ceva nu este cum trebuie în poza lor. Încă o dată şi încă o dată iese din ascunzătoarea lui cu noi instrucţiuni. Fiecare sugestie nu face decît să agraveze lucrurile. Tata începe să-şi piardă răbdarea. Încearcă o poziţie aşezaţi. Fotograful vorbeşte despre mîndria lui, nu e interesat doar de bani în toate acestea, vrea să facă fotografii frumoase.

Tata spune: „Grăbeşte-te, dacă se poate. N-o să stăm toată noaptea”. Dar fotograful se tot fîţîie, cerîndu-şi scuze, şi propune noi poziţii. Fotograful mă încîntă şi îl aprob din toată inima, pentru că ştiu exact ce simte, şi pe cînd critica fiecare poziţie încercată după o concepţie secretă despre artistic, aproape că a început să spere iar. Dar atunci tata spune furios: „Haide, ai avut destul timp, nu mai aşteptăm”. Şi fotograful, oftînd nefericit, se întoarce iar sub învelitoarea-i neagră, îşi scoate mîna, spune: „Unu, doi, trei. Acum!”, şi fotografia e luată, cu zîmbetul tatei devenit grimasă, al mamei strălucitor de fals. Sînt necesare cîteva minute pentru developare şi părinţii mei, în timp cer aşteaptă în lumina ciudată, par deprimaţi.

V

Trec pe lîngă ghereta unei ghicitoare şi mama vrea să intre, dar tata se opune. Încep să discute pe această temă. Mama se încăpăţînează, tata îşi pierde răbdarea. Ce ar vrea tata să facă e să plece şi s-o lase pe mama acolo, dar ştie că nu va face asta niciodată. Mama refuză să se urnească. Aproape că-i dau lacrimile, dar simte o dorinţă irezistibilă de-a auzi ce va spune ghicitoarea în palmă. Tata consimte furios şi intră amîndoi într-o gheretă care este oarecum la fel cu cea a fotografului, doară are o draperie neagră şi lumina e colorată şi scăzută. Înăuntru e prea cald şi tata continuă să spună că acestea-s prostii, arătînd spre globul de cristal de pe masă. Ghicitoarea, o femeie grasă, scundă, în veşminte ce vor să pară orientale, intră în încăpere şi-i salută, vorbind cu accent, dar brusc tata găseşte totul insuportabil; o trage pe mama de braţ, dar mama refuză să se lase tîrîtă. Şi-atunci, cu teribilă mînios, tata lasă braţul mamei şi iese, părăsind-o pe mama năucită. Ea face o mişcare parcă să fugă după el, dar ghicitoarea o prinde strîns de braţ şi-i cere să nu facă asta; şi eu, pe scaunul meu, sînt şocat şi îngrozit. Mă simt de parcă aş păşi pe-o frînghie la o sută de picioare peste mulţimea unui circ şi brusc frînghia dă semne că se rupe, şi mă scol de pe locul meu şi încep să strig încă o dată primele cuvinte ce-mi vin în minte ca să-mi exprim teribila frică şi încă o dată plasatoarea vine grăbită pe interval, aprinzîndu-şi lanterna, şi bătrîna mă roagă, şi spectatorii şocaţi s-au întors să se uite la mine, şi eu continui să strig: „Ce fac? Nu-şi dau seama ce fac? De ce nu se duce mama după tata să-l roage să nu mai fie atît de supărat? Dacă nu face asta, ce-o să facă? Tata nu-şi dă seama ce face?” Dar plasatoarea mi-a dibuit braţul şi mă tîrăşte într-o parte şi, în timp ce face asta, spune: „Ce faci tu? Nu ştii că nu poţi face astfel de lucruri, nu poţi face chiar tot ce vrei, chiar dacă n-ar fi nimeni în jur? O să-ţi pară rău dacă nu faci ce trebuie. Nu poţi continua aşa, nu e bine, o să-ţi dai seama destul de curînd, orice faci contează foarte mult”, şi spunea toate acestea tîrîndu-mă prin holul cinematografului în lumina rece şi m-am trezit în mohorîta dimineaţă de iarnă a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere, pervazul strălucind cu buza lui de zăpadă şi dimineaţa deja începută.

(Mulţumiri d-lui Cătălin Şuşu pentru că ne-a încredinţat textul acestei traduceri, unul din exerciţiile pe care Vlad le-a făcut pentru a-şi apropria tehnicile povestirii şi la publicarea căruia a renunţat).

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s