KOCSIS Francisko – Un autoportret

Ruleta-maghiara

Apariţia în limba română a unei cărţi despre personalitatea literară şi politică a lui Markó Béla nu poate să treacă neobservată de cei ce i-au cunoscut poezia şi i-au urmărit cariera publică, oferind posibilitatea şi riscul confruntării cu ceea ce s-a configurat deja în mentalul fiecăruia şi ceea ce ni se oferă de către cel în cauză însuşi, căci este vorba despre o carte de confesiuni, un interviu-maraton acordat lui Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară.* Trebuie să spun că titlul cărţii m-a contrariat de la bun început. Primul lucru a fost să mă uit la titlul original, unde este vorba despre Cartea maghiară (A magyar kártya), ruleta este un joc al hazardului mecanic, orb, al unor raporturi de forţe fizice, pe când jocul de cărţi presupune participare afectivă, psihică, intelectuală, voliţională, la jocul de cărţi intervine opţiunea pentru o combinaţie sau alta dintr-un număr mai mare de posibilităţi, nu-i totuna ce carte joci, nu-i totuna cu ce carte îţi răspunde adversarul, pentru că jocul de cărţi se desfăşoară cu parteneri, pe când ruleta… la jocul de cărţi, adversarul te poate constrânge să joci într-un anumit fel, să sacrifici o anumită carte dintr-un calcul care vizează un câştig ulterior, pe când ruleta… în jocul politic e la fel ca la cărţi, e ca un pocher subtil, perfid, ticălos, cacealmist, un joc de strategii, de cedări inteligente şi ademeniri în capcane, de stăpânire de sine şi evaluări, de anticipări şi provocări, de derutări şi simulări, pe când ruleta… în acest joc e vorba de tot arsenalul de tertipuri, stratageme, subterfugii, păcăleli, ipocrizii, măşti şi orice altceva ce poate sluji într-un fel sau altul la obţinerea unui avantaj. Aşadar, cartea maghiară, pe cartea aceasta s-au jucat în anii postrevoluţionari o sumedenie de mize, multe dintre ele resimţite în viaţa de toate zilele.

Înainte de a fi politician şi personalitate publică, Markó Béla a fost şi a rămas un remarcabil poet, eseist şi traducător, inclus de mine în antologia Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, în care i-am creionat un scurt portret liric şi-i stabileam un loc în fenomenul cultural maghiar din România prin însuşi gestul selecţiei, care n-a ţinut seamă de poziţia publică dobândită de el. Redau aici un pasaj din această prezentare: „A debutat, ca majoritatea autorilor maghiari din România, în colecţia Forrás a Editurii Kriterion în anul 1974 cu volumul În oraşul cuvintelor (A szavak városában), volum al cărui titlu sugerează că între coperte vom descoperi o poezie a diversului citadin, dar întregul volum este, de fapt, o discret mascată elegie bucolică în care, ca pâlcurile de maci în lanurile de grâu, distonează câteva elemente străine peisajului (…) Imaginile surprinzătoare, metaforele şocante de o prospeţime izbitoare, aluziile livreşti inserate în text ne dau măsura talentului său încă după prima carte. Impresia de ansamblu este că în prima perioadă de creaţie poezia lui Markó nu se poate sustrage total de sub influenţa covârşitoare pe care au exercitat-o asupra întregii lirici maghiare cei doi maeştri: Szilágyi Domokos şi Lászlóffy Aladár. Sub presiunea acestora şi în strădania de a se îndepărta de modele, de a-şi găsi drumul propriu, poezia din perioada următoare se schimbă radical, poemul epic devine dominant (…). În poezia lui Markó se observă o cotitură şi o tendinţă puternic ascendentă în a doua jumătate a deceniului al nouălea, marcată de apariţia volumului  Ani în flăcări. Poetul revine la vocea sa autentică din tinereţe ca la filonul de valoare al creaţiei sale. Îşi încearcă puterile, cu multe reuşite notabile şi majore, şi în sonet, această armură cu măsură fixă în care puţini au reuşit să se simtă în largul lor, în care poţi face dovada virtuozităţii, dar te poţi şi rata. Markó Béla reuşeşte cu superlative, dând impresia, după ce a frecventat stiluri şi modele diferite, că toată creaţia sa anterioară n-a fost decât o lungă perioadă de ucenicie la maeştri, un exerciţiu de transpiraţie care i-a premers perioadei de exprimare plenară, de graţie”.

A trecut multă vreme de atunci, dar tuşele acestui portret nu s-au schimbat în mod esenţial. Mărturisesc însă că n-am putut răspunde decât foarte evaziv la o întrebare recentă a unui critic român, care îmi cerea să-l încadrez pe poet într-o ierarhie a liricii maghiare moderne. Pe cât de laxă era circumscrierea, la fel a fost şi răspunsul, între cei mai buni douăzeci din perioada postbelică, dar nici răspunsul acesta nu reflecta decât subiectivitatea mea sau imposibilitatea de a răspunde la asemenea întrebări irelevante. Un lucru este însă sigur: notorietatea politicianului o întrece cu mult pe cea a poetului şi întunecă meritele omului de cultură nu numai în mediile româneşti, ci şi cele ale limbii maghiare. Inclusiv această carte îl aşează pe locul secund pe poet, deşi aş fi vrut să fie altfel şi chiar am crezut că va fi altfel când am citit motoul care patronează volumul: „Există totuşi ceva ce nu se poate transmite prin poezie: ura naţională. Poezia veritabilă nu suportă decât adevărul, iar învrăjbirea naţiunilor reprezintă triumful minciunii. Tocmai de aceea cred eu că ne putem traduce gândurile adevărate şi drepte din maghiară în română şi din română în maghiară” (Markó Béla, Preţul fildeşului). Am crezut că poetului i se vor pune mai multe întrebări decât politicianului, i se vor cere mai multe răspunsuri, dar balanţa înclină şi de data aceasta în favoarea politicului, trebuie să recunoaştem însă că domeniul atrage mai mult, incită, stârneşte curiozitatea, cu atât mai mult cu cât este vorba de o personalitate aflată în toţi aceşti ani în mijlocul evenimentelor, în cercurile restrânse unde s-au luat decizii, s-au prefigurat destine. Şi este justificată orice tentativă de astâmpărare a curiozităţii atât a celui ce formulează întrebările, cât şi a cititorului.

Structura cărţii este diacronică, exact cum m-am aşteptat, începând cu „amintirile”, cu istoria orală a familiei, transfer care-i revine bunicii, ca peste tot unde nepoţii rămân în grija lor, informaţii despre obârşie, despre vremuri neguroase, despre predecesori, familia trăgându-se din vechi colonişti italieni, cum atestă numele şi denumirea localităţii de origine a familiei, aşezarea italienilor, Tălişoara, dar astea contează numai de coloratură transilvăneană. Ceea ce e de luat aminte aici: Markó Béla consideră, în ciuda părerii cvasiunanime, că familia secuiască se organizează în jurul femeii, nu al bărbatului, care e cam hoinar („bunica fusese o viaţă întreagă femeia în jurul căreia gravita totul, ea dirija familia, ea era stăpâna casei. În familiile secuieşti femeia comandă. E doar o iluzie că ar fi altfel. Prietenii, colegii mei din Secuime insistă fără drept de apel, încearcă să mă convingă că este vorba de o comunitate care gravitează în jurul bărbatului. După părerea mea, în nici un caz nu este vorba de aşa ceva, dimpotrivă. Bărbaţii hoinăreau în lung şi-n lat prin lumea cea mare, munceau pe unde apucau, iar femeile răspundeau de familie, o ţineau în frâu”. p. 11), caută de lucru şi la distanţe mari de casă, mulţi au ajuns ca dulgheri, zidari, pietrari sau transportatori şi la Bucureşti, a existat o vreme în care în capitală erau atât de mulţi maghiari încât Bucureştiul era considerat al doilea oraş maghiar ca mărime, fapt neconfirmat de statistici, dar recensământul din 1930 arată că numărul lor era considerabil, aflându-se pe locul al treilea, după români şi evrei (Hencz Hilda, Bucureştiul maghiar. Scurtă istorie a maghiarilor din Bucureşti de la începuturi până în prezent, Editura Biblioteca Bucureştior, 2011, p. 144).

Născut în orăşelul Târgu-Secuiesc, Markó a copilărit într-un mediu excesiv de conservator, dominat de un „naţionalism defensiv” (p. 26), unul care „îi educase pe oameni într-un spirit de un naţionalism aproape de un romantism sălbatic. Era o lume închisă” în care oamenii au identificat „oprimarea cu românii” (p. 25) pentru că „şi experienţele istorice sunt amare” (p. 33). Orăşelul copilăriei s-a dezvoltat ca un loc în care se organizau târguri, „dezvoltându-se ca un oraş al meşteşugarilor. Un oraş al cizmarilor, cum se spune, un oraş al breslelor, inclusiv în ceea ce priveşte arhitectura” (p. 43), în care s-a dezvoltat concomitent şi învăţământul, oraşul având „un gimnaziu de peste trei sute de ani” (p. 43), oraşul în care a turnat Gábor Áron tunurile folosite în revoluţia de la 1848-49. Markó e de părere că ar trebui să se vorbească „mai precaut despre originea secuilor. Nu consider că este util, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere politic, să-i tratăm pe secui ca fiind un popor separat” (pp. 45-46), probabil că originea lor ar trebui căutată în teritoriul maghiar de dincolo de Dunăre, unde „graiul” este izbitor de asemănător cu al lor. „Cred că la ideea vehiculată de unii care consideră secuii un grup etnic separat au condus, în primul rând, deosebirile din domeniul administraţiei, modul particular de organizare, libertăţile specifice, tagma secuilor liberi” (p. 47); „dincolo de o anumită limită, mă irită că se vrea cu orice preţ ca secuii să fie prezentaţi ca o entitate separată.” (p. 49). Teritoriul disputat reprezintă „pentru toţi maghiarii, Ardealul este pământul strămoşesc. Despre cât este sau nu de motivat – se poate vorbi. Din punct de vedere etnografic, al literaturii şi al muzicii populare, au rămas valori care în Ungaria nu au mai putut fi găsite, conservate. În Ungaria, timpul s-a derulat parcă mai repede” (p. 45), „Pentru maghiari, Ardealul este, motivat sau nu, pământul tradiţiilor, răsăritul strălucitor al soarelui. Şi românii vorbesc cu însufleţire despre faptul că Ardealul este leagănul limbii române, dar şi aspectul acesta este doar un mit, la fel cum este în cazul nostru, să spunem, originea hunică. În cultura românească, Ardealul înseamnă într-adevăr apusul, deschiderea europeană. Pentru ei apusul, pentru noi răsăritul.” (p. 46) E de admirat şi apreciat sinceritatea lui Markó atunci când vorbeşte despre Ardeal, despre istoria şi locuitorii lui, o face fără reţinere, nu are tendinţa de a trece sub tăcere aspecte care ar putea stârni puseuri de reacţii resentimentare, o face ca unul care crede că veşnica amânare a discutării problemelor delicate nu duce la eliminarea lor, ci la o acumulare de tensiune. Multe dintre opiniile sale nu sunt pe placul nici unei părţi, probabil, dar ele pot constitui puncte de pornire ale unor dezbateri oneste. În plus, cunoscător fiind al celor două entităţi ale acestui spaţiu bipolar care este Ardealul (care a rămas bipolar după emigrarea în masă a saşilor, dar care îşi va pierde din nou această structurare din clipa în care romii vor reprezenta „un factor cultural şi politic”, p. 36), opiniile sale au o mare deschidere şi empatie, lipsite de intransigenţa celui lipsit de perspectivă asupra celeilalte entităţi.

Ţinutul secuiesc a dat culturii maghiare o seamă de personalităţi culturale, literare, ştiinţifice, istorice, politice, precum Apáczai Csere János, Gábor Áron, Mikó Imre, Mikes Kelemen, Körösi Csoma Sándor, Benedek Elek, Orbán Balázs, Tamási Áron, a căror memorie este cultivată cu pricepere şi pioşenie, constituind totodată şi un îndemn şi ideal pentru generaţiile tinere, ale căror perspective sunt însă tot mai limitate de condiţiile istorice. O întrebare de o sensibilitate aparte pune problema egalităţii de şanse pentru copiii acestui ţinut, şi nu numai, ci al tuturor celor din regiuni izolate, aflate departe de centre urbane înfloritoare, depozitare de cultură. După părerea sa, nu există şi nu se poate realiza această egalitate în raport cu cei din centre unde accesul la educaţie calitativ superioară şi informaţie este la îndemână şi nici nu se poate înfăptui decât cu eforturi extrem de mari. Dar, probabil, se va putea reduce considerabil în viitorul relativ apropiat, cred eu, prin extinderea reţelei de internet şi prin accesul copiilor din mediile defavorizate şi zonele marginale la avantajele pe care le oferă. În plus, bagajul genetic îşi spune totuşi cuvântul, chiar numele înşirate mai sus întăresc acest adevăr, pentru că nici ei nu făceau parte toţi dintre cei ce pornesc cu prima şansă.

Nu ştiu dacă îndrăzneala tot mai evidentă a întrebărilor, care nu ocolesc temele sensibile, problematice, a venit pe parcurs, ca o consecinţă a răspunsurilor dezinhibate, sau a fost o convenţie apriorică, oricum avem impresia că pentru Markó nu există, se pare, teme tabu, intangibile, răspunsurile sunt îndrăzneţe, tranşante, fără echivoc, fără eterna scaldă în apa călduţă a vorbelor, nu se feresc de chestiunile delicate, gingaşe, spinoase, veninoase. Şi nu este vorba numai de curaj, ci de convingerea sinceră că ele trebuiesc discutate, puse într-o ordine de priorităţi şi aşteptări pentru găsirea unor soluţii viabile pentru majorităţi covârşitoare de ambele părţi, atât de covârşitoare încât să domine pentru vremuri lungi vocile veşnic nemulţumite. „Convieţuirea trebuie fundamentată pe parteneriat, pe faptul că suntem egali”, „în viaţa de toate zilele trebuie să căutăm şi să găsim posibilităţile convieţuirii” ca nişte „oameni cu capul pe umeri” (p. 61).

Este binevenită clarificarea pe care o aduce Markó în privinţa cultului neaşteptat şi oarecum împotriva firii de care s-a bucurat o vreme scriitorul Wass Albert, dar şi revirimentul interesului pentru Nyírő József, a cărui reînhumare a provocat un scandal internaţionalizat din motive electorale, iniţiatorii făcându-şi rău atât lor, cât şi scriitorului, al cărui trecut nu poate fi iertat sau şters. Pentru că este zadarnică orice „încercare încăpăţânată de a-i găsi scuze, explicaţii pentru biografia sa, fapte care nu pot fi şi nici nu este permis să fie scuzate. Nu este vorba de interesul lui Nyírő, ci de interesul nostru. Nimeni nu poate fi disculpat din moment ce fusese ataşat de extrema dreaptă sau dacă avusese asemenea perioade în viaţă” (p. 55), chiar dacă scriitorul respectiv are şi câteva scrieri importante în care descrie cu măiestrie viaţa grea a secuilor. Dar Markó nu-l consideră pe Nyírő „un scriitor de linia întâi, e prea exaltat (…) limbajul lui Nyírő este artificial, fals. Nu are umor” (p. 55) în comparaţie cu Tamási Áron, cu care a fost adesea la concurenţă, despre care afirmă lucruri pe care eu însumi le-am afirmat în repetate rânduri, anume că proza lui are toate ingredientele necesare pentru a fi socotită deschizătoare a unui realism magic aparte prin felul în care începuse, „exista o şansă pentru marea proză din Ardeal, dar nu s-a realizat. Ce se spune în legătură cu proza sud-americană, de exemplu, ei bine, ceva asemănător existase şi la noi, dar nu s-a concretizat nimic” (p. 56), iar continuatorul său cel mai înzestrat, Sütő András, împinge limbajul într-o „formă atinsă de manierism” (p. 56), şi faţă de opera lui interesul scăzând extrem de mult într-un timp foarte scurt, însă dramaturgia şi prozele scurte din ultima perioadă în vor asigura un loc peren în istoria literaturii, pe când Wass Albert este sub nivelul tuturor. Romanele lui Tamási, al căror erou central este Ábel, şi cartea lui Sütő András, intitulată Un leagăn roşu pe cer (Anyám könnyű álmot ígér), în traducerea lui Romulus Guga, au reprezentat momente de cotitură, „din motive diferite, fireşte. Ar fi putut constitui temelia pe care apoi să se construiască o întreagă orientare. Ardealul este o regiune în care sunt concentrate tot felul de belele, haos identitar, probleme istorice, credinţe, erezii, diferite tradiţii, religii, culturi. Acest haos minunat, hai să-i spunem astfel, existent în Ardeal, greu îl găseşti în altă parte şi, paradoxal, tocmai din cauza asta arta de aici ar putea fi universală. Este vorba concomitent de haos, de influenţe reciproce şi, totodată, o existenţă separată, dură, din când în când chiar fundamentalistă” (p. 57). Pe fondul reizbucnirii naţionalismului în anii ’90, au fost readuse în spaţiul public autori şi opere care altfel ar fi rămas în sertarele prăfuite ale trecutului, astfel se explică şi cultul lui Wass, născut din nevoia de a umple un gol şi de a crea un bastion de apărare, de a găsi o umbrelă sub care să se adune la un loc cei ce se simt ameninţaţi. Poezii patetice care îndeamnă la ocrotirea, păzirea valorilor identitare are şi Reményik Sándor, care este un poet onorabil câtă vreme se limitează la temele fireşti şi eterne ale poeziei, dar îşi retează singur deschiderea spre universalitate din clipa în care devine tezist, se condamnă să fie vocea unei orgolii rănite ori a unei spaime viscerale. Pentru că a fost cel mai autentic admirator al lui Ady şi s-a străduit cu reuşite remarcabile să-i semene, l-am inclus în amintita mea antologie, cu un număr redus de traduceri, e adevărat, şi i-am tradus ulterior, la cerere, poemele scrise la Valea Vinului, incluse în volumul Ultima casă, dar am refuzat să-i traduc, la solicitări ulterioare, poeziile de tentă patriotardă, cu ton ofuscat. Dar în timp am constatat că poetul se păstrează în conştiinţa publică tocmai prin aceste creaţii minore, dar asta pentru că numai la ele se face apel la întruniri de diverse feluri, restul operei sale rămânând cvasinecunoscută. Aceste clarificări vin să susţină inclusiv ierarhiile mele, stabilite aproape inconştient, doar pe baza lecturilor şi empatiei. Markó a avut şi are posibilitatea de a-şi exprima răspicat şi punctele de vedere „care diferă de opinia publică” (p. 62), dar crede că nu a făcut destul în acest sens, „nu cred că-n anumite situaţii mi-am exprimat opinia personală suficient de persuasiv, de puternic, de accentuat, de consecvent”, însă ar fi refuzat să inaugureze vreo statuie a lui Wass Albert, chiar dacă ar fi fost rugat, spune el, „aş fi declinat o asemenea invitaţie, trimiţând pe altcineva în locul meu” (p. 63), numai că acest refuz personal ar fi implicat Uniunea în aceeaşi măsură, orice reprezentare ar fi girat acordul ei.

Markó Béla mărturiseşte că nu se consideră un om comunicativ, a avut o perioadă când avea complexe de a vorbi în public, handicap pe care a trebuit să-l învingă prin voinţă şi disciplină. Asta în ciuda faptului că atât universul poeziei, cât şi lumea politicului pretind disponibilităţi de comunicare, chiar dezinvoltură. El şi-a dorit de copil să devină poet, a aspirat la acest statut, îşi dorea să fie asemenea unor modele precum Petőfi, Arany, Ady, József Attila, politica n-a fost decât „îmbrăcarea unei uniforme”, „despre aşa ceva este vorba şi-n cazul politicii, porţi o uniformă invizibilă” (p. 66), însă politicul l-a acaparat într-atât încât l-a îndepărtat cu totul de poezie, „am fost complet dominat de politică, n-am simţit nevoia să scriu poezie. Am scris poezie ultima oară în 1995, înaintea unui lung deceniu de tăcere” (p. 67). După acest deceniu de tăcere, recunoaşte franc: „Făcând politică, am produs mult rău naturii mele poetice. După un timp, oamenii nu mai sunt curioşi să afle cum este un politician în interiorul sufletului său. (…) Nimeni nu-i curios să afle ce gândeşte despre dragoste, ură, nici cum simte un politician, dacă-l preocupă sau nu întrebările legate de viaţă, moarte, existenţă, inexistenţă, Dumnezeu şi lume, de credinţă şi necredinţă” (p. 81). „Artistul, scriitorul este egoist, vanitos şi, din când în când, invidios. Invidia este o problemă de moralitate, dar egoismul, vanitatea nu neapărat” (p. 72). „După aproape un deceniu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc urgent să păşesc pe acel podeţ îngust care încă mă conduce înapoi la forma adevărată a exprimării de sine, la poezie, dacă mai sunt în stare de aşa ceva” (p. 73). Şi aşa a venit sonetul, forma fixă care trebuie umplută cu parcimonie, pentru că nu ai la dispoziţie mai mult spaţiu, e un exerciţiu de disciplină, măiestrie, talent. Revenirea la literatură înseamnă în acelaşi timp şi o treptată îndepărtare de politică. În opinia lui Markó, în literatură, în artă, nu prea funcţionează principiul evoluţiei, care ne-a fost inoculat în şcoală, „am ajuns la concluzia că în nici un caz nu-i adevărat că datorită artelor şi literaturii urcăm, din pas în pas, pe scara. Cu toate acestea… aceste clişee există în capul nostru” (p. 102), „pe malul Mării Egee am recitit, pentru a treia oară, Odiseea… şi iar am fost deznădăjduit. Odiseea conţine totul. Odiseu este un veritabil european din zilele noastre” (pp. 102-103). „Arta se schimbă în permanenţă, dar n-aş avea curajul să spun că e o evoluţie. Se schimbă. Atât.” (p. 119). Sunt numeroase alte opinii privind literatura şi artele în general care ar merita să fie evidenţiate, dar spaţiul nu ne mai permite. Dar singurul lucru important este că aceste confesiuni vin după lungi perioade de decantări care le-au conferit calitatea cristalului.

Am insistat mai mult asupra literatului, deşi nici în acest interviu n-a fost privilegiat, pentru că politicianul a acaparat şi aici partea mai mare a spaţiului, dar despre el voi spune mai puţine, el este mult mai cunoscut decât poetul. Măcar din când în când să ocupe locul secund. Politicianul este un om cu discurs bazat pe şabloane, „vorbeşte întruna despre cei o mie de ani pe care-i avem în spate, despre cei o mie de ani pe care-i vom zidi în viitor, cu toate că politicianul trăieşte în prezent, într-un prezent în care de cele mai multe ori se foloseşte de diferite tactici. Cel mult speră că zideşte viitorul, că pune bazele unei structuri durabile, apoi, la un moment dat, îşi dă seama că în lumea politicului care-l înconjoară este vorba, de fapt, de tehnicile privind obţinerea şi păstrarea puterii” (p. 77). Nici când este vorba de politică, Markó nu este genul hipersecretos, aproape că nu există întrebare la care să nu răspundă franc, fără ocolişuri, nu se ascunde nici în spatele atât de des invocatelor secrete de alţii, nici nu urmăreşte să devină mai misterios, posesor al unor adevăruri care rămân pentru totdeauna apanajul celor aleşi, el este politicianul interesat de probleme identitare, a făcut o „politică de reprezentanţă etnică” (p. 78), de conservare a identităţii maghiare, a „felului în care se poate crea o relaţie între cele două etnii, astfel încât să rezulte o convieţuire bazată pe libertate şi egalitate” (p. 77).

Răspunsurile la întrebările care vizează societatea şi domeniul politicului detaliază „sincer şi cinstit” o multitudine de evenimente şi nuanţe, dedesubturi şi manipulări, inventariază o sumedenie de lucruri cunoscute pentru noi, cum ar fi naţionalismul ceauşist, retorica fascistoidă, antimaghiarismul, antisemitismul, antiminoritarismul, intoleranţa faţă de orice fel de alteritate, vânzarea evreilor, a saşilor etc., însă chiar dacă ar putea părea plicticoase pentru generaţia matură, cititorul din alte arealuri, care n-a fost constrâns să le îndure, să le trăiască pe propria piele, n-ar înţelege o seamă de evenimente, întâmplări, consecinţe, atitudini dacă nu i-ar fi explicate. Uneori păcătuim tocmai prin asta, considerând că aceste lucruri sunt cunoscute, fără să ţinem cont că deja începem noi înşine să le uităm, să le depozităm într-un ungher de memorie de parcă nu s-ar fi petrecut niciodată, iar ceea ce ajunge la generaţia tânără, mai ales cea născută după ’89, pare să sufere ciobiri de veridicitate ori să i se imprime suspiciunea de exagerare. În istoria recentă, manipularea informaţiei este facilă şi chiar se recurge la ea în slujba unor scopuri politice, electorale, administrative sau patrimoniale. Markó se pronunţă cu o fermitate tăioasă despre personalităţi controversate ale prezentului, cum ar fi Tőkés László şi Orbán Viktor, despre evenimentele tragice din 19-20 martie 1990, despre naţionalismul unora şi altora. În ce-l priveşte pe Tőkés, spicuirile din opiniile lui Markó îl aşează pe fostul pastor într-un portret extrem de precis, cu tuşe groase, aproape de caricatură: „a fost întotdeauna, deci şi atunci, şi acum, un om închis, care nu s-a putut integra în nici un fel de cadru”, „nu pot să cred că ar fi fost un revoluţionar convins. Pur şi simplu, n-a putut să se integrez nici măcar în ierarhia propriei eparhii” (p. 170). „Rolul lui Tőkés nu fusese chiar atât de complicat cum încearcă unii să-l prezinte. Să ne înţelegem din start: a dăunat enorm întregii comunităţi maghiare din Ardeal prin faptul că a risipit capitalul moral şi politic de care făcuse rost prin asumarea rolului de la Timişoara”, „nu face faţă rolului de lider” (p. 171), „s-a dovedit slab pentru rolul pe care i-l oferise istoria” (p. 172), o umbră palidă a altor opozanţi din Europa, cum ar fi Havel, de pildă, „Tőkés, pur şi simplu, şi-a irosit şansa, iar eşecul lui a fost o consecinţă directă a personalităţii sale”, „din el a lipsit complet empatia. Tot timpul avea pretenţia ca alţii să-l înţeleagă, dar el nu era dispus să înţeleagă pe nimeni, nici măcar să asculte. Aşa este şi în prezent” (p. 173)

În ce-l priveşte pe premierul ungar, prieten al lui Tőkés, consideră că „Orbán într-adevăr merge într-o direcţie fundamentalistă. Orbán este omul schimbărilor, dar nu al acelor schimbări pe care eu le-aş considera benefice pentru Ungaria. El vrea o societate autarhică, el vrea ţara înapoi într-un trecut falsificat (…) o întoarcere în trecut. Dorinţa asta încăpăţânată de a merge înapoi, în lumea interbelică, în cea a găitanelor şi a mănunchiurilor de colilie… o consider extrem de periculoasă, mortală… Orbán se vede clar că se cramponează să meargă undeva înapoi, dar am impresia că nici el nu ştie unde anume” (p. 177), a făcut din politică o ambiţie personală, ceea ce se sfârşeşte, de regulă, cu intransigenţe şi suspiciuni morbide care conduc spre prăbuşire.

Zilele din martie sunt discutate pe larg. Citez numai câteva extrase: „S-au ciocnit două etnii şi două concepţii diferite. Două proiecte diferite privind viitorul”, totul ca urmare a unor manipulări care au început cu mult înainte, „totul s-a transformat într-un război civil local” (p. 186), dar, din fericire, raţiunea rece a învins, ajutată, se pare, şi de spaima de ce ar putea urma dacă nu se pune capăt imediat nebuniei declanşate cu iresponsabilitate criminală.

Şi se vorbeşte despre multe alt lucruri, din toate conturându-se o personalitate complexă, nu lipsită de contradicţii, dar care tânjeşte după armonie. Această carte îl prezintă pe Markó în reflectarea propriei oglinzi, e o imagine lucidă despre sine, credibilă, fără accente pătimaşe, acea zugrăvire pe care artiştii plastici o numesc autoportret. Unul reuşit.

*

Pentru cititorul român, căci pentru carte nu mai contează, trebuie să întăresc informaţia pe care i-am dat-o în câteva rânduri, să nu creadă cumva că am fost superficial: Szilágyi Domokos a murit în 1976, şi nu 1977, cum greşit apare în carte la pagina 139.

__________

* Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate. Traducere şi note de Anamaria Pop. Traducerea poemelor inserate de Paul Drumaru. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014, 299 p.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s