Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie

lana-de-aur-calatorii-si-calatoriile-in-literatura-romana_1_fullsize

Revizitarea istoriei literaturii ori, mai degrabă, a unei literaturi aparent periferice, de graniță, a jurnalului de călătorie, a memoriilor și, prea puțin, a ficțiunii din perspectivă tematică constituie, la o primă vedere, argumentul celui mai recent studiu al profesorului bucureștean Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română. Or, pretextul unei istorii literare deficitare deschide portițe subversive către un întreg parcurs al literaturii de călătorie, pe alocuri fragmentat și insuficient documentat, alteori ignorat sau neînțeles. De la începutul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică, Anghelescu nu urmărește doar transpunerea experienței autentice în scriitură, ci și felul în care privirea admirativă se restrânge când unghiul și obiectul ei se modifică. Iluzionarea inițială sfârșește ca autoiluzionare conștientă în momentul trecerii dinspre mirajul occidentului al pașoptiștilor către luciditatea și nevoia autenticității a unui Mihai Sebastian sau Camil Petrescu.

Situat deseori la limita dintre călătoria ca temă în ficțiune (prin refacerea drumului ca reper coagulant al narațiunii în romanele lui Rebreanu sau ale lui Sadoveanu) și ca subiect în realitatea experimentală a scriitorului, volumul prezintă imaginile intelectualilor români despre locurile necunoscute, construcțiile spațiilor occidentale și exotice, reflecțiile politice și economice care se suprapun unor ficțiuni ale alterități și unor investiri identitare puternice: „Această dezvoltare a dorinţei de a ieşi din bârlog, de a călători, de a cunoaşte lumea şi a învăţa din experienţele ei este contemporană şi solidară cu mişcarea de renaştere naţională, cu resuscitarea sentimentului naţional în cultură şi în viaţa politică“. Călătoria ca anticipare, ca deschidere spre o lume anterior intuită doar de Nicolae Milescu, e ilustrată odată cu predilecția lui Gheorghe Asachi sau a lui Dinicu Golescu pentru redescoperirea spațiului complementar, fie el unul autohton, recuperat ca legitimare a pretențiilor politice contextuale, fie unul european, occidental, propus ca model de orientare culturală.

Dar construcția istoriei lui Anghelescu nu e una constatativă. Departe de a fi o simplă înșiruire de drumeții, ea oferă repere istorice inovațiilor stilistice, inflexiunilor poetice, nuanțelor descrierilor ce intră în scriitura românească odată cu predilecția pentru poveste, odată cu tendințele de a reface prin cuvânt universul delimitat prin privire. De pildă, călătoria cu scopuri arheologice pretinde dezvoltarea descrierii ca tehnică literară, așa cum sensibilitatea estetică și entuziasmul în fața obiectului artistic fac posibil începutul istoriei artei: „Haotic, grandilocvent și fără cultura sistematică a domeniului, Bolliac deschide totuși seria arheologilor care vor transforma entuziasmul amatorilor în rafinata descripție a obiectului de artă, plasat în nesfârșita  serie de opere cu care el se poate compara și care, în acest fel, deschide drumul spre adevărata istorie a artei: analiza obiectului și istoria tehnicilor și a materialelor pe care le-a utilizat artistul. Cu alte cuvinte, Bolliac își pregătește cititorii pentru apariția lui Alexandru Odobescu”.

Niciodată lipsit de cauzalitate, studiul de față pretinde o încadrare permanentă în context, legături cu evenimentele care au determinat călătoria, cu scopul ei inițial și cu reușita ultimă. Mai mult, chiar tranziția genurilor, preferința pentru structura prozaică, reflectă modificările sociale convenite în urma apropierii de modernitate. Călătoriile pasive, lente, contemplative sau cele febrile, vitaliste, alimentate de referințe livrești favorizează primele mutații în literatura română modernă: „Ca orice altă națiune ajunsă la vârsta modernității, și românii simt nevoia să se așeze într-un text ilustrativ, nu simbolic: în proză deci”. Accentul se deplasează, așadar, dinspre imaginar, dinspre construcția ficțională (încă stângace și dificilă în acel moment), către sugestie și atmosferă, către o scriitură care să suplinească absența publicului și a deprinderilor de lectură: „Lipsiți însă de adevărată viață socială, de o pătură intelectuală profesionistă care să furnizeze nu atât scriitori, cât cititori, de condiții materiale pentru o viață publică deschisă opiniilor, publicațiilor, cenaclurilor, românii își canalizează observațiile, schițele de gen și fanteziile caricaturale spre proza intimă, spre memorialistică, spre notele zilnice pe care le favorizează și le stimulează condițiile scoaterii din tipicul vieții monotone zilnice: călătoria”.

Odată cu Tranziția spre modernitate funcția călătoriei se schimbă. Dacă anterior călătoria în principate era descoperită ca o posibilitate de a legitima anumite pretenții de unitate națională, iar călătoria în Occident prilejuia construcția mentală a unui model evolutiv, de la Odobescu și Macedonski reflecția, investigarea oamenilor și a lumii, ia locul reflexivității: „Ei găsesc în literatura de călătorie  nu doar o formă de reflexivitate care cuprinde «călătoria» în sine, cu accidentele ei, ci și un mijloc de a însoți activitatea lor profesională cu o reflecție asupra lumii și a oamenilor pe care călătoria o provoacă, dar nu o limitează”. Or, deplasarea funcțională este dublată și în modul de alcătuire al textului. Foarte atent la resorturile interioare ale scriiturii, la relația dintre obiectul imediat al călătoriei și la efectele livrești datorate ei, Anghelescu va renunța la numirea scriitorului în titlu și va recurge la tipologizări. Exploratori sau savanți, cei care călătoresc în scopuri științifice sau educative își vor orienta atenția diferit față de aventurieri sau față de hoinari. Construcția intimității, autoreprezentarea și punerea în relație cu lumea văzută fac din Lâna de aur o căutare a autorității (personale sau colective) declanșată de iluzia vederii: „Acest proces de luare în stăpânire a propriei reprezentări geografice, împreună cu toate elementele auxiliare necesare pentru definirea unei identități culturale, este reprezentat cel mai bine și se împlinește structural, la sfârșitul perioadei extinse până la Primul Război Mondial pe care o numim convențional «secolul al XIX-lea» de către scrierile lui Nicolae Iorga”.

              Călătoriile în interbelic nu sunt nicidecum însemnări inocente ale unor experiența ocazionale. Identitatea profesională a scriitorului e greu de îndepărtat până și în alcătuirea unor notițe de călătorie. Deseori, ficționalizarea călătoriei revine prin imaginile redundante ale unui fragment prozaic (obsesia drumului la Sadoveanu și Rebreanu) sau prin situarea întregii scriituri sub semnul călătoriei de inițiere: „O mare parte dintre cărțile lui Sadoveanu sunt cărți de călătorii… Aceste drumuri sunt, desigur, metafore pentru a sugera că este vorba de un parcurs inițiatic, ele fac parte din procesul permanent de construcție interioară a unui destin sau a unui individ; drum nu înseamnă însă numai parcurs, ci și orientare, alegere”. De altfel, subiectivitatea exacerbată și principiile promovate în scriitură fitrează și ele modul de reprezentare a călătoriei. Revenind constant la problema autenticității, Anghelescu observă predilecția lui Camil Petrescu pentru privirea superficială, care lasă loc unui demers recuperator, analeptic, capabil să refacă sensul evenimentelor văzute. Mai mult, pentru Mihai Sebastian periplul devine posibilitatea redobândirii simțului realității: „Pentru Sebastian, călătoria este un fel de oglindă în care se privește necontenit, un prilej de a se înscrie într-un loc, într-o atmosferă cu care se confruntă ca să se contureze pe sine”.

              Mitizarea lumii occidentale se mută, în anii ’40, înspre America descoperită de Petru Comarnescu cu uimirea similară pașoptiștilor secolului trecut: „Americanii iubesc normalul, naturalul, tipicul, așa cum e și firesc unei societăți tinere și democratice”. Două priviri la antipod puse laolaltă de Anghelescu, cea a lui Comarnescu și cea a lui Geo Bogza, vin să configureze o călătorie-reportaj, în care aparent scriitura răspunde imperativelor realității, a autenticității. Niciuna însă nu reușește să se obiectivizeze. Extazul celui dintâi contrastează cu tonul pamfletar și polemic al celui din urmă: „Structura inițială a cărții [Țări de piatră, de foc și de pământ], cum spuneam, n-a fost analizată și abia astăzi se poate confirma că ea pare să fi fost gândită ca o replică a României pitorești… o replică literară la o problemă umană, implicit «politică», privind marile datorii ale societății în general și ale statului în special față de zonele și de categoriile defavorizate, la douăzeci de ani după încheierea păcii și după marile înfăptuiri care au urmat”.

              Construcția riguroasă, atenția sporită la coeziunea sintagmelor și la articularea sensului, acuratețea și complexitatea referințelor fac din volumul lui Mircea Anghelescu un demers compensatoriu reușit al unei istorii ce recuperează cu greu parcursul tematic al literaturii române. Selecția exemplului rareori asociat călătoriei (precum Camil Petrescu sau Ioan Slavici), dar, mai ales, a fragmentelor savuroase (ca cel în care Ion Heliade-Rădulescu îi relatează soției sale primele impresii legate de cancanul parizian), flexibilitatea privirii și radicalismul vocii împotriva misreading-urilor critice depășesc, fără îndoială, banala miză tematică și pretextul inițial.

_________

* Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, Ed. Cartea Românească, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s