Condiția revistelor de cultură (I)

Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Citește în continuare →

Anamaria MIHĂILĂ – Despre configurarea unui gen: literatura de călătorie

lana-de-aur-calatorii-si-calatoriile-in-literatura-romana_1_fullsize

Revizitarea istoriei literaturii ori, mai degrabă, a unei literaturi aparent periferice, de graniță, a jurnalului de călătorie, a memoriilor și, prea puțin, a ficțiunii din perspectivă tematică constituie, la o primă vedere, argumentul celui mai recent studiu al profesorului bucureștean Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română. Or, pretextul unei istorii literare deficitare deschide portițe subversive către un întreg parcurs al literaturii de călătorie, pe alocuri fragmentat și insuficient documentat, alteori ignorat sau neînțeles. De la începutul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică, Anghelescu nu urmărește doar transpunerea experienței autentice în scriitură, ci și felul în care privirea admirativă se restrânge când unghiul și obiectul ei se modifică. Iluzionarea inițială sfârșește ca autoiluzionare conștientă în momentul trecerii dinspre mirajul occidentului al pașoptiștilor către luciditatea și nevoia autenticității a unui Mihai Sebastian sau Camil Petrescu.

Citește în continuare →