Cornel NISTEA – O poezie a maturităţii depline

kocsis teste

Bună parte dintre poemele lui Kocsis Francisko*, publicate în volumul Teste de identitate, le citisem o dată primite prin e-mail, iar a doua oară când am fost responsabil de număr al revistei Discobolul a sfârşitului de an 2015. Ţin cartea lui Francisko pe masa de lucru de două luni şi mă tem să mă apuc de citit, pentru că de fiecare dată poemele lui îmi răvăşesc sufletul. Acum nu mai am scăpare şi-ncep cu Povestea de seară de pe ultima copertă, când „Linda se sălta pe genunchii mei/ şi de-acolo striga lumii să se astâmpere,/ de acolo striga buzelor mele să mai aştepte/ cu povestea până se cuminţesc şi greierii”…, o poveste datată 3-4 iulie 1986, ca în volum să citesc poeme recente: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, iar la pagina 85, Octombrie 2015, ziua 5. Gândul mă duce desigur mult înapoi, provocat desigur de Povestea de seară, în care iubita poetului „râdea de parcă ar fi trecut prin gândul ei/ o orchestră cu o sută de castaniete”, şi „roiul de sunete zglobii se hârjonea/ în auzul meu pe-ndelete”, la poveştile din celelalte volume de versuri ale poetului scăpate să nu fie distruse de furia autorului în anii tinereţii, când Kocsis Francisko îşi făcuse obiceiul, deloc comod, de-a trăi în mod repetat prin poezie, imprevizibil, aducând în volumele sale poezii din diferite perioade de creaţie, unele recuperate din te miri ce dosare, file cu poezii uitate prin vreo carte. Acum însă poemele din această plachetă sunt creaţii recente, titlul volumului Teste de identitate ispitindu-ne la mai multe opţiuni interpretative, din care nu excludem nici autoironia, măcar că în substanţialitatea sa cea mai intimă Kocsis este un poet al transcendenţei, metafizica manifestându-se în tribulaţiile existenţiale dincolo de raţionalul la care adeseori poetul e întâmpinat de „contrariul”, de „nostalgia după un dar pierdut”, ceea ce făcea încă de copil, când vorbea „cu gâzele şi cu firele de iarbă”, cum constată el în poemul Nicidecum nu-i uşor din debutul volumului, cu nu puţine elemente de ars poetica, când vorbeşte despre „colosala diferenţă de limbă” sau când „fiinţa lui nu-i cu totul dincoace de mister”.

Deşi arareori marchează grafic, de cele mai multe ori poezia lui Kocsis este una interogativ-reflexivă când sinele e bulversat de ciudăţenii existenţiale, nu o dată lângă acestea fiind aşezate imagini ale unui inefabil pur cu peisaje şi întâmplări care stârnesc nostalgii, nu fără acea tensiune ce i-o stârneşte poetului „umbra întunecată” a apei Someşului „ca un suspin întors în ecouri aproape stinse” sau când spune: „O, prietene, lasă să se ducă albastrele amurguri” din poema dedicată lui Dsida Jenő, la Satu Mare, mai 2012, după lectura căreia avem acea stare a paradisului pierdut, regăsit însă în amintire, înfăptuire a unui miracol ascultând „în limbi diferite/ acelaşi clipocit de ape”.

Întoarcerea înapoi într-o căutare înfrigurată a imaginilor din copilărie se amplifică într-o reverie a aceluiaşi paradis pierdut în care la bărbatul ce sta pe laviţa verde din cerdacul casei are loc o dedublare a vârstelor „unde putea să fie şi Dumnezeu”, într-o împietrire de care „ar depinde tot destinul de acum înainte”, în vreme ce „amurgul coboară cu repezeală”. E o poezie a sugestiei grave în care descoperim mai mereu precaritatea existenţială a omului ajuns într-o cumpănă a vieţii, asemeni bătrânilor de pe laviţele verzi de lângă casele copilăriei, când „tristeţea nu-i decât felul năucitor în care resimţi/ această iluminare răsturnată”.

Retrăirea în amintire e resimţită mai mereu la nivelul senzaţiei fizice ca în Octombrie 2012: „Vânt greu, metalic, zornăitor s-a târât pe stradă/ ca un convoi de robi într-o zăvorâtă ogradă” sau „În toamna aceasta cu melancolii/…/ rece îmi bate în suflet un mistral” (Toamnă cu melancolii). Rememorarea pare să fie una cu suport terapeutic, de catharsis, când „tăioasa mustrare e o mângâiere/ faţă de gândul rău pe care mi-l nutresc”, când „pot deveni cel mai pătimaş duşman al meu”. Aşadar, omul învins adeseori de raţionalitate, când „nu mai râvnesc decât lucruri puţine/ şi relativ uşor de dobândit”, ca să constate mai apoi: „sunt un om atât de bogat încât teama mea cea mai mare/ e că nu voi putea păstra totul la sfârşit/ şi n-am nici un criteriu de renunţare”.

Rare urme de revoltă, dar parcă nici de pură resemnare când poetul constată „cu sufletul transformat în câini turbaţi”, „când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă”, când „pe trotuarul celălalt apare un om/ cu mersul nesigur”, starea de revoltă putându-se manifesta împotriva sinelui, nicidecum împotriva divinităţii sau semenului. Vina este mereu asumată, dacă ea există, ţine de eul profund, nu de cel al unei realităţi, al lucrurilor pasagere.

Fiinţa, întruchipare a unor infinităţi, e mereu surprinzătoare, cu acea veşnică dorinţă de-a întoarce „timpul înapoi”.

Poezia lui Kocsis Francisko provoacă cititorului mereu neliniştea, acesta regăsindu-se în siajul expresiei poetice căreia-i devii părtaş dacă nu captiv: „rămâi singur cu tine însuţi/ ca un magazin închis pentru inventar”, „în nopţile acelea de mare singurătate”. (Nopţile nălucilor). Există o bipolaritate a eului între strigăt şi şoaptă, când mintea „implora firul de iarbă/…/ să te-ntoarcă din drum”, „groaza gândului că nu ne-am cunoaşte”. Confuzia pare să fie provocată mai apoi de bim-bamul „ca o limbă de clopot” al stării, cu certitudinea că „nu rezolvi nimic făcând atâta tărăboi”, când constaţi că viaţa „desparte o banalitate de alta”, în „octombrie văratic”, în care dezorientată stă păpădia înflorită între spinii tufelor de porumbar”. (Octombrie 2014).

Aşadar, Kocsis îşi datează de data aceasta poemele în titluri, cu o simbolistică de flash care poate sugera etatea, piscul din care îşi exprimă trăirile: Octombrie 2012, Octombrie 2013, Octombrie 2014, Octombrie 2015, ziua 5, în cea din urmă poemă „blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa pe absent (pe „micul Bolyai, fugit de la ora de geometrie”), îl lăsa să-şi contemple vedeniile”, Kocsis conchizând în poema sa ironic: „şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi/ cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare”.

Când grav, apolinic chiar, când autoironic, din când în când aproape ritualic, fără a deveni un mistic, poetul alege psalmul pentru a-şi domoli suferinţa: „Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele/ şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi de moarte/ (…) nu fi supărat Doamne, că şi gândurile o iau razna/ uneori după suflet ca nişte biete animale speriate”.  (Cârteală)

De altfel, poezia lui Kocsis este mai mereu un dialog cu sinele în acea stare nesfârşită de meditaţie asupra condiţiei poetului în societate, când nu de puţine ori apare starea de nelinişte  a sinelui: „Sunt zile când ai vrea să evadezi din prezentul/ strâmt şi incomod ca o platoşă/ să te răsteşti la autorul condiţiei umane”… rezultat şi al nepăsării lumii, nevinovate de altfel pentru ignoranţa ei, când poetul se doreşte măcar pentru câteva clipe, recunoscându-i-se apartenenţa la regnul poetic, mândru de boema sa: „Când trec seara prin oraş, cu pălăria pe cap/ şi mâinile înfundate boem în buzunare,/ aş putea fi uşor confundat cu Fernando Pessoa,/ deşi aş prefera să fiu confundat cu Trakl/ chiar dacă trăsăturile noastre fizice nu seamănă foarte mult” (…) şi-ar dori: „să treacă pe lângă mine o figură cu lumina aceea/ nelumească de stafie pe faţă:/ «Bună seara, domnule Pessoa, e o seară minunată», să apună doar atât şi-apoi să treacă mai departe”. (Seară minunată)

În volumul de acum, poetul pare iluminat de toate experienţele lumii, exprimând adevăruri dintr-un prag înalt al vieţii, ca în „ultima primăvară” cu mama „într-o stranie dare de seamă despre cine murise/…/ şi parcă totul suna a exerciţiu de scădere…,/ era de un calm cum n-a mai fost vreodată”, ca mai apoi să aibă viziunea unui cimitir „invadat de floarea-soarelui”.

Poemele din finalul cărţii sale de versuri conţin nu puţine elemente de artă poetică precum în Geometrul şi poezia cu observaţia că „versul n-are cum să fie deci mai prejos/ decât linia dintre două puncte oarecare” sau în Privilegiu, când poetul spune: „Accept totul ca pe un privilegiu/ resimţit uneori şi ca pedeapsă”.

Poemele lui Kocsis Francisko din volumul Teste de identitate, ca şi din celelalte volume, probează statura înaltă, dacă nu chiar alura de olimpian a unui poet remarcabil în ale cărui versuri ne regăsim la nesfârşit.

______

* Kocsis Francisko, Teste de identitate, Editura Ardealul, 2015, 96 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s