Alexandru VLAD – Pagini recuperate

Digital StillCamera

Scrisoarea unui pelegrin rus, privind starea prozei scurte româneşti, adresată lui A. P. Cehov, în urma rugăminţii acestuia din urmă de-a fi lămurit în mare asupra crizei prelungite de care suferă această specie în aceste locuri

 

            Dragă Anton Pavlovici.

            Aşa cum m-aţi rugat în acea seară în discuţia pe care am avut-o fără martori şi căreia, vă rog să mă credeţi, îi port o  foarte frumoasă amintire, am trecut la cercetări privind starea prozei scurte în ţara, de altfel frumoasă, pe care se întâmplă tocmai s-o vizitez.

            În primul rând trebuie să vă înştiinţez că românii sunt o naţie puţin depresivă şi au despre toate aspectele vieţii lor culturale impresia că s-ar afla fiecare într-o irezolvabilă criză, iar în ce priveşte literatura au o imensă frustrare că încă nici un scriitor al naţiei n-a avut privilegiul să fie răsplătit cu premiul Nobel, premiu pe care de altfel nici dumneavoastră nu l-aţi luat, după cum am şi discutat. E adevărat că pe vremea aceea premiul în cauză nu se dovedea foarte important, nu devenise pentru nimeni o obsesie şi nici nu se ridica la importanta sumă la care se ridică astăzi. Nu mai insist asupra acestui aspect pentru că mi-ar fi imposibil să convertesc suma în ruble vechi, încât să vă faceţi o impresie.

            Se poate vorbi deci despre o criză a prozei scurte româneşti (dar se vorbeşte cu aceeaşi înfierbântare despre criza romanului, ba chiar lumea preferă să vorbească mai ales despre criza romanului). De când durează această criză? Nici aici nu pot să vă lămuresc satisfăcător. N-a putut, de exemplu, să-mi explice nimeni dacă proza scurtă românească aşa-zisă clasică (Negruzzi, Odobescu, Slavici, Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan) a făcut şcoală? Nu ştiu dacă se poate demonstra acest lucru. Sau să fi rămas din păcate fără efectul pe care proza scurtă ar fi trebuit să-l aibe, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi?

            Deci scriitorii lor clasici au scris proză scurtă, au avut rezultate remarcabile, dar acestea nu par să fi dus (şi nu ştiu de ce) la o tradiţie solidă. Au în patrimoniu o perlă numită “Moara cu noroc” (mai au şi alte mostre fericite, ţin să precizez), pe care v-ar face plăcere şi dumneavoastră s-o citiţi. Alt autor, cunoscut mai ales pentru piesele lui acide de teatru, a dat nuvele exemplare. Deci se pot mândri românii cu un patrimoniu care s-ar zice că prevestea vitalitatea unui gen care, iată, zace în criza despre care aţi binevoit să vă interesaţi. A existat apoi un interval nefericit în care literatura lor a fost asimilată propagandei, şi prozele lor scurte, deşi unele nu chiar nereuşite – tehnic vorbind, au ieşit cam şifonate din acest concurs de împrejurări, cum a ieşit de altfel toată literatura, ba aş putea spune că toată cultura. Toată societatea chiar, dar aceasta nu constituie obiectivul raportului meu. Generaţiile de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia 60, generaţia 70, generaţia 80 – poate cu asuprămăsură).  Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Un specialst mai bun ca mine ar putea şi mai bine  aprecia.

            Unii, ceva mai sceptici, mi-au mărturisit opinia lor că generaţia 80 a excelat în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile. Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau nici un motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.

            Dar de ce nu mai au scriitorii români apetenţă pentru genul acesta de virtuozitate, care ar fi cauzele, să fie vorba mai degrabă de o neglijare sau de o ieşire din modă? Iată care au fost întrebările pe care mi le-am pus în timp ce răsfoiam tot felul de cărţi noi prin librării şi pe la nişte mese stradale cărora ei le zic standuri.

            Proza scurtă se poate citi în intervale în care nu prea poţi citi altceva, în tren (poştalioane nu mai există), în alte mijloace de transport, în zilele ploioase la mare, în duminicile de iarnă. Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori aşa-zisul hambugher în locul unei mese copioase.

            În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi aici parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă? Interesul pentru roman nu are cum cauza bucăţilor mai scurte, dar obsesia pentru roman – da. Ciudat, la aceasta obsesie s-au raliat şi criticii. ( Unul din ei, I. Simutzi,  n-a ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, “nu se mai poartă”). E îndreptăţită poziţia lor sau…? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane? Iată întrebări care nu sunt cu totul noi, şi nici răspunsurile nu pot fi.

            Genul acesta a dat cele mai mari reuşite în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (din cei care nu vă sunt cunoscuţi: Hemingway – Bătrânul şi marea, Faulkner – Ursul,  Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, dar şi Moartea lui Ivan Ilici a lui Lev Nikolaevici şi Jucătorul a lui Feodor Mihailovici, pe care prea bine le ştiţi, şi lista ar putea continua). Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt, şi aici să-mi permiteţi să trec numele dumneavoastră înainte de toate, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Mulţi v-au luat în mod tacit sau declarat ca model. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor, şi mulţi alţii. Încă o dată îmi cer scuze pentru numele acestea care sună atât de ciudat, dar sunt convins că acolo unde sunteţi, în Parnas, informaţiile nu sunt o problemă. Ori poate vă cunoaşteţi deja şi staţi la taclale, dacă v-aţi dus şi samovarul.

            Aici, dacă îmi permiteţi, mi-aş da şi eu cu părerea, fără să ofensez. Proza scurtă este în general menită revistelor literare, şi nu doar literare. O ştiţi prea bine. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă, poate că acesta ar rezolva pe moment problema. Sau un concurs naţional de proză scurtă, premii speciale pentru acest gen. Tentative, e adevărat, au mai fost. Nu e căderea mea să-mi dau cu părerea dacă au dat  rezultatele scontate, ori dacă s-au dovedit măcar calea de urmat. Oricum, tentativele par a fi fost abandonate înainte de-a da rezultate. Şi cum să găzduiască presa proza lor scurtă când presa însăşi are problemele ei, este isterică şi departe de a-şi găsi ţinuta firească? Pentru că, Anton Pavlovici, ei nu au reviste literare pentru cititorul de rând, nici măcar pentru cel destul de cultivat. Revistele lor dau impresia că sunt tot pentru cei care le scriu, într-o interminabilă concurenţă. Ba chiar unele seamănă nepermis de mult între ele, şi te întrebi de ce-or fi atâtea. Ca urmare ele nu plătesc, cum eraţi plătit dumneavoastră cu câteva copeici pe cuvânt la Oskolki de către minunatul N. A. Leikin, spre veşnica noastră recunoştinţă.

            Au existat însă antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: una numită “Desant”, alta “Arhipelag”, şi una “Nuvela şi povestirea românească din deceniul opt”, urmate de tentativele unui tânăr – Dan Silviu Boerescu. De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar? Despre toate acestea promit să mă interesez. Şi, dacă nu-mi depăşesc cumva atribuţiile, le voi sugera nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori? Probabil că da. Dar poate voi fi considerat obraznic, voi fi muştruluit şi se va înainta o plângere pe căi diplomatice, pentru amestec în treburile interne ale literaturii române. Lucrul cel mai trist este că oamenii par a fi gata să accepte dispariţia unui gen literar atât de potrivit expresivităţii aşa cum sunt gata să accepte dispariţia unor specii din cauza poluării: ca pe o fatalitate pasabilă.

            Despre proza scurtă se poate spune că prin natura ei comprehensibilă ne învaţă să înţelegem lucrurile ca întreg. Elementele de compoziţie sunt cele care asigură perspectiva şi pun într-o anume lumină conţinutul. Studierea şi familiarizarea cu acest fapt ajută mult mai multă lume decât, să zicem, pe cei interesaţi exclusiv de literatură. În unele universităţi americane (Yale, spre exemplu) studenţii sunt încurajaţi să studieze şi să scrie povestiri. Nu neapărat ca să devină scriitori, ceva mă face să cred că nu există o criză a prozei scurte în literatura Statelor Unite, ci tocmai pentru a învăţa să prezinte lucrurile în scris, pentru a le putea percepe ca întreg şi nu ca o sumă de elemente factuale şi disparate.

            Proza scurtă are, în pofida dimensiunilor uneori cu adevărat reduse, confinii interesante şi fertile. Eseul poate fi conversaţional (celebrul eseu conversaţional englez), sau poate avea elemente narative, poate fi un portret moral, o “fiziologie” – cum e cunoscut în literatura noastră clasică, poate foarte bine încorpora elemente ale genului epistolar. Şi în condiţiile postmodernismului acestea pot foarte bine coexista, îmbogăţind varietatea interminabilă a prozelor de mai mici dimensiuni decât romanul. Versatilitatea genului e menită să îi asigure supravieţuirea, dincolo de vicisitudinile tranzitorii.

Aceste două paragrafe de la urmă le-am scris după ce am tras cu ochiul în nişte publicaţii cam fără sare şi piper, eu unul nu le înţeleg prea bine, dar poate că dumneavoastră vă spun mai mult. Şi oare vor avea toate aceste sugestii ale mele vreun ecou?

            M-am cam întins, şi poate am abuzat de răbdarea dumneavoastră, cel care aţi urcat în parnasul literaturii fără să aveţi obsesia romanului. Vă urez multă sănătate postumă, pentru că gazdele mele – scriitorii români, m-au asigurat că aceasta e mai bună decât toate. M-au dus într-o staţiune numită Neptun, un fel de Soci, şi mi-au dat din belşug vodkă şi vin, sperând probabil într-un raport ceva mai indulgent. Dar mai indulgent decât aceasta nu poci ca să scriu.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 15-16]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s