Vatra-dialog cu Ioan MOLDOVAN: ”…te naști poet în măsura în care devii poet”

ioan-moldovan-foto-liviu-antonesei

 

Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

 

R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin.  Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.

 

 

Te naști sau devii poet? Ce părere aveți?

R: Mi se pare că te naști poet în măsura în care devii poet. E, totuși, doar o părere și nu o axiomă. De altfel, mă gândesc că dubletul poet/poezie trebuie că aparține de registrul „ideilor gingașe”, de discutat sub semnul prudenței conceptuale, al dubitației reflexive și al incertitudinii ca cenzură a entuziasmelor de etapă. Devenirea unui poet e o construcție în perpetuitate și așa cum nu poți dobândi credința o dată pentru totdeauna, intrând într-o odihnă lungă și fluierând în ,,l’insutenable lejerté de l’être” , tot astfel nu te naști poet și gata, ești poet toată viața.

 

 

Unii scriitori au un întreg ritual când vine vorba de scris; în cazul dumneavoastră putem vorbi de un astfel de ritual?

R: Ritualul scrisului are o fenomenologie între hotarele căreia intră, cred, toți poeții. Doar că la unii acest ritual e mai complicat, mai bogat în mișcări ritualice, mai ciudat în secvențe propedeutice, mai apt să provoace curiozitatea extranee. Dar și faptul, bunăoară, că anume poet ,,scrie” memorându-și întâi textul ține tot de un ritual de producție poetică. Nu acesta e cazul meu. Nu-mi știu pe de rost poeziile, doar unele pasaje, mai des sintagme, dintr-un text sau altul. Scriu în caiete (un obicei străvechi, de prin primele clase), cu stilou, cu pix (prefer cerneala neagră, gelul negru), caietele alcătuind un fel de ,,aliment primitiv”, cu notații de peste zi, cu pasaje copiate din lecturi, cu transcrieri de vise, cu tentative de a da formă unei poezii etc. etc., un fel de ,,delte” în care revin peste un timp  mai lung ori mai scurt, neregulat, pentru a regăsi pasajele care nu au devenit ,,fracție uscată”, care îmi comunică un ce de nerefuzat, apoi urmează operațiunea de ,,montaj”, cu tăieturi, adăugiri, invenții de moment, niciodată cu sentimentul că acum scriu și închei ,,o poezie”. Aș zice și eu ca nu mai știu cine: eu nu scriu, eu rescriu. La un moment dat, am un fel de certitudine că texul este o poezie și atunci o ,,culeg” la calculator și când se ivește prilejul o public. Firește, o asemenea ,,tehnologie” generează și situații când una și aceeași imagine – în aceeași construcție verbală –  e prinsă în mai multe poezii, ceea ce poate crea impresia de micro-autoplagiat, dar, de regulă, am destulă slăbiciune să nu refuz (im)pasul.

Vi s-a întâmplat să aveți ceea ce scriitorii numesc „blocaje de inspirație”, adică anumite perioade de timp în care nu ați putut scrie nimic? Dacă da, cum le-ați depășit?

 

R: Inspirația îmi vine, cum ar zice Arghezi, ,,sub  condei”, niciodată nu e vreo energie, vreo entitate venind din afară. Desigur, am perioade, unele chiar lungi, când mă văd inert, orb la ce e în preajmă, ,,nesimțit”,  prins într-un fel de pânză fără nici un desen pe/în ea, un ins, un automat deambulând ,,urbi et orbi”, nimic nechemându-l, neîmbiindu-l, nici măcar redeschiderea vreunui caiet cu ,,alimentul primitiv” (sintagma am luat-o mai demult din sonetul L’ennemi al lui Baudelaire). E, va-să-zică, un ,,blocaj”, dar nu mă înfricoșează. Până la urmă, cum-necum, intru în caiete, regăsesc ,,lumi” à venir , teritorii ce-mi par cunoscute și totuși nu, și iată-mă iar la munci. Nu neg că aici intervine probabil și ceea ce numea altcineva ,,viciul mâinii”, un obicei al mâinii care tot scriind nu mai poate să nu scrie.

 

 

Poate fi stimulată creativitatea?

R: Am amintit mai sus de Baudelaire. Tot el are un poem în proză în care îndeamnă să te îmbeți cu ceva – cu vin, cu o credință, cu ceva, dacă vrei să nu înlemnești (asta e ideea, nu cuvintele sale). Or, depun mărturie că e valabil, am încercat și funcționeză, alcoolurile sunt felurite și pentru toate gusturile, unul dintre cele mai stimulative, chiar mai mult decât licorile, fiind ,,cetitul cărților”. Mie, când mi se întâmplă să citesc ceva bun, îmi vine să scriu numaidecât. Chiar dacă nu o fac imediat, rămâne un fel de energie dobândită și înmagazinată care te ajută la ,,pornirea de pe loc” sau la găsirea unei soluții într-un moment de derută și inerție.

 

 

Cât de important este pentru un scriitor să fie conectat la lumea literară?

 

R: Depinde. Unii scriitori nu pot viețui decât socializând cu semenii lor mai tot timpul, cu evenimentele la zi din lumea literară. Nu e o regulă și nici un imperativ. În fapt, fiecare scrie în propria-i singurătate, cum o fi ea, a fiecăruia după firea lui. Sigur, nu strică să te mai vezi din când în când cu prietenii și amicii literari, eventual în reuniuni de lectură. Apoi mai depeni amintiri, mai auzi bancuri bune, mai râzi, e bine să râzi, e o terapie, nu? E important să fii conectat mai ales cu lumea literară ca lume a cărților, nu a autorilor în carne și oase.

 

 

Cum poate fi adusă poezia contemporană în atenția cititorului?

R: Prin lecturi publice, eventual prin turnee de lecturi publice. Avangardiștii își propuneau să ,,coboare poezia în stradă”. Desigur asta implică mai multe paliere: poezia să pătrundă în miezul viu al realului și, totodată, să ajungă la public, la toate categoriile, la omul din stradă. Lucruri care se fac deja de-acum, tinerii poeți au chiar un cult al acestui modus vivendi al poeziei și au și imaginația născocirii de noi metode de atenționare a cititorului. Trecătorul se oprește, reține un vers-două, pleacă mai departe cu ele, a dobândit ceva ce, e posibil, va împărtăși și el cuiva. Sunt apoi – deși nu destule în opinia mea – spectacole de poezie, pe o idee, o temă, un autor etc. Foarte importantă e prezența poeților în școli, licee, facultăți, pentru că acolo e cititorul cel mai deschis spre poezie, și auzind recitarea poeziei de către autorii înșiși vor face pasul, unii, de a citi ei înșiși poezia celor prezenți și a altora absenți despre care li se vorbește în treacăt, ori chiar vor dori să o scrie, să o cunoască din interior. Și așa mai departe. Sunt moduri de a atenționa publicul asupra artei, împrietenirea cu ea e altceva, mai anevoios, mai complicat, mai inefabil, pentru că, nu-i așa, nu poți avea prieteni pe toată lumea, ori pe vreo mulțime de lume.

 

 

În ce proiecte sunteți implicat în acest moment?

R: La invitația excelentei edituri ,,Paralela 45” (director, poetul Călin Vlasie; redactori, poeții Ioan Es. Pop și Cosmin Perța ) – de care invitație mă simt onorat și care mă bucură nespus – am început pregătirea pentru apariția anul viitor a volumului (poate volumelor, vom vedea) în prestigioasa colecție ,,Opera poetică”, cu o prefață a admirabilului critic Al. Cistelecan.

 

 

Vă rog să ne recomandați trei cărți pe care le-ați include la capitolul ’lecturi obligatorii’.

R: Eminescu, Poeziile; Pascal, Cugetări; Joyce, Ulise.

 

 

Ce v-a adus bun poezia?

R: Bucurie.

 

 

                                                           Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 7-8/2016]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s