După reușite editoriale remarcabile (Povești cu scriitoare și copii, apărut la Editura Polirom și romanului colectiv Rubik, coordonat de Simona Popescu) în alte genuri, Alina Purcaru optează pentru poezie prin volumul rezistență*. Fără să se despartă de filonul douămiist, eterogen ca tematică și ca scriitură, aceasta continuă, pe de o parte, manifestările unei poezii a crizelor feminității, mult temperate, interiorizate și profund intime. Pe de altă parte, volumul configurează un demers existențial în trei pași, asociați celor trei părți ale scriiturii: o copilărie semiautistă, cenzurată în salonul cu străini, adolescența primelor experiențe conștiente în fetele între ele și scurtcircuitarea evoluției odată cu maturizarea din non sequitur.

Selecțiile retorice minimaliste, segmentarea voită a textului accelerează ritmul „povestirilor în versuri” care se scriu în imediata proximitate a momentului trăit. Vocea lirică aparține unei privitoare inteligente, care înregistrează mișcările celorlalți ca declanșatoare de amintiri, ca posibilități de falsificare a unei experiențe voit personale, autentice. Trăirile ei nu distorsionează percepția asupra lumii, ci modifică relația, oricum tensionată, cu propria interioritate, cu autoreprezentarea: „e ceva de văzut în orașul acesta?/ e doar un loc străin prin care să trecem/ fără să ne uităm înapoi/ (știe vocea din cap)… aici porumbeii devorează tot/ – dar se întâmplă everywhere in europe/ aici, soarta oricărui anunț e să se îngălbenească,/ pe ziduri,/ adresele sunt doar numele unor locuri care au dispărut/ cu mulți ani în urmă,/ îți dai seama?… noi trecem în cercuri, ne ghemuim în hainele noastre/ prea subțiri, ocolim canalele acoperite cu plăpumi,/ ne ferim/ europe isn’t such a big place, after all./ e o noapte neobișnuit de rece pentru noiembrie/ și, în curând, un agent foarte, foarte bine organizat/ o va tăia din program/ cu o dunguliță de o finețe extremă”.

Semnătura Alinei Purcaru e, înainte de toate, lexicală. Modelând ludic un limbaj diaristic pe care îl stăpânește cu măiestrie, poeziile ei devin discursuri autonome construite dintr-un amalgam de termeni din sfere semantice diferite, aparent incompatibile, ce reușesc să configureze o amprentă stilistică subtilă și „extravagantă”: „densitate de antracit desenată pe un ecran fără margini,/ cu megalopolis în fundal./ mi-am imaginat distanțele și n-a fost greu,/ apoi am răspuns în ordine la fiecare mail/ am închis, până la urmă, cartea despre frumusețe/ și am strâns cu latul palmei resturile, într-o oarecare ordine:/ antimoniu/ malahit/ extract de stirax/ tot ce nu s-a putut împărți/ exact”. Metale grele, cu toxicitate sporită, desprinse din legături atomice prefabricate, fiecare element din poetica scriitoarei dă seama de variantele de supraviețuire limitate la permanenta revenire în trecut: „caut/ dacă te întrebi ce fac,/ în maidanul lucrurilor/ care rămân stricte,/ în registrul lor/ oscilant/ aștept să facem acolo singurul legământ posibil”.

Complicitatea cu o alteritate similară prin trăirea pasivă a singurătății, prin inutilitatea cuvântului dependent de semnificații greu de suportat în realitatea obsedantă a imaginii, a vitrinelor, a revistelor ambulante ce ambalează corpuri anonime si le expun ca normalitate, depășește relația BFF adolescentină spre primele izbucniri erotice: „știu că o să mă chemi din vârful patului/ de fiecare dată/ în sezonul de reduceri/ cu un nod în gât și infinită blândețe/ o să probăm iar blugi cu două numere mai mici/ toată numai cozi de dermatograf/ și ape verzi/ o să fii din nou tu cea mai frumoasă/ din tot raionul – / mai frumoasă decât pozele din revista femeia/ și decât manechinele comuniste, cu fustele lor maronii/ plisate, scurtate la jumătatea pulpelor/ mai frumoasă chiar decât după-amiezile/ în care le decupam frumos/ pe contur/ cu forfecuța ta de unghii”.

Rigoarea oricăror asocieri de imagini provine tocmai din felul în care scriitoarea își consumă, în interiorul propriului text, fiecare rând ce rămâne, aparent, nespus. Niciodată dusă până la capăt, mereu întreruptă în punctul de forță al arhitecturii vizuale, poezia Alinei Purcaru surprinde tematici clișeu în montaje inedite. De pildă, versurile inocente, la prima vedere, din mal, reconfigurează un prim scenariu erotic, cu manifestări violente desfășurate între ocheadele tulburi ale bătrânelor spălătorese și cuiburile înțesate cu resturi de broaște: „mal/ n-ai fi trecut pe acolo/ femei bătrâne spălau covoare de lână./ apa se făcea roșie lângă cuibul de broaște/ nu se poate altfel./ și nu fugi, și nu spui/ când o să te găsească/ niciuna n-o să știe nimic”. Rareori, în poezia ultimului deceniu, bricolaje de experiențe, redate în imagini la îndemână, au fost surprinse cu aceeași vervă și simplitate ca aici. Fără artificii stilistice inutile, poeta mizează pe noutatea faptului cunoscut, pe realitatea plurifațetată descrisă în 2D ce lasă loc unor descoperiri ulterioare, din unghiuri diferite: „variantele noastre există:/ am rupt tăcerea/ și s-au arătat/ pentru aceste forme de vătămare/ iertarea e exclusă/ așa ni s-a spus/ între timp/ au început pregătirile/ abandonul va fi de data asta direct/ desăvârșit/ ca începutul celei mai cunoscute povești”.

            Or, în non sequitur, ultima parte a volumului, realitatea prezentă e rezultatul unei erori logice, o suspendare a unui parcurs existențial lipsit de finalitate, desprinsă de trecutul care nu mai e decât o formă de slăbiciune renegată prin rezistență: „lucrurile uitate în locuri la vedere/ cercuri în care am desenat ochi și nasuri/ au rezistat/ pe pereții din verile cu meri/ ce să știe ele din viața ta nouă/ și fără ascunzișuri/ zi după zi lumina face aceleași unghiuri/ doar rezistența contează acum/ amintirile vin rar/ dilatate/ în puseuri/ e din ce în ce mai necesar/ să distorsionăm/ să fim pregătiți”. Când scriitura se restrânge, sub imperativul formei esențializate a textului, plasticitatea imaginilor se dilată, nuanțele scriiturii se rafinează, iar articulațiile lirice din final reinvestesc iubirea ca resort semnificativ: „pe ea e desenată rochia/ din fabrică/ apoi/ ca un copil/ el dă cu unghia iar și iar/ dar când o să se ducă/ dar când o să se ducă/ nu înțelegi ca un copil nu înțelegi/ și degeaba/ ca o piele de plastic/ inima mea/ tu dai cu unghia/ pui întrebări uite ce faci/ uneori aș vrea să-ți amintești pielea păpușii/ viața noastră în fabrică/ pigmenții ăștia n-au moarte”.

            Versurile din Pescarul lui Paul Klee răspund construcției lirice din rezistență: „în orele de atunci țesuturile se rupeau/ într-o liniște de vechi cariere/ din care n-a mai rămas nimic/ de extras”. Dar, pornind de la acest „nimic de extras”, puține modalități de a scrie îi mai rămân autoarei după primul volum. Programat să epuizeze prin structura minimalistă și prin conglomeratele de imagini întregul conținut liric, rezistența Alinei Purcaru va putea fi cu greu depășită de o scriitură ulterioară care se mizeze tot pe stil, pe limbaj, pe prospețimea imaginii create prin cuvânt. De departe, recursul la desființarea unor stereotipii tematice, la demitizarea Europei care, ca altă dată la Elena Vlădăreanu, isn’t such a big place after all, la mizerabilismul existențial tradus în fragmente mărunte, la intimismul deja artificial și recognoscibil după atâtea soluții scriitoricești anterioare similare, slăbesc forța stilistică și subtilitatea arhitecturii montajului poetic. Or, imaginile ilicite ce recuperează tema iubirii, pulsațiile erotice grave asociate întotdeauna unor cadre cuminți, termenii, la prima vedere refractari, perfect integrați în țesătura lirică, aparțin unei voci mature, ușor de identificat în peisajul poetic al unei perioade de anarhism temperat.

___________

* Alina Purcaru, rezistență, Editura Cartea Românească, București, 2016, 72 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 39-40]