După reușite editoriale remarcabile (Povești cu scriitoare și copii, apărut la Editura Polirom și romanului colectiv Rubik, coordonat de Simona Popescu) în alte genuri, Alina Purcaru optează pentru poezie prin volumul rezistență*. Fără să se despartă de filonul douămiist, eterogen ca tematică și ca scriitură, aceasta continuă, pe de o parte, manifestările unei poezii a crizelor feminității, mult temperate, interiorizate și profund intime. Pe de altă parte, volumul configurează un demers existențial în trei pași, asociați celor trei părți ale scriiturii: o copilărie semiautistă, cenzurată în salonul cu străini, adolescența primelor experiențe conștiente în fetele între ele și scurtcircuitarea evoluției odată cu maturizarea din non sequitur.

Selecțiile retorice minimaliste, segmentarea voită a textului accelerează ritmul „povestirilor în versuri” care se scriu în imediata proximitate a momentului trăit. Vocea lirică aparține unei privitoare inteligente, care înregistrează mișcările celorlalți ca declanșatoare de amintiri, ca posibilități de falsificare a unei experiențe voit personale, autentice. Trăirile ei nu distorsionează percepția asupra lumii, ci modifică relația, oricum tensionată, cu propria interioritate, cu autoreprezentarea: „e ceva de văzut în orașul acesta?/ e doar un loc străin prin care să trecem/ fără să ne uităm înapoi/ (știe vocea din cap)… aici porumbeii devorează tot/ – dar se întâmplă everywhere in europe/ aici, soarta oricărui anunț e să se îngălbenească,/ pe ziduri,/ adresele sunt doar numele unor locuri care au dispărut/ cu mulți ani în urmă,/ îți dai seama?… noi trecem în cercuri, ne ghemuim în hainele noastre/ prea subțiri, ocolim canalele acoperite cu plăpumi,/ ne ferim/ europe isn’t such a big place, after all./ e o noapte neobișnuit de rece pentru noiembrie/ și, în curând, un agent foarte, foarte bine organizat/ o va tăia din program/ cu o dunguliță de o finețe extremă”. Citește în continuare →