Emanuel MODOC – Poezia de lift

sebastian-big-vata

Într-un interviu dat lui Adi Dohotaru în Cultura, nr. 279/2010, putem intui, dincolo de discursul încărcat și voit deliric-abstractizant, granițele programatice ale artei lui Sebastian Big*: „Obișnuința e a doua natură și în atâtea zeci de mii de ani de desăvârșire a speciei umane, cred că nevoia asta de sens a devenit unul dintre cele mai bine întipărite reflexe condiționate ale speciei. Becul pavlovian fiind în acest caz chiar realitatea. Cum deschidem ochii în dimineața unei noi zile, se aprinde becul realității și nouă începe să ne saliveze glanda după sens. Nevoia de sens, sau cererea (greșit spus cerere pentru că în ordinea capitalului nu există cerere ci doar ofertă și anume excedent de ofertă, direct proporțional cu mărimea profitului anvizajat) de sens crește direct proporțional cu gradul de entropie (al civilizației). Și așa ajungem să căutăm sensul în mațe de porumbei, de gladiatori sau în cenușă de evrei. Apropo de asta, sunt curios ce formă va îmbrăca sacrificiul uman la acest următor apogeu al sensului/abendland al civilizației”.

Aceeași tendință de abrogare a sensului prin recurs la proiectarea realității în zona inteligibilului o putem găsi în volumul Vată de sticlă, apărut la Charmides anul trecut. Un volum incomod pentru o lectură critică tocmai pentru că anulează reflexele interpretului de a căuta individualitate auctorială și, mai important, mărcile liricizării. Dacă formula pare una cunoscută, e pentru că arta secolului XX a aplicat deja exercițiul avangardei, de la dadaismul literar la pipa lui Magritte și de la bideul lui Duchamp până la scaunul în trei stări de agregare al lui Joseph Kosuth, deturnarea semiotică specifică artei conceptuale (un termen-umbrelă teribil de lax, care poate da bătăi de cap până și partizanilor acestui curent) părea că și-a epuizat posibilitățile. Astfel, volumul-manifest/antologie Against expression, editat de Craig Dworkin și Kenneth Goldsmith ar putea să se confrunte cu un public cel puțin circumspect în privința programului artistic pe care îl propune. În primul rând pentru că, potrivit autorilor, suprasaturația conținutului internautic a reușit abia în ultimii ani să constituie o închipuită amenințare pentru arta și limitele ei (în special textul scris), iar în al doilea rând pentru că soluția în fața acestui impas este de a apropria, mimetic, scrisul virtual. Ecuație din care lipsește, încă de la prima vedere, valența productivă (în plan valoric) a scriiturii.

În acest context, volumul lui Sebastian Big este probabil primul volum autohton care-și asumă, din capul locului, acest program conceptualist (chiar dacă autorul optează, în nota de la începutul plachetei, pentru încadrarea poeziei sale în categoria vaporwave, parcă pentru a confirma propriile neliniști în privința receptării volumului). Instanțe (e drept, izolate și inconsecvente) ale poeziei „conceptuale” pot fi întâlnite cu mult înainte ca discuția despre conceptualism să prindă rădăcini în spațiul românesc. Mă refer aici la autori care n-au supraviețuit mainstream-ului douămiist, dar care au reușit să reitereze întrucâtva formula dadaistă și inserțiile pop-art, precum Mircea Țuglea (Proezia, 1996) sau Bogdan Perdivară (Un animal mic, 2002), iar mai târziu, la formule ceva mai concrete, întâlnite în poezia lui Mugur Grosu sau în  volumul O formă de adăpost primară al lui Bogdan Coșa (dacă e să-l credem pe cuvânt pe V. Leac, în textul de pe coperta a patra a volumului).

Poezia „conceptuală” și-a epuizat, rând pe rând, potențialul deoarece n-a reușit să-și dovedească decât autotelismul inerent (și, pe alocuri, forțările discursive întru poeticitate), nu și fertilitatea. Reiterarea fenomenului avangardist fără nicio motivație imanentă (căci nu există niciun conflict interior, nicio „criză” reală a poeziei care trebuie combătută sau măcar provocată) rămâne doar o palmă foarte anemică dată establishmentului (care-o fi acela). Vată de sticlă e, în acest sens, un proiect interesant pentru că duce până la ultimele consecințe abordările mai multor producții poetice autohtone apărute în anii anteriori. Exercițiul este însă rapid deturnat după nici două texte ale volumului, care ni se înfățișează ca un veritabil joben de magician, de unde poți scoate, indiferent cum bagi mâna, mereu același iepure alb: „Originalitatea constă în îmbinarea paginilor cu greutate,/ cum ar fi cele de investigație,/ economie,/ politică,/ religie,/ cu subiecte mai soft,/ cum sunt cele din dosarele mondene,/ sociale,/ beauty,/ sau călătorii./ Se urmărește o chintesență de emoții,/ informații,/ trăiri,/ realități eterne/ sau senzaționale”. Sau: „Este simplu și în același timp foarte complicat/ să discuți despre mediul de afaceri/ și problemele acestuia./ Simplu,/ pentru că este un domeniu vast,/ complicat,/ pentru că problemele mediului de afaceri/ sunt foarte specifice/ și nu au fost încă inventate metode/ sau rețete universale/ pentru rezolvarea acestora”. Sau: „Alimentele reprezintă/ o materie de regulă naturală și complexă,/ matrici alimentare/ necesare organismului/ pentru aportul de substanțe,/ energie,/ informație,/ capabile să întrețină viața/ și să răspundă în același timp/ unor exigențe subiective/ (foame, plăcere),/ unor obiceiuri,/ tradiții,/ posedând și o semnificație simbolică”. Lista poate continua până la finalul plachetei.

Ceea ce caracterizează cel mai bine discursul din Vată de sticlă e opțiunea pentru comunicarea fidelă până la sațietate a informației. Însă atenție, nu vorbim de vreo intenționalitate discursivă aici. Luat ca întreg, textul mare al volumului livrează atât de multe informații neverificabile sau pur și simplu irelevante, încât ar fi putut foarte bine să fie înlocuit cu rețete de prăjituri sau cu prospecte medicale (iată, o idee de poezie „conceptuală”: luați 40-50 de rețete de prăjituri, coaceți prăjiturile, secționați transversal produsele finale și apoi descrieți-le într-un volum conceptualist. Veți obține o scriitură care va sabota orice intervenție critică, până la a provoca o adevărată paranoia a interpretării).

Recent, Microsoft a creat o inteligență artificială și i-a dat drumul să zburde printre internauții umani. Publicul a început s-o întrebe de bine, de rău, de imigranți sau de Bruxelles. În mai puțin de o zi, Tay (căci așa se numea creierul artificial) devine rasistă, anti-feministă și, în caz extrem, recurge la postări naziste. Toate acestea fiindcă programatorii responsabili cu Tay au creat-o cât mai realist-naivă cu putință. Mare le-a fost mirarea (mă întreb de ce) când au observat că lumea virtuală oglindită prin ochii ei cibernetici e una oripilantă. În cheie inversă, Sebastian Big a încercat să oglindească, într-un mod mai mult sau mai puțin credibil, universul cibernetic. Privit ca un generator de fragmente de tip „Știați că”, după metoda informatică a programării procedurale, uneori vădit sapiențiale, alteori impregnate cu inserții pseudo-științifice și amănunte glossy, volumul nu lasă loc niciunei polemici, nu subvertește nicio formulă, iar un program literar e dificil de identificat mai departe de denominația vaporwave, care, de altfel, nu s-a manifestat până acum în poezie, fiind un curent mai mult muzical, cu eventuale prelungiri în cover art. Ba chiar, cunoscând incipientul curent, am putea admite că nota autorului de la începutul plachetei („în lipsa altor referințe, ele ce urmează pot fi citite ca poezie de tip vaporwave”) e doar o strategie de diversiune, căci nicăieri în volum, nici măcar pe copertă, unde avem o seamă de figuri tridimensionale abstracte, în culori țipătoare, complimentat de numele autorului și titlul volumului scrise cu font de Windows ’98 (mai mult o caricatură a vechilor manuale de matematică apărute după anii ’90), nu e observabilă doctrina  a e s t h e t i c s  specifică curentului menționat.

Instanța discursivă comunică mesajul înspre, dar nu și pentru cineva. Comentariul interior lipsește, cum de nevăzut e și orice urmă de critică ideologică. Asemenea unui Freakazoid autohton (minus comicul absurd), discursul livrează exact ce se vede: nici mai mult, nici mai puțin decât un concept care se banalizează rapid pe măsura lecturii. Să sperăm că adânca rană a contaminării internautice cu discurs steril va putea fi, în sfârșit, închisă odată cu parcurgerea acestei etape. Căci dacă Vată de sticlă se vrea a fi un simplu exercițiu de filatelie a faptului divers, livrat printr-o instanță profund impersonală, atunci e un volum cu miza câștigată. Mai mult decât un volum ambiental, însă, nu poate spera să fie, iar asta doar în măsura în care până și zgomotul alb ar putea fi considerat muzică ambientală. Sau, ca să ducem mai departe analogia, Vată de sticlă ar putea trece drept poezie de lift, recitată calm și impersonal de un liftier mulțumit să își întrețină publicul cu cele mai banale informații și cu cele mai plate truisme. Încă o notă de subsol pentru un viitor dosar de „scriere conceptuală” autohtonă.

________
* Sebastian Big, Vată de sticlă, Editura Charmides, Bistrița, 2015, 68 p.
 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 41-42]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s