Actualitatea avangardei (2/5)

 

Mădălina Lascu

„Un strai de gală” pentru export

 

Cine și-ar fi închipuit că revista unor liceeni, oricât de talentați erau ei, va face carieră artistică dincolo de veac și va deschide o fereastră perpetuă spre modernitate? Cine credea că numele acestei reviste, legat de un curent la modă atunci în România, va deveni simbolul unei etape artistice încă în curs de analizare? Norocoși am fost că prin liceenii Tristan Tzara și Marcel Iancu am intrat direct în „balconul minunatei elite” avangardiste europene, alături de Mattis Teutsch, Victor Brauner, Gherasim Luca, Isidore Isou; și deși, la nivel declarativ, nu s-au afiliat niciodată avangardei, Constantin Brâncuși, Benjamin Fondane și Eugène Ionesco i-au stat în preajmă. Citește în continuare →

Actualitatea avangardei (1/5)

 

Argument

Avangarda artistică constituie, ca fenomen reactualizat în toate paradigmele artistice majore ale secolului al XX-lea și al contemporaneității imediate, un domeniu de interes major în studiile academice. În prezent, aproape orice abordare critică exhaustivă, fie că este vorba de istoriografie, studii culturale, sociologie sau studii de tip World Literature, survolează, măcar parțial, manifestările avangardei istorice. Mai mult, mișcările de la începutul secolului XX par să câștige tot mai multă relevanță prin caracterul lor spontan internaționalist, care anticipează dezbaterile cu privire la cadrul post-național de înțelegere a dinamicii culturilor. În acest context, revista „Vatra” invită la o reflecție generală cu privire la actualitatea avangardei, la deschiderile pe care le oferă, precum și la permeabilitatea acestui subiect față de metodologii și abordări dintre cele mai diverse. O panoramă a contribuțiilor recente este menită să demonstreze, credem, că problematica avangardei reprezintă – în România, dar nu numai – un spațiu privilegiat de conceptualizare în câmpul studiilor culturale. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Bobiţă scrie un roman

copilaria-lui-kaspar-hauser-polirom-2017

Într-o cronică recentă, Cosmin Borza observă, just, că „dacă nu se pierde prea mult citind Copilăria lui Kaspar Hauser* ca o colecţie de proze scurte, tentativa de a asambla aşa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o naraţiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului” (Cultura, nr. 581/2017). Într-adevăr, privit ca proiect de proză scurtă, Copilăria lui Kaspar Hauser îl recomandă pe Bogdan-Alexandru Stănescu ca pe un foarte bun prozator al momentelor izolate şi al creării de personaje. Detaliile hipertextuale provoacă însă cititorul la o lectură ambivalentă. Or, chiar în această strategie a ambiguităţii (voite, controlate etc.), cea mai recentă carte a eseistului şi poetului bucureştean îşi pierde credibilitatea. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Rateurile reabilitării

h-bonciu-și-literatura-de-scandal-dragoș-silviu-păduraru

Rareori o bibliografie de curs (la nivel licență sau chiar master) din Literele românești îl conține și pe H. Bonciu, personaj literar considerat minor, fie, dar prezent în diverse ipostaze: poet și prozator excentric, cu priză maximă la contemporaneitatea în care activa în poziție asumat-marginală, aflat în relații amicale cu avangardiștii români, evreu (oprobriul în epocă venea, cum se știe, și datorită argumentului etnic) și, nu în ultimul rând, care poate părea extrem de familiar pentru orice cititor la zi cu proza ultimilor douăzeci de ani. Și asta nu pentru că autorul ar fi tocmai certat cu istoriografia literară (e prezent în trei volume majore ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, precum și în Istoriile… lui G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu – e drept, în poziții secundare) și nici din cauza precarității editoriale (romanele sale, Bagaj și Pensiunea doamnei Pipersberg au cunoscut trei reeditări, dintre care una în perioada comunistă, grație Mioarei Apolzan). Aș spune că cvasi-absența interesului față de literatura acestui personaj ciudat al interbelicului românesc e cauzată tocmai de cadrul contextual în care a fost mereu plasat. De la Zigu Ornea și până la Ion Simuț, H. Bonciu e privit, pe de o parte, ca autor interbelic „pornografic”, țintă a tentativelor de epurare literară din partea extremismului de dreapta românesc și a tradiționaliștilor – ca amănunt pitoresc, țin să amintesc un top „pornografic” realizat în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de N. Iorga: 1. Bonciu H. (Bagaj), 2. Geo Bogza (Poemul Invectivă), 3. Cocea Niculae, 4. I. Peltz, 5. Stănoiu, 6. M. Celarianu, 7. Sergiu Vladimir, 8. F. Aderca, 9. T. Arghezi, 10. M. Eliade (Domnişoara Cristina), 11. G. Călinescu (Cartea nunţii). Pe de altă parte, e abordat ca exponent al unor „supraevaluări a marginalilor” din partea criticii contemporane, ușor susceptibilă de extravaganțe de dragul deturnării canonului literar. A se revizita, în acest sens, intervenția lui Ion Simuț din România literară, nr. 44/2005, unde spunea: „E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor”. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Acești noi patricieni

vlad-roma-cat-mai-aproape

Spuneam, cu o altă ocazie, că estetismul unor autori debutați târziu în literatura contemporană constituie o paradigmă cu totul deosebită în contextul ultimilor ani. Insuficient extinsă, afirmația ar putea părea, totuși, suspectă. În primul rând pentru că, socio-economic vorbind, avem de-a face cu prima generație (biologică, nu literară) de middle-classeri apărută în România post-comunistă. Neavând posibilitatea de a trasa o linie evolutivă previzibilă a apariției acestei pături sociale (așa cum, în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, clasa middle-to-high a apărut în urma imixtiunii dintre fosta aristocrație engleză și noul upper class industrial), noii „patricieni” (nu în sens etimologic cât, mai degrabă, în sensul adaptat contemporaneității) ai Europei Centrale și de Est au apărut pe fondul unei tranziții post-comuniste lente și a unei stabilizări sociale și mai lente.

Această pătură socială, mi se pare, e cea care apare creionată cel mai pregnant în romanele unui Horia Corcheș sau Vlad Roman, ambii lansați anul acesta cu câte un roman. Numai că, dacă în Partaj, avem de-a face mai degrabă cu o nișă profesională provincială, fără mari pretenții, însă colorată în palete generoase și realiste, în Cât mai aproape de tine*, romanul de debut al lui Vlad Roman, apărut la editura Univers, toate personajele sunt din sfera elitei profesionale (specialiști în marketing, ithiologi, lingviști specializați în limbi moarte etc.). Senzația de roman pretentious pe care o lasă aceste personaje e cu atât mai contrastantă cu cât progresia discursivă se desfășoară într-o manieră elegantă, lipsită de stridențe. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Poezia de lift

sebastian-big-vata

Într-un interviu dat lui Adi Dohotaru în Cultura, nr. 279/2010, putem intui, dincolo de discursul încărcat și voit deliric-abstractizant, granițele programatice ale artei lui Sebastian Big*: „Obișnuința e a doua natură și în atâtea zeci de mii de ani de desăvârșire a speciei umane, cred că nevoia asta de sens a devenit unul dintre cele mai bine întipărite reflexe condiționate ale speciei. Becul pavlovian fiind în acest caz chiar realitatea. Cum deschidem ochii în dimineața unei noi zile, se aprinde becul realității și nouă începe să ne saliveze glanda după sens. Nevoia de sens, sau cererea (greșit spus cerere pentru că în ordinea capitalului nu există cerere ci doar ofertă și anume excedent de ofertă, direct proporțional cu mărimea profitului anvizajat) de sens crește direct proporțional cu gradul de entropie (al civilizației). Și așa ajungem să căutăm sensul în mațe de porumbei, de gladiatori sau în cenușă de evrei. Apropo de asta, sunt curios ce formă va îmbrăca sacrificiul uman la acest următor apogeu al sensului/abendland al civilizației”.

Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei

 

Ovidiu-Morar-coperta

Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.

Citește în continuare →