Veronica ZAHARAGIU – Resuscitarea esteticii autenticităţii

fulas-fasii-rusine

Fâşii de ruşine (Gestalt Books: Editura Vinea, Bucureşti, 2015), romanul de debut al lui Cristian Fulaş, e o carte care se citeşte uşor, repede, febril, dar despre care se scrie greu şi cu emoţie. Pentru că e o carte sfâşietor de duioasă.

E un roman al experienţei şi al dependenţei, de alcool, în principal, de diverse prafuri ori pastile, dar şi al dependenţei de introspecţie, analiză, de ultra-conştiinţă, de sensibilitate şi emoţie. Primele sunt evidente: naratorul fără nume, care e şi personaj principal, e un alcoolic ce-şi mai colorează zilele şi nopţile cu pastile, într-o existenţă fluidă, elastică, alternând între momente de luciditate, de căutare a amintirilor imediate, pierdute în aburii alcoolului, ori de observaţie minuţioasă şi caldă a labirintului stradal al Bucureştiului şi momente de uitare de sine şi de alţii. S-a scris că ar fi un tablou al boemei sordide a Bucureştiului aici, la începutul romanului, sau, după cum scrie şi Fulaş, al crailor de curte veche postmoderni. Poate; personajele sunt pestriţe şi interesante, dar impresionează, parcă, mai mult, bonomia beţivilor – deşi toţi îşi alimentează viciul din afaceri ciudate şi misterioase – şi camaraderia de pahar şi ac. Aproape arbitrar, naratorul e smuls din lumea lor şi ajunge la spital, la prima parte a tratamentului de dezintoxicare. Urmează, apoi, o clinică privată şi terapia de durată.

S-ar zice, aşadar, că trebuie să fie un roman sumbru, o poveste moralizatoare despre dependenţă, o dare de seamă minuţioasă şi grotescă a sevrajului, a dezumanizării de dinainte şi de după consumul vicios. Ei bine, nu e. Ar fi fost o cale prea uşoară şi simplistă pentru un autor atât de sofisticat şi profund. Sevrajul, efectele fizice imediate sunt acolo, dar sunt elemente de suprafaţă, or Fulaş trece dincolo de obsedantul tremur al mâinilor, dincolo de vertij, durere şi vomă, dincolo de temporara destrămare a fizicului lipsit de liantul lichid care îl ţinea împreună. Dependentul său nu are nume pentru că poate fi oricine, asta e clar; nu mai puţin adevărat e că naratorul se consideră, la început cel puţin, special, şi într-o oarecare măsură chiar e: „eu sunt un om cu şcoală, e imposibil să fiu aşa de slab ca ei. OK, am băut şi am tras mult, dar asta nu mă face un ratat. Un dependent e un ratat. Eu nu sunt un ratat” (p. 64). E orgolios, fireşte, e în acea primă etapă, a negării problemei, dar autocaracterizarea vorbeşte despre un personaj extrem de analitic şi de lucid atunci când e treaz şi mai vorbeşte despre o dependenţă în termenii unei alegeri personale. El ştie unde duce calea alcoolului şi o alege conştient. Uneori drumul îl mai fură şi îl duce de la sine, dar naratorul se lasă furat, ba chiar îmbrăţişează deriva şi poate să spună, în continuare, că „lumea e un loc minunat dacă ştii unde să te uiţi” (p. 66). E, tot după propria mărturisire, „relativ fericit şi la fel de relativ nefericit” (p. 105). Alegerea de a se interna nu îi aparţine, dar, conform aceleiaşi filosofii, se lasă purtat de val şi acceptă spitalul, apoi centrul de tratament, căutând, în tot acest timp, o motivaţie pentru noua etapă.

Se conturează, astfel, adevărata miză a romanului, aceea a identităţii de după consumul activ, a dezintoxicării, a recuperării şi a ceea ce urmează după ele. Diferenţa de viziune e importantă şi dă romanului diferenţa specifică: cele mai multe relatări ale dependenţei se referă strict la problema imediată, consumul, şi la etapa imediat următoare, încetarea consumului. Puţine merg mai departe, la ce se întâmplă cu dependentul odată ce e silit să-şi renege trecutul ca fiind rău şi să-şi rescrie, astfel, viaţa, ca şir al experienţelor definitorii: „cred că nimeni nu vrea să trăiască în afara propriei vieţi, oricât de urâtă ar fi ea. Nimeni nu vrea să schimbe într-o zi sau într-o perioadă scurtă de timp tot ceea ce-l defineşte” (p. 154). Procesul e dureros, e sfâşietor, pentru că dependentului i se ia o dimensiune a existenţei şi a sinelui şi i se spune să le renege, să le uite, să le blameze, fără să i se dea nimic în schimb, în afara promisiunii unui viitor curat ori treaz.

Drama naratorului e încă mai adâncă, pentru că e singur. Singuri sunt(em) cu toţii, într-adevăr, dar el e un caz aparte, care-a făcut eforturi (din nou, conştiente, voite, chiar dacă nu din cele mai bune motive) de a nu fi legat de nimeni şi nimic. Urmează, aşadar, o etică personală: „în general vreau foarte puţine de la viaţă şi ofer la fel de puţine. Probabil aici stă explicaţia pentru ceea ce am devenit, nu am avut nicio ambiţie (…) Eu de când am devenit om am vrut numai să supravieţuiesc, să văd următoarea dimineaţă, să nu am nicio obligaţie faţă de nimeni şi nimic. Aici cred că e diferenţa uriaşă între mine şi ceilalţi: ei şi-au creat o viaţă cu scop şi le-ar fi ruşine să spună, într-o zi, că au ratat scopul. Eu nu mă tem de asta, totul e atât de aleator încât nici dacă aş sta nemişcat şi m-aş gândi câteva ore bune nu aş găsi un lucru de care să-mi fie cu adevărat ruşine.” (p. 105). Ce urmează e o argumentaţie pentru ruşine drept cel mai central afect pentru o sursă a identităţii şi aici e miezul romanului şi drama lui, printre fâşiile de ruşine între care trăieşte naratorul. Lupta pe care o duce nu e atât cu dependenţa, cât, previzibil, cu sine, însă fără a cădea în clişeul de a-şi fi propriul duşman. El nu ajunge să-şi urască trecutul, nu cu adevărat şi e prea lucid şi inteligent pentru a cădea în facila capcană a programării mentale din ceea ce numeşte a treia etapă a recuperării („cât de mult rău au făcut şi cum se pot pocăi prin renunţarea la alcool” p. 168).

Homodiegeza e scrisă la indicativ prezent sau, mai bine, un timp pe care şi-l inventează naratorul, mai-mult-ca-prezentul, ca lung drum al prezentului presărat cu nenumărate întrebări, cu nesiguranţă şi incertitudini. Se asigură, astfel, nu doar autenticitatea, una dintre cele mai izbitoare trăsături ale romanului, ci şi un ritm interior bine controlat, alternând între flux al conştiinţei, metanaraţiune (romanul din roman pe care îl scrie naratorul, ca încercare de a-şi lua în stăpânire propria viaţă, de a căuta şi, mai important, de a crea sens), analiză minuţioasă şi lucidă contrastând cu dialoguri fruste, argotice. Definiţia romanului în roman se vrea şi a cadrului: „melanj nefiresc format din discurs ironic pretenţios, teorii ciudate şi limbaj golănesc” (p. 153). Dar Fâşii de ruşine nu are nimic pretenţios; e un roman studiat, lucrat, dar deloc artificial; teoria o ia în răspăr şi preferă sondarea experienţei imediate, individuale, iar limbajul, argotic uneori, e un contrabalans amuzant („Eşti cel mai mare bou pe care îl cunosc. Cu siguranţă. Ba nu, pe lângă tine un bou e un fel de veveriţă” p.236), ironic („acest crai de curtea veche cu potăi, acest Hamlet de Bucureşti” p. 236), care nu face decât să sporească efectul de autenticitate.

Mai grea decât dependenţa se dovedeşte singurătatea, iar despre relaţia dintre ele a scris şi Octavian Soviany. Asta face viitorul atât de nesigur pentru narator şi aici e ambivalenţa specifică romanului şi naratorului, un izolat şi un marginal chiar şi într-o lume a marginalilor, care caută şi fuge, în acelaşi timp, de contactul cu sine şi cu ceilalţi, de nevoia de a fi acceptat ca parte dintr-o comunitate, şi aceea de a fi independent şi autosuficient. Procesul recuperării nu e, pentru el, atât unul al dezintoxicării, cât al re-învăţării de a crea legături intra- şi inter-umane. Mai mult, lumea marginalului, a viciului, a violenţei patimei se dovedeşte pătată doar la suprafaţă. Dincolo de aburii de alcool sau de praf se ascunde  un fond decent, deschis spre generozitate, empatie, împărtăşire. Lumea sordidă a dependenţilor ascunde o ciudată normalitate, o cumsecădenie firească dar neaşteptată şi atât de rară că pare aproape desuetă. Contrastul între aşteptări şi realitatea ascunsă amplifică, fireşte, efectul, dar e încă o gură de aer proaspăt într-un roman care ar trebui să se ocupe doar cu sordid şi depravare.

Drumul e al autocunoaşterii, al sondării psihicului şi a celor mai intime resorturi, expuse treptat, cu sinceritate şi firesc. Fâşiile se unesc şi se desfac continuu, iar printre ele naratorul îşi dezvăluie fragilitatea, încearcă şi începe să-şi înfrunte demonii interiori („eu nu pot îndura ruşinea, de asta am trăit toată viaţa singur şi nu am construit nimic până aici” p. 248). Alcoolul, drogurile, căutarea, alegerile greşite nu-l fac pe dependent mai puţin om şi toată cartea e o pledoarie pentru dreptul la demnitate („le voi arăta că spiritul unui om nu poate fi zdrobit şi că drumul spre recuperare nu trebuie să treacă prin umilinţă” p. 253) şi de a fi acceptat pentru sine („Poate strada m-a făcut aşa. Poate viaţa. Poate singurătatea. Dar aşa sunt şi aşa voi fi. Rupt în fâşii, dar în esenţă întreg” p. 253).

Nu e nimic melodramatic în roman, dar e multă duioşie, multă sinceritate şi multă vulnerabilitate. Naratorul alcoolic-toxicoman e pseudo-pocăit. Salvarea nu vine de-a gata şi nu e dată de nimeni. Dependenţa poate la fel de bine să fie un pretext pentru tema identităţii, a maturizării, a învăţatului să trăieşti, a construirii propriei vieţi. Ea justifică fragilitatea personajului, dar, de fapt, oricare dintre noi am fost sau suntem acolo, unii mai mult sau mai des, alţii mai puţin. Teama de a schimba ceva, de a merge înainte, de a termina o etapă şi de a o lăsa în urmă, teama de a fi sincer cu tine, deschis către exterior, vulnerabilitatea pentru care găsim diverse măşti, toate într-o scriitură impecabilă fac, azi, din Fâşii de ruşine una dintre cele mai curajoase cărţi.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 43-44]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s