Georgeta MOARCĂS – Angela Marinescu, portret de tinereţe: artist şi victimă a poeziei

angela4

Din punct de vedere stilistic, chiar de la debut, poezia Angelei Marinescu a fost apropiată de Gh. Grigurcu expresionismului manifestat la poeţii generaţiei ’60, printr-o serie de trăsături definitorii: „tensiunea halucinatorie, accentele extatice, transcenderea fabulos tragică a datelor realului, ca şi calitatea violent deformatoare, grotescă, a tropilor ce-l caracterizează”1 cu precizarea purificării discursului înspre căutarea absolutului. Pe cât de apropiată stilistic pare poezia Angelei Marinescu de cea a lui Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ sau George Alboiu, pe atât de diferit este punctul ei de plecare. În cazul poeţilor „expresionismului ţărănesc” (E. Simion) sau ai „ruralismului indigen” (Gh. Grigurcu), nu se poate vorbi despre o subiectivitate expresionistă ori de tip expresionist preocupată de convulsiile interioare ale propriei fiinţe. Adesea poezia lor înregistrează o mişcare centrifugă, centrul de greutate al poeziei lor căzând în afara sinelui, în surprinderea naturii stihiale a lumii.

Pentru Gheorghe Pituţ sau Ioan Alexandru, pentru a nu alege decât doi dintre poeţii în cauză unde întâlnim totuşi reprezentări ale interiorităţii, aceasta este văzută fie ca sălbăticie interioară, instinctualitate pură, obiectivată în forme animaliere, periculoase doar pentru ordinea exterioară – „Când am venit eu din păduri/ la poarta cetăţii,/ verde ca un brad/ adus la anul nou în casă,/ aveam în mine urşi,/ lupi şi mistreţi/ şi din toate jivinele,/ cu care am crescut./ Paznici răi la porţile greoaie/ n-au vrut să mă primească/ mai curând/ de frică/ să nu se sălbăticească cetatea.” –, precum pentru Gheorghe Pituţ, în poemul La poarta cetăţii, fie este una în întregime neproblematică, netraversată de crizele modernităţii, în poemele lui Ioan Alexandru.

Există o separare liniştitoare în ultimă instanţă care funcţionează, pentru aceşti doi poeţi, între interior şi exterior. Pentru Ioan Alexandru adâncirea în sine poate constitui o salvare din infernul lumii: „Mi-a mai rămas în mine însumi/ să stărui fără teamă îndelung,/ e plin văzduhul în afară, de plăji şi râpi/ care se coc.” (Pas pe pas) Deşi reprezentată sub forma unui spaţiu al libertăţii instinctuale, precum în poezia lui Gheorghe Pituţ, ea este supusă unui regim autoritar al raţiunii proprii care anihilează izbucnirile sălbăticiei. Cu toate acestea, dualitatea nu devine ameninţătoare, poetul instaurând o stare de echilibru controlat între latura nocturnă şi cea diurnă a sinelui, pe un scenariu blagian cu accente apocaliptice: „Seara cobor în mine adânc./ Numai acolo se-mpacă/ liniştea cu neliniştea/ de la-nceput./…/ Se-aude o carbonizare/ lentă/ prin cimitirele cu/ crucile intrate sub iarbă./ Intru în anotimpul/ despotcovirii cailor/ şi le dau drumul să urce/ în sălbăticia dinainte;/ ştiu că nu-i aşteaptă nimic bun/ la venirea plugurilor lucioase/ pe care eu le-am făurit afară./ Din grădini zoologice eliberez/ toate dihăniile să se-nmulţească/ în voie/ şi la ivirea soarelui/ urc/ din nou în lumină tăcut.” (Cobor)

Angela Marinescu instaurează însă, de la primele sale poeme, un regim al căutării absolutului în care accentul nu mai cade asupra elanului către spiritul de dincolo de lucruri, ci se întoarce şi se răsfrânge asupra propriului sine. „Ţipătul nu se pierde, nu se stinge, ci se întoarce înapoi,/ lovindu-se/ De pieptul îngust, ameninţându-l” notează poeta în Structura nopţii, I, deschizând astfel calea unei autoscopii programatice, intensificată până la o încordare extatică a fiinţei.

Pasiunea pentru intensitate, după Kurt Pinthus principala trăsătură a expresionismului, provoacă, în cazul poeziei Angelei Marinescu, o constantă supralicitare şi o depăşire a limitelor interioare. Dacă despre expresioniştii începutului de secol Ulrich Weisstein afirma că „erau interesaţi în primul rând de capturarea esenţei lucrurilor decât de aparenţa lor exterioară”2, procedând pentru aceasta la o „străpungere fermă a diferitelor straturi sociale, politice şi psihologice ale realităţii”3, acelaşi interes, îndreptat acum asupra propriei interiorităţi determină o abandonare, o curăţire a discursului poetic, după cum afirmă Gh. Grigurcu, de „determinările socio-temporale şi morale”4, fiind înlăturate „nu numai decorul tradiţionalist, ci şi biografia, afectul, concretul existenţial”5. Punctul culminant al acestei esenţializări îl constituie volumul Blindajul final.

Comună celor două direcţii ale cunoaşterii, una orientată spre lume, cealaltă spre propria interioritate este starea de ardenţă mistică de care este cuprins adesea subiectul poetic: „Această plonjare în adâncimi, într-o zonă interzisă simţurilor, presupune o fervoare cvasi-religioasă, o nevoie de a crea o intelectualizare (spiritualizare) totală a vieţii şi a artei. În operele expresioniştilor omul este, aşadar, confruntat direct cu eternitatea.”6

Reducerea la esenţe căreia i se supune voluntar Angela Marinescu se conturează odată cu centralitatea pe care o capătă subiectul poetic. În cronologia poetei, ea se schiţează începând cu volumul Structura nopţii, 1979, pentru a se definitiva odată cu Blindajul final din 1981. Niveluri adiacente, care ar defini mai complet Weltanschauung-ul expresionist al poetei din punct de vedere tematic, se întâlnesc pe tot parcursul creaţiei sale, în special viziunea asupra Răului lumii, conştiinţa specific expresionistă a unui Welt Ende.

Intuiţia generatoare de spaimă a decăderii lumii este realizată poetic prin imagini eteroclite, aparţinând însă cu toatele aceleiaşi arii a expresionismului. Ecouri blagiene întâlnim în această viziune, uneori convenţională a pământului, construită însă din cuvinte fundamentale pentru poezia Angelei Marinescu, „sânge”, „fier”, „întuneric”: „Pământul a prins aripi de sânge,/ Copacii-s amare turnuri de fier.//…// Într-un zid de-ntuneric,/ Mă cufund, fără mâini, fără nume./ Se mai zbat/ Clopotele stângace din mine.” (Noapte) Este o lume căreia poeta îi descoperă rana, în versuri amintind compasiunea lui Franz Marc pentru Soarta animalelor – „Cu animale mari, naive, care plâng,/ O rană este-ntreaga lume anonimă.” (Rana) O lume a cărei duritate şi violenţă ascunsă îi anunţă deja structura de fier din Blindajul final, amintind în acelaşi timp de imaginile corozive din poemele Sylviei Plath, de care de altfel Angela Marinescu a fost deja apropiată7: „Simt cum luna rece va răni încet/ Pântecul meu infantil şi moale// Şi roua dac-o strângi în pumn/ Se va prelinge sângerie” (O, plantele sunt mai vii decât mine)

După cum nota Al. Cistelecan, „lirismul Angelei M.[arinescu] se proiecta deja ca unul expresionist, angajând metafora în violenţe senzoriale şi instituind, ca atitudine, provocarea şi compromiterea mirajelor.”8 Astfel, o altă strategie de reprezentare a degradării creaţiei este, stilistic, lectura în negativ a unor simboluri pozitive:„Din nou, paşii noştri subţiri pe pământ/ Se cască, ca un triumf al morţii, fântâni./ Aud, ca o rană, zborul uscat/ Al păsării ce-şi simte aripa.// Dimineaţa aceasta e atât de frumoasă/ Încât merită să fii josnic./ De pe flori a început să curgă, în valuri, vopseaua/ Însetaţii de lumină au năvălit sub cer.” (Din nou, paşii noştri subţiri…) sau, din punct de vedere tematic, o inocenţă coruptă de cinism: „În parcuri, prunci diabolici îşi istovesc părinţii./…/ Iarba se scufundă în pământ./ Izvoarele se turbură şi îşi trag/ Şuvoiul subţire de apă înapoi./ Bărbaţi fragili poartă înfricoşaţi/ În mâini buchete de flori/ Care îi devoră pe drum./…/ În curând, copiii vor începe să citească/ Rânjind la tot ceea ce era simplu şi pur.” (în parcuri)

Acest „lirism de alarme, nelinişti şi terori secrete”9 se dezvoltă exemplar în ciclul Provincie veche din volumul Poeme albe, 1978. Pe fundalul derizoriului, degradării vieţii – „Mormane de puritate întinată…/…/ voinţa slăbită sub atâta supunere/ Oarbă, de neînţeles. Viaţa ta – un şoarece mărunt, roz murdar.”, – al orizontului închis al periferiei, comun liricii expresioniste ce copleşeşte şi îngreunează subiectul melancolic în poemele timpurii, se joacă drama spiritului prizonier al materiei.

Agresiunea materiei transformă existenţa în calvar – „În seara asta plină de ceaţă/ Mi-e frică de cerul nemărginit./…/ O ceaţă adâncă îngheaţă rădăcinile plăpânde./ Iată, ţipă cel înveşmântat în haine cenuşii,/ Tristeţea se ridică din nările oamenilor/ Pe ceaţa asta, ca nişte rotocoale de fum!/…/ … ceaţa asta deasă mă străpunge,/…/ Am construit până acum şi mi-am zidit viaţa./ Dar sufletul mi-a rămas liber./ El fâlfâie ca o aripă întunecată de vultur.” (Provincie veche) sau o pune sub semnul delirului şi bolii, într-o reprezentare esenţializată, în coloristică specific expresionistă: „Stau la masă şi privesc copacii roşii./ Ei se îndepărtează de mine mereu,/ Roşul lor se face negru/ Şi apoi abur şi tot aşa până când/ Umbrele mă invadează./ Sunt împrejmuită de umbre./…/ Ne învăluie tot mai mult, aburul/ Ne învăluie cu straturile lui negre şi absolute,/ Se lipeşte de copaci, de pardesiul meu,/ Devine una cu noi – vai, aburul acesta abject mă linge pe faţă –/ Copacii se îndepărtează/ Iar eu alerg după ei cu pardesiul negru pe umeri./ Vorbim sacadat, abia respirând, despre boală ca despre un lucru/ Luminos şi rece. Fâlfâim îndepărtaţi şi nestingheriţi./ Pardesiul mi s-a lipit de umeri şi fâlfâie ca un steag negru/ Înfipt în pământ.” (Provincie veche)

Pământul devine, pentru prima vârstă a poemelor Angelei Marinescu, exponentul acestei creaţii maculate, ce constrânge fiinţa – „Sunt lipită de pământul acesta/ Şi trebuie să-i simt duhoarea mereu./ Oare sunt blestemată/ Eu?” (Pământ, pământ…) – şi alimentează dorinţa desprinderii de mundan, mai întâi sub forma zborului, „detaşarea aproape de austeritate spre zonele seraficului”10 fiind, în viziunea lui Ion Pop, un pol al conflictului dintre senzualitate şi puritate ce marchează încă de la început poezia Angelei Marinescu. Transcenderea este însă repede abandonată. Dacă în 1969 poeta nota – „Zeiţe, zbor inconştient spre voi,/ Cu trupul îngreunat de aripi” (Cântec latin) – deja în 1978, în preajma definitivării vocii poetice şi a obsesiilor, Angela Marinescu îşi va refuza această căutare a absolutului exterior: „Zborul mi-e greoi, numai/ Ochii mi-i pot ridica./ În nici un caz zborul. El/ Distruge” (Cântec de odinioară).

Abandonul cvasi-romantic al propriei subiectivităţi în lume, formulat până acum în tonalităţi patetice, va fi înlocuit de fascinaţia automutilării ce marchează întoarcerea privirii poetei asupra propriului trup: „Mă prind de aripi şi le smulg./ Voi, monştri nevăzuţi, frunze inutile,/ Eu sunt infinitul vostru pământ/ În care vă înfigeţi dinţii serafici.” (Aripi)

Momentul schimbării centrului de greutate dinspre o viziune centrată asupra relaţiei poetei cu lumea spre o viziune interiorizată, a relaţiei cu sinele îl reprezintă Structura nopţii, o structură a fiinţei. Încorporată încă din primele versuri, noaptea acumulează o multitudine de valenţe opuse, devenind, prin disonanţele produse, un simbol central al poeticii Angelei Marinescu. Notele lirice din deschiderea poemului, – de inspiraţie rilkeană, prin izbucnirea patetică sau trakliană „O, bătaia nocturnă de-arìpă a sufletului” (Cântec de soare-apune), reamintind elanurile de contopire cu marea noapte romantică – „Am strigat, dintr-odată, pelerinului îmbrăcat în haine zdrenţuite/ Şi negre: vorbeşte-mi despre noapte ca despre unul/ Dintre braţele mele!/…/ Noapte, iubită a mea, de care mă apropii cu o voluptate/ ce mă doboară.” (Structura nopţii, I) – vor fi contrabalansate de potenţarea unei imagini angoasante, de extracţie infernală: „Însuşi întunericul, deopotrivă de virtuos şi de meschin/ trage/ În plasa-i vie mâini fosforescente şi chiar guri/ schimonosite.” (Structura nopţii, I)

Prin apropierea celor doi poli îndepărtaţi ai acestei reprezentări nu se realizează însă exorcizarea sau eufemizarea dorită la un moment dat de poetă, nimicul, neantul nu poate căpăta o altă semnificaţie, opusă: „Noapte, poţi tu să fii una din buzele pline şi amare ale/ iubitului/ Meu? am strigat apropiindu-mă de marginea prăpastiei/ Pe care nu o vedeam sau pe care nici nu voi putea să/ o văd vreodată./ Noaptea care nu se mai termină.” (Structura nopţii, III)

Noaptea este, de-a lungul acestui poem, o „metaforă cuprinzătoare a neliniştii, fricii, revoltei sau extincţiei morale”11, ale cărei sensuri finale sunt, fără îndoială, cele ale morţii. Ridicată în absolut, „Nici un fapt înafara morţii nu mă satisface./ Nici naşterea, în raport cu moartea, nu este totală.” (Structura nopţii, II), noaptea devine, în viziunea Angelei Marinescu, şi potrivit definiţiei blagiene, un produs artistic expresionist, marcat de tensiunile interioare instaurate între semnificaţiile sale şi deschiderea sa spre ilimitat.

Obsesia căutării totalităţii se păstrează şi la nivelul subiectului poetic, ce oscilează brusc între stări de exaltare mistică şi o luciditate caustică a spiritului: „Plonjez în noaptea fără hotar,/ cea care începe cu un/ ţipăt/ Şi care îşi este sie însăşi străină.” (Structura nopţii, III) –  „Pupila mea neagră este rece şi surdă./ Se consumă în/ ea însăşi/ Ca un foc în gura unui claun.” (Structura nopţii, III)

Subiectul poetic astfel definit şi ipostaziat, prin intermediul unei metafore cu o bogată istorie, se va dezvălui drept sediul unor semnificaţii contrare, ambele stând sub semnul dezechilibrului, „stihie întunecată” sau „energie întunecată” cu care poeta, într-o dispoziţie lirică avântată, doreşte să se contopească erotic dar în acelaşi timp şi întuneric malefic, nimic, neant, în care poeta se simte deopotrivă proiectată dar pe care îl şi înglobează: „Voi, toţi, ce puneţi stavilă luptei cu întunericul, cu/ neantul,/ Cu nimicul ce creşte fără măsură, aici măsura îşi pierde/ înţelesul,/ Armonia şi raţiunea îşi pierd balanţa mică, de aur,/ nimicul care/ Ia înfăţişarea acţiunilor mele inutile, a revoltelor/ Şi a sentimentelor descărnate şi adânci./ De propriul meu război cu mine însămi, familia cea/ mai sfântă/ Se ruşinează. Iată groapa cu lei mânjită de sângele stelei/ violete.” (Structura nopţii, I) „Tăioasă şi rece ca oţelul în faţa propriului meu întuneric aflat/ În sângele şi în creieru-mi vast.” (Structura nopţii, I), „când fiinţa/ îmi sapă/ Cu propriile ei mâini în propriul piept ca într-un infern/ Larg şi întunecat.” (Structura nopţii, I)

Încorporată, noaptea devine un sinonim al vidului lăuntric. Descoperirea propriei interiorităţi întunecate reprezintă un moment revelator pe care poeta îl proiectează la intensităţi apocaliptice. Devastarea este imposibil de controlat, fiind reprezentată prin sugestii ale supliciului: groapa cu lei, rugul, stâlpul infamiei, penitenţa, pelerinajul. Putem apropia experienţa incipientă a Angelei Marinescu din Structura nopţii de contorsionata experienţă infernală rimbaldiană.

Începând cu Structura nopţii, Angela Marinescu iniţiază un permanent supliciu, care ia forma invocării şi exorcismului fantasmelor lăuntrice, după cum observa Nicolae Manolescu în cronica sa12. Însă acest exorcism se desfăşoară programatic într-un sens contrar. Departe de a elimina prin conjurare şi numire stările umorale, efectul exorcismului va fi de intensificare, prin cuvânt, şi asupra sinelui, a agresiunii, violenţei, atrocităţii. De altfel în Blindajul final poeta conturează precis întreg acest demers lăuntric: „O lume slabă. cu revolta în mine/ mă retrag în infern. în infernul/ propriilor mele cuvinte./ aici, în ultima dintre aventurile posibile/ pe care le mai pot suporta/ fără să mă destram, fără să rup, fără să urlu./ dar subminez fiecare înfăţişare/ fiecare mască, fiecare umbră./ mă joc, sinucigându-mă.” (O lume slabă)

Victimă a unei „irascibilităţi creative”13, Angela Marinescu „produce şi proiectează în lucruri o «substanţă rea», potenţându-le atrocitatea”14 pentru ca, în final, aceasta să se întoarcă asupra sa înseşi. Nu atât un substrat de ostilitate al lumii15 identifică poeta, căci lumea apropiată este prea slabă, deja decrepită pentru a-i mai putea opune vreo rezistenţă. Proiectându-se într-un extaz violent în cosmos, Angela Marinescu caută duritatea materiei pentru a-şi înscena un act sacrificial: „Acest câmp de fier albastru este cerul./ stele reci îmi intră în carne orbind-o./ nucleul lor dislocă tot ce nu are suflet./ îmbrăţişez, pe dinăuntru materia lor arsă./ singurătate, sărut metafizic.” (Acest câmp de fier), „dacă aş putea să mă arunc în aer./ otrava lui s-o primesc în sânge./ să mă ridice. să mă facă nevăzută.” (Răcoarea) Reducerea la esenţe implică, în viziunea poetei, această violenţă asupra propriului sine: „Cu pieptul scos ca un viscere/ la abator, în dreptul soarelui/ aici, săgeţile fac exerciţii/ aici, privirile îşi găsesc un oarecare punct sângeriu de sprijin/ esenţă, nu umbră/ energie, nu sentiment sau raţiune/ putinţa de a deveni tu însăţi/ izbindu-te cu faţa de piatra cenuşie./ smulgerea aripilor, a speranţei/ a disimulării, a naşterii, a familiei,/ a revoltei, a puterii, a tristeţii, a curajului.” (Cu pieptul scos)

Revine aici, în această exigenţă absolută faţă de purificarea sinelui şi în ardenţa autonegării, tema expresionistă a sinelui ca artist şi victimă16. Martiriul Angelei Marinescu nu cuprinde doar semnificaţia situării poetei faţă de valorile convenţionale sau nonconformiste ale societăţii, un fel de plasare într-un extrem à rebours, ci şi ideea centrală a sacrificiului de sine ca necesitate impusă de propria vocaţie, trăită ca demonie. Este evident că descoperirea unui sine esenţial, energetic, nu emoţional sau raţional este supusă imperativului de a crea o stare interioară extremă.

Prin rapiditatea desfăşurării imaginilor poetice, poemele Angelei Marinescu concurează succesiunea rapidă a imaginilor din momentele culminante ale morţii, definite de Theodor Däubler drept caracteristică a expresionismului: „o viziune tinde să se manifeste printr-o conciziune maximă în sfera unei simplificări exaltate: acesta este expresionism în orice stil.”17

____________

1 Gheorghe Grigurcu, Dincoace de „figura spiritului pur”, Poezie română contemporană, Editura Revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2000, vol. II, p. 49.
2 Ulrich Weisstein, Expressionism: Style or «Weltanschauung», în Expressionism as an International Literary Phenomenon, Didier & Akadémiai Kiadó, Paris – Budapesta, 1973, p. 33, trad.n.
3 Ibidem, p. 33, trad. n.
4 Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 49.
5 Ibidem, p. 49.
6 Ulrich Weisstein, art. cit. în op. cit., p. 33, trad.n.
7 v. cronica lui Dinu Flămând la volumul Poeme albe, O stare polemică, Amfiteatru, nr. 4/1978, p. 9 şi cronica lui Dumitru Chioaru la volumul antologic Skandenberg, Angela Marinescu, Apostrof, nr. 7-8/1999, p. 9.
8 Al. Cistelecan, Marinescu Angela, Dicţionarul Scriitorilor Români, coord. şi rev. ştiinţifică Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, vol. III, M-Q,Albatros, 2001p. 100.
9 Nicolae Manolescu, Din jale se-ntrupează Electra, România literară, nr. 23/1979, p. 9.
10 Ion Pop, Angela Marinescu: Sânge albastru, Steaua, nr. 10/1969, p. 102.
11 Nicolae Manolescu, art. cit., p. 9.
12 Ibidem.
13 Al. Cistelecan, art. cit. în op. cit., p. 101.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 V. Carl E. Schorske, Viena fin-de-siècle, Politică şi cultură, Polirom, Iaşi, 1998 şi Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze, Editura Polirom, 2001.
17 Theodor Däubler, Expresionismul, Secolul 20, nr. 11-12/1969, p. 34.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 51-54]

Vezi și:

Angela Marinescu și poezia tânără: https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/05/angela-marinescu-si-poezia-tinara/

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s