Rita CHIRIAN – Autostrada cataclismelor

angela8

Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?

Nu ştiu, în cercurile poetice apărute, să fie un nume mai des arborat – drapel de corsar, pânză albă, de sol al armistiţiilor, cartografiere de terra incognita şi vaticiniu – decât cel al Angelei Marinescu. Nu-mi vine în minte, pentru ultimele două-trei decenii, vreun alt nume de scriitor care să fi explodat atât de devastator deasupra literaturii române, fie că recipientul sub presiune a aruncat confeti, dejecţii sau material biologic. Respectând proporţiile, nu ştiu un alt scriitor contemporan mai macedonskian decât Angela Marinescu: reacţionară, conflictuală, hysterică & histrionică, gata să se ia la trântă cu clişeele, calofilia şi status quo-ul. Atipicitatea ei a fost modelată, nu am nicio îndoială, şi de conservatorismul funciar al mediilor literare autohtone, ultrafalocrate: femeia scriitoare – sper să nu fiu acuzată de vreo formă de feminism, e numai o constatare – are un rol ornamental, este o prezenţă depresurizantă, o vagă contrapondere senzuală, duioasă, solară; ea trebuie, în consecinţă, să-şi alcătuiască instrumente virile, trebuie să împrumute retorica „masculină”, să se oligoestrogenizeze, iertat îmi fie barbarismul. Drept contrapunct, în imaginarul poetic, ajunge – ca notă de subsol a ceea ce înseamnă femeie – menstruaţia, vulva, sânul dezgolit, mastectomia, prilej de împurpurare şi explorare ca la carte a teritoriilor misoginiei. Bref, pentru a o defini pe Angela Marinescu, sunt şarjate vreo zece-cincisprezece cuvinte pe care comentatorii literari le tot învârt până la ameţeală: poezie virilă, exasperare, agresivitate, dinamitare a convenţiilor & detonare a canoanelor, inflamare & infamare, sacrificiu, visceralitate, boală, excesivitate şi altele vreo câteva din aceleaşi câmpuri semantice. Ce rămâne la capătul acestor locuri comune în receptarea Angelei Marinescu este sentimentul unei „eminente şi stridente excepţii”, după vorbele lui Al. Cistelecan, excepţie atât în rândul poeţilor anterevoluţionari, excepţie în linia poetelor – plutonul este cu totul neglijabil –, excepţie în rândul celor de după ’89, deşi fertilitatea Angelei Marinescu a asigurat, în anii 2000, umplerea peisajului cu chipuri şi poetici de „fete rele”, foarte curând intrate în indistinct. Angela Marinescu este un vector, dar în siajul ei nu se poate petrece mai nimic. Ea nu este o generoasă, în ciuda prolificităţii unei anumite retorici de grandilocvenţe şi a imaginarului mimetic (boala, imageria noir, sexualitatea şi fiziologia feminine), ea este o Medee. Şi, pentru că am intrat în zona female poets, cazurile româneşti sunt, toate, extrem de interesante; este suficient să vorbim despre Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu şi Nora Iuga – învingătoarele maratoniste care şi-au consolidat greu statutul –, puse alături de Mariana Marin şi Judith Mészáros, în cazul cărora biografia întunecată a fost un propulsor. Nu sunt, aşadar, multe cazurile în care poetele au izbutit să stea la masa băieţilor; ocupă, invariabil, degetele de la o mână.

Ceea ce o distinge net pe Angela Marinescu este însă încrederea în forţa propriei poezii: ea este foarte departe de devoţiunea pentru Poezie, dar este atleta desăvârşită a poeticii proprii. Concepţia Angelei – îmi pare – este extrem individualistă. Poeţii nu conlucrează, nu sunt artizani ai Poeziei, nici asceţi în numele unui singur zeu, ci eretici ale căror existenţe neputincioase sunt închinate propriului chip cioplit, de precaritatea căruia sunt neîndoielnic convinşi. Totul se reduce la o problemă personală, la un conflict surd, dinainte pierdut. De aici, strania muzică a disperării, partiturile dizarmonice, radicalismul şi driftul patologizant. Neobişnuită pentru bestiarul literaturii noastre postbelice – mai ales, aşadar, într-un răstimp al dublului limbaj, al (auto)cenzurii, al subversivităţii – este evlavia (submisivitatea) poetei faţă de câteva principii fundamentale ale liricii autentice: confesiunea, expunerea netrucată, transcripţia diaristică; de aceea, poezia Angelei Marinescu este atonală, story de supravieţuitor şi expresie a complexului supravieţuitorului, trăire şi cultivare a coşmarului, în care sunt puse alături urgenţa spunerii şi teama că, atunci când sirenele tac, cocoşul va cânta a treia oară şi timpul trădării va fi ilimitat. Cred că acesta este şi unul dintre motivele pentru care nici cei mai mari detractori ai scrisului Angelei Marinescu nu-i resping forţa poeziei, dar recunosc că e o forţă care mutilează. Continuu, vasele poeziei ei sunt gata să crape sub presiune, tubulaturii i se pune la încercare trăinicia, fără nicio preocupare pentru dezastrele care vor urma; primul stăvilar pe care trebuie să-l spargă această masă critică este însăşi carnea creatorului ei. Primul mutilat al poeziei ei este ea însăşi.

Angela Marinescu este o indecentă, o artistă a turpitudinii şi a visceralului, a organului disecat până la dispariţia funcţiei. Practicând un anume dramatism al nihilismului, literatura ei vine din excesivitatea planificată (cu cruzimea celor care inundă teritorii & aşezări). Cu o dicţie cazonă, neutră, dar, prin asta, fermă, poeta insistă să spintece suprafeţe pentru a devoala haosul pe care-l ascund, o punere în abis a haosului de deasupra. Demistifică. Dez-iluzionează. Totul este alert – nu o competiţie olimpică, ci o fugă din calea dezastrului, care sfârşeşte, cu voluptate, în coada lui; totul este criză şi agonie, disjungere şi discontinuitate; Angela Marinescu are vocaţie de incendiator, dar este şi stăpână pe arta autocombustiei. Retorica ei este vindicativă şi rău-prevestitoare, poetică de whistleblower, de proroc care se plimbă cu propriul cap aşezat pe talgerul literaturii. Pulsiunile cele mai ingenue – dragostea, de pildă – sunt demonizate, ele nu devin „lirice” decât în momentul alterării lor, atunci când se transformă în contrarii: tandreţea în sadism, seducţia în repugnanţă etc., de parcă ochiul şi mâna poetului ar sta de veghe pentru a surprinde şi memora mecanica putrefacţiei şi a destructurării. Textul Angelei Marinescu răspunde la un inomabil impuls de algofil, el nu este o probă – imagistică – a terorii, un reportaj în infern, ci radiografii succesive şi suprapuse ale angoasei şi ale dez-amăgirii, ale plăcerii de a planta nu negi pe obraz, ci tumori direct pe suflet. Că provoacă neîncetat este de la sine înţeles, de aceea nu cred să-i pot găsi Angelei Marinescu un egal feminin – nici printre tinerele, nici printre mai vârstnicele ei colege de breaslă. Poate una dintre apropiatele ei – structural – să fie mai vestica Marina Abramović. Amândouă htonice şi hipersenzitive, cu stridenţe care depăşesc pragul sonic. Spre deosebire de afina ei care se lăsa sufocată de şarpe, Angela Marinescu are o altă abilitate; un joc fascinatoriu precum cel al lui Moise în deşert – toiagul aruncat la pământ care se transforma în şarpe – stăpâneşte şi A. M., doar că ea izbeşte de pământ obişnuinţe, iar şarpele şi-l face ciliciu. De unde rezultă că, esenţial, poeta este o idealistă rezolută şi abia aici se întâlneşte cu convenţia pe care o numim „poet”. Rănile ei sunt de rezecţie – până la abolirea materiei. În felul acesta îmi explic şi imboldul de a conceptualiza, de pildă, adeseori excesiv, din abstracta şi aluvionara Structură a nopţii (1978), al cincilea ei volum, de maturitate, s-ar zice.

Un glosar la prima mână a textelor Angelei Marinescu alcătuieşte şi harta imaginarului: scrum, cer, creier, soare, lumină, negru, a arde, concret, instinct, libertate. Aceştia sunt pilonii pe care se sprijină constructul ei: o arhitectură de energii reificate, create numai pentru a fi supuse unei violente şi de proporţii cosmice aneantizări. Biografia poetică a Angelei Marinescu nu se încurcă cu mici accidente ale intimităţii, ci maximalizează, iar ilimitatul devine câmpul de luptă al unor armii monstruoase, apocaliptice. „Dacă lui Bacovia i-ar fi spart cineva capul, am fi avut un punctaj neutru al gesturilor, un inventar sec al senzaţiilor; dacă la Angela s-ar uita cineva urât, am avea o poezie a scoaterii ochilor, totdeauna o suprareacţie de efect aprins. Apatia atroce a lui Bacovia devine la ea voluntarism infernalist, cu care Angela se lansează în apocaliptice premeditate şi sistematice.” – o spune şi Al. Cistelecan în Prefaţa operelor complete de la Charmides, Subpoezie (2015). Energii de tectonică anarhică îşi găsesc decongestia în teritorii poetice virgine – să nu uităm că literatura noastră mainstream este de un bigotism etilizant: o abolire a interdicţiilor – într-o „crestomaţie de imperative şi paroxisme” (Al. Cistelecan) – hărţi de azot lichid. O astfel de poetică nu putea fi asimilată în anii apariţiei ei.

Primele volume au fost receptate, deci, cu instrumentele vremii. Poetică feminină – implicit formatată prin „diafanitate” şi lirism „delicat, suav şi manierist” (Dan Cristea). La relectură, nici Sângele albastru (1969), nici Ceară (1970), nici Poezii (1974), nici Poeme albe (1977) nu sunt, e adevărat, Angela Marinescu, dar nici nu sunt producţii ale unei plante de apartament. La debut – întârziat, probabil, din pricina bolii –, A.M. are 28 de ani, ar fi o femeie matură, dacă fragilitatea trupească nu ar fi ţinut-o departe de „viaţa cu oameni”. Avem în faţă o poezie de artificiu, forţată încă de o zăbală inexplicabilă, dacă e să privim de la înălţimea Intimităţii din 2013. Sintaxa este dislocată, retorica răspunde unui modernism emfatic, împiedicat în asonanţe şi psalmodieri: „În carne ţipătul a pătruns atât de mult,/ Iar curgerea se întâmplă calmă şi senină./ Eu nu mai ştiu să fiu,/ Decât adolescentul pur ce trebuie să vină.” (Cântec latin). Dar nu ne imaginăm, chiar în formă embrionară, o A.M. care, chiar cu picioarele legate, e altceva decât o fiară poetică, pentru că volumul joacă pe partituri înalte: „Trupul tău e tăiat subţire cu lama/ Încât lumina răsfrântă din tine şi albastră/ Ca un animal despicat” (Trupul tău); „Dimineaţa aceasta e atât de frumoasă/ Încât merită să fii josnic.” (Din nou, paşii noştri subţiri); „Cap al meu, decapitat,/ Ca un idol adânc care moare.” (Sfântă sunt ca un ou). Sânge albastru este un jurnal de trecere spre maturitate, dar este semnat de un nestbeschmutzer: „Iar moartea, această vinovată desprindere de cuib,/ Îmi va fi singura greşeală.” (Ca să te uit). Problematica părăsirii/asumării cuibului apare în mai multe texte ale acestei perioade, Temple, Ca să te uit etc., şi mai târziu, în Ceară („Şi eu, palid descendent/ Al unei familii deznădăjduite” – Construcţie), dar e o ecuaţie niciodată rezolvată; nici biografic, altfel, A.M. nu a tăiat niciodată cordonul ombilical – şi e o formă de tortură a „mamei”; acea declaraţie care a făcut deliciul unor medii tabloidizante, „Părinţii m-au întreţinut până la 62 de ani”, are noimă numai în cheia unei gestaţii – psihologice şi emoţionale – toxice, maladive şi autodistructive; iar o A.M. adultescentă e tot ce poate fi mai firesc. Vocea este – deja – una dezumanizată, de sintetizator, este repetitiv-robotică: „Sunt animalul care mă urnesc greoi din somn/ Şi lacom./ Sunt animalul care mă-nmulţesc supus şi adânc./ Sunt animalul care-mi pipăi sexul cu plăcere./ Sunt animalul care, uneori, îmi port instinctul/ Ca pe o colivie lâncedă, în faţă./ Atunci, în lume, e tăcere.” (Sunt animalul care). Virilizarea (identităţii, imageriei) este, de la început, asumată, în chiar imaginea aceasta a unei instinctualităţi închise în colivia scrotală.

Odată cu Ceară (1970) este pusă în discuţie, pregnant, problema id-ului, iar primul indiciu este chiar alegerea semnăturii pentru acest volum; Ceară este singura culegere semnată Basaraba Matei. Dominanţa impulsurilor indistincte se traduce în revolta faţă de echilibru şi predeterminat – şi faţă de ego: „Cât de însângerat/ Îmi este echilibrul” (Imn) sau „Orb trec printre lucruri/ Ca un animal căruia i s-a tăiat capul” (Şi sângele îi curge încălzindu-i pieptul). Apropierea celuilalt este ultragiantă: „Din nou te apropii/ Asemenea unui copil blând/ Lingându-şi rana.” (Prăpastia), iar propria materialitate este purtătoare de abia presimţită ameninţare: „Carnea mea, atât de greu de întreţinut,/ Acum e un fluture,/ Atins de pământ.” (Înflorind). Orice tentaţie de diafanizare este convertită şi blamată, dintr-un impuls universalizat al deflorării: „Doar uneori o dâră de lumină/ Ca un ţipăt, ori ca gestul unui copil,/ Îmi deschide pleoapele albastre/ Alunecându-mi în sânge ca laba unui tigru.” (Dâra de lumină). Până la Structura nopţii, acesta, Ceară, este volumul cel mai puternic, cel mai Angela Marinescu-like, pentru că Poezii-le din 1974 refac bucla şi aduc la suprafaţă un bombasticism de cea mai curată esenţă modernistă, cam în chipul Mariei Banuş din Ţara fetelor: „El îmi aruncă vasul cu busuioc,/ Punându-mi, în loc, o băutură rafinată şi scumpă./ Nu mai simt mirosul curat, de fecioară,/ Înfiorându-mi trupul./ Stau nemişcată, ca taurul negru,/ Înnebunit de pânza roşie din faţa lui,/ Absolută şi pură, ireală şi plină de primejdii.” (Licoarea). Dar şi aici, printre elongaţii sentimental-duioase, se strecoară câte un statement autentic, care anunţă transformarea larvei în fluture: „Cuvintele, când nu sunt rostite întregi,/ Cu dăruire şi patimă, mă plictisesc.” (Pădurea). Al patrulea volum, Poeme albe (1974) este, avant la lettre, belicos şi pur-revendicativ: „Iată libertatea: sănătatea trupului şi a minţii,/ Prieteni înaripaţi sau nu, mai răi sau mai buni,/ Mai credincioşi sau chiar imposibil de străpuns cu sufletul,/ Oricum, prieteni,/ O anumită discreţie a faptelor,/ Un avânt şi o cinste de fier în discuţii,/ Îngăduinţă cu adversarii,/ Intransigenţă, până la sânge, cu sora, fratele, părinţii/ Sau copiii tăi nepreţuiţi!/ Un pat, o masă şi dorinţa de a trăi şi a muri/ Ca un soldat pe câmpul de luptă.” (Ca un soldat pe câmpul de luptă); „Bat cap în cap literele, sfâşierea e dincolo/ De ele, precum sângele e dincolo de craniul meu/ El, craniul nevăzut şi pur şi totuşi/ Plin de sânge ca un monstru./ Libertatea ţi-o dobândeşti/ Cu preţul/ Lepădării de sine/ Voi, istorici literari şi critici impersonali,/ Sacrificiul meu este mai înalt decât/ Cea mai subtilă disociere şi cea mai cumplită/ Delimitare./ Sângele meu este roşu. Inteligenţa voastră/ Este cenuşie./ Sacrificiul meu este alb./ Vocaţia voastră critică este stridentă.” (Criticilor mei). Însă imperativul de a instaura noi valori este încă timid şi denaturat prin metaforizare: „Răstoarnă valorile: cerşeşte săracului, dăruieşte bogatului.” (Provincia veche). Cu toate astea, şocurile electrice sunt încă la voltaj redus, iar răul este, deocamdată, exterior: „Îmi afund mâinile/ În buzunarele pline de şoareci.” (Soare negru).

Structura nopţii (1979), unul dintre volumele cele mai prezente în comentariile critice, îmi apare, mai curând, ca încercare de peisagistică lugubră. Delirul indică însă exasperarea, percepţia liminală a unei căderi continue, bacoviene: „Ce viaţă mai intensă decât poemul meu./ Ce zeu mai putred decât viaţa./ Împotriva instinctului de conservare ridic acest poem./ Împotriva unei lumi amare, iată splendoarea/ Şi liniile geometriei negre.” (Structura nopţii, IV). Contemplaţia thanatică este producătoare de viziuni coşmareşti, înăuntrul cărora identitatea se lasă absorbită cu încredinţarea maledicţiei: „La pieptul tău ascunsă, parşiv partener, etern visând/ Un trup ideal şi gol, o cloacă universală, o mlaştină/ Duhnind a sentiment puhav încolăcit în jurul Nufărului/ Ca un şarpe, seva dumnezeirii tale, aici pe pământul/ Uscat al nopţii, se prelinge ca uleiul pe marginea apei.// Te salut, te primesc, sunt pregătită pentru cele mai/ Adânci/ Împliniri ale tale. Noapte. Drum al iubirii veşnice./ Umbră a noastră. Umbră.” (Structura nopţii, III). Totuşi, mare parte din forţa acestor poeme vine din acumularea sufocantă şi barocă şi nu din calitatea efectivă a textelor; lor nu le reuşeşte senzaţia de suflet la gură, ci aşază numai punga pe cap cu sângele rece al unui yakuza; nu ţin simţurile treze, ci ucid, insidios, ca otrăvurile eficiente şi igienice. Structura nopţii este pilitura de aur a Angelei Marinescu.

Asumarea deplină a propriei poetici – abdicarea – vine odată cu Blindajul final (1981), abia aici poezia se scrie cu sânge, totul este operaţiune lucidă, intervenţie pe viu, renunţare la anestezii eufemizante: „Mâinile cu care iubesc/ sunt mâini de călău sau de chirurg./ Cu ele ridic un imn distrugerii./ păcatului altoit pe sfâşietoarea minciună./ sunt mâini pe care le transform/ în instrumente de precizie maximă./ mâinile de pe creier.”; „Mă strecor pe furiş, stridenţa mea este aceea a preciziei.”; „poezia e apropierea morţii”; „şocul este al neputinţei./ şocul este al speranţei/ şocul se ridică deasupra lucrurilor/ şocul este soarele.” etc. „Violenţa, precizia, răsturnarea sensului” sunt, în sfârşit, notele comune ale acestei poezii căreia nu-i mai pasă de nimic – nici măcar de ea însăşi. Angela Marinescu nu mai scrie nici pentru ea, nici pentru o instanţă critică – al cărei spectru încă îi mai dresa mişcările –, nici pentru poezia însăşi – este urlet, o spunere autistă, mărturisirea finală renunţării: „Şi dacă dintr-o sete fără margini/ vreau să ridic braţul deasupră-mi/ îmi sacrific/ braţul”. Iacob a biruit asupra lui însuşi: „vocaţia mea este lupta cu mine însămi/ pe un câmp minat”, deşi „naşterea monstrului nu poate fi privită”, deoarece „cobalt şi uraniu aruncă ochii mei”. De aici, Angela Marinescu nu mai are nimic de arătat: muzeul interior este distrus; furia poeziei ei este echivalentă cu orbirea fundamentaliştilor distrugând Palmira. Intensitatea percepţiei creşte aproape neverosimil cu fiecare volum, e o imersiune extatică – şi cu acceleraţia apăsată la maximum – în mâluri asfixiante: „ceea ce tu ai vrut să faci seamănă cu o imensă groapă/ construită peste altă groapă” (Instrumente, Var – 1989). Multiplicarea abisurilor şi distrugerea sistematică a tuturor plaselor de siguranţă sunt singurele devize funcţionale. Dacă în Var Angela Marinescu notează ritos că „poezia e opţiunea mea cea mai îndepărtată”, în Parcul (1991) gândul este dus până la capăt: „nebunia mea este mai aproape de moarte/ decât de poezie” (Acum, în întuneric). Horificul se generalizează: „Pe pereţi umblă întotdeauna cineva chiar atunci/ când varul pare de nezdruncinat, lipit cu ochii închişi/ de zugravul neamţ ce visează mereu cârnăciori într-o ordine perfectă/ şi umblă nu numai umbre, ca la mare manevră militară, umblă şi/ insecte/ ce duc în gură cuvinte. furnicile roşii. păianjeni imenşi fără pânze./ urechelniţe bântuite de imaginea unor tuneluri nesfârşite.” (Pe pereţi umblă întotdeauna cineva, Cocoşul s-a ascuns în tăietură – 1995). De altfel, „revolta” faţă de sine închide cercul şi alcătuieşte un decor al detracării şi al ecorşeului: „Sălbăticia mea este atât de mare încât/ îmi pot smulge mâinile/ îmi pot desprinde gura mea roşie/ îmi pot aduce cuvintele pe care/ sunt aduse măruntaiele calde// şi lăcomia de sânge cald/ este mult mai puţin sălbatică decât/ sălbăticia mea atunci când îmi provoc/ în faţa peretelui, locul în care îmi introduc,/ până la sânge, sexul.” (Aduc cuvinte pe tava plină de măruntaie calde, Parcul). Refuz şi apologie a marginalităţii, vocaţie a ex-centricităţii şi a delimitării, decupare a propriei figuri din fotografia de grup sunt elemente într-un decalog al celui care nu face poezie, ci este: „poate că poezia mea este numai timpul în care/ am scris fără să văd./ am scris despre mine că lumea sunt eu.// iar eu nu sunt.” (Cocoşul s-a ascuns în tăietură).

Proteică, Angela Marinescu are, în fapt, un singur merit, uriaş: acela de a fi ea însăşi – sau de a-şi construi o identitate – atunci când culoarea centrală a „epocii” e dată de un suflu comun, irespirabil. Ironia face ca evoluţia formelor poetice să o fi confirmat pe Angela Marinescu în estetica douămiiştilor. Mari blasfemiatori, douămiiştii, cu togile lor de oratori, retori, limbuţi care răstoarnă tarabele din templu, au găsit  templul deja curăţat. Coincidenţa celor două poetici este, aşadar, în defavoarea douămiiştilor. Viziunii apocaliptice pe care o articulase A.M. i se opune un neoexpresionism de butaforie, mild, artificios; substanţelor tari li se propun înlocuitori, cuvintelor contondente li se dă funcţie de paspartu, fără a fi cauţionate de forţa viziunii („încercările dure ale tinerilor poeţi de a recupera partea licenţioasă/ a limbajului vieţii” – Blues, 1997). Dar, de cele mai multe ori, distanţa de la Angela Marinescu la fetele şi băieţii răi ai douămiismului este aceea de la snuff şi porn chic la pop-up-ul agasant care face reclamă la medicamente de creştere a virilităţii. Cert este că a fi în aceeaşi literatură cu Angela Marinescu nu e treabă uşoară. Matricidul este o cursă.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 55-59]

Vezi si:

https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/05/georgeta-moarcas-angela-marinescu-portret-de-tinerete-artist-si-victima-a-poeziei/

https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/05/angela-marinescu-si-poezia-tinara/

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s