Angela Marinescu şi poezia tînără

angela2

ARGUMENT. De la Ana la Angela

Așadar, Angela Marinescu și inevitabil…poezia tânără.

Vatra a mai inițiat întâlniri cu doamne de prim rang ale poeziei postbelice, de fapt una singură până acum, cu, la fel de inevitabila, Ana Blandiana. Nici nu se putea altfel căci, de departe, Blandiana își întrecea detașat ca anvergură a prezenței publice, militantismului civic și politic și coerenței proiectului cultural colegele de generație, dac-ar fi să le numim pe Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Mariana Marin și Angela Marinescu, și se bucura de o incontestabilă și binemeritată recunoaștere ante-, respectiv postrevoluționară. De fapt, cel puțin după 89, poeta a intrat, probabil cu bună știință, mânată de urgențele momentului,  în umbra activistului civic, rămânând în conștiința colectivă ca autoare a subversivului motan Arpagic, ca inițiatoare a Alianței Civice și a Memorialului de la Sighet. Asocierea cu anumite figuri politice ale primilor ani postdecembriști  a transformat-o, ocazional, într-o figură controversată și i-a adus un prejudiciu de imagine, recunoscut de poeta însăși, dar acest lucru n-a știrbit, în fond, unitatea construcției culturale în care se angajase.

Chiar și fără acest mic excurs, e de domeniul evidenței că, făcând o sumară comparație, Angela Marinescu se află în dezavantaj cam din toate punctele de vedere. Marginală și marginalizată înainte de 89, dar asumându-și cu voluptate condiția, mai degrabă o anonimă în peisajul literar, cota literară oscilându-i frecvent, fără să exceleze la capitolul disidență sau rezistență prin cultură, fără să o atragă, ba chiar nepotrivindu-i-se deloc rolul de reper etic sau întemeietor de ample proiecte de restaurare a memoriei și conștiinței colective, lipsindu-i superbia gestului cultural atât de caracteristic Anei Blandiana, autoarea Blindajului final  are modul ei extrem de personal de a se raporta la real, poate mai puțin vizibil în spațiul public, dar cel puțin la fel de fascinant, odată ce te lași purtat în vâltoarea operei. Iar dacă Ana (Blandiana) are vocația sacrificiului pus la temelia actului cultural, întocmai ca omonima ei din bine-cunoscuta baladă populară, Angela (Marinescu), în răspăr cu numele sau clișeele ce i-ar putea fi asociate, e o demolatoare în spiritul avangardiștilor, o incendiatoare specializată în detectarea spiritelor leneșe și filistine, o sfredelitoare a zonelor, cu un prefixoid drag ei, ˮsubˮ: subpoezie, subconștient, subcultură, sublimbaj și altele asemenea.

Rostul comparației de mai sus nu viza, în mod cert, o ierarhizare, ci dimpotrivă, s-ar vrea o incursiune în descoperirea unei sensibilități poetice excentrice și atipice, dar nu mai puțin valide. Greu digerabilă, poezia Angelei Marinescu, pe cât de constestată de unii, pe atât de adulată de alții, e expresia unei gesticulații deconcertante, anarhice, dezarticulate și nihiliste, de sorginte expresionistă. Și totuși, cu tot zgomotul și agresivitatea clamate prin toți porii și din toți rărunchii până la exasperare, nepăsându-i prea mult de oripilarea urechilor mai sensibile și pudibonde, poeta își duce proiectul existențial până la capăt, în esență unul al denudării in extremis. Renunță nu doar la machiaj, ci, dacă se putea teroare mai mare, printr-o mișcare abilă de seppuku poetic, își scoate viscerele la vedere, cu hemoragia aferentă la nivel de imaginar și limbaj. De o reactivitate explozivă sau ˮimplozivăˮ, ca să folosim un termen frecvent în eseurile din Satul în care mă plimbam rasă în cap, poeta se ridică ca un satir oficiind un act sacrificial, împotriva instinctului de conservare. Împotriva instinctului de conservare ridic acest poem notează în Structura nopții (1979), vers emblematic pentru întreaga sa creație căci, odată trecut tăișul poemului-cuțit, ce devine instrumentul spiritual perfect, prin carnea vie a renumitului instinct vinovat de menținerea în captivitate a întregii umanități, în fața ei se deschide o libertate nelimitată de explorare a propriei subiectivități și a lumii. Ca să trăiești la anumite cote de intensitate, trebuie să mori puțin, ceea ce AM chiar face în fiecare poem cu o furie ce ar părea de neînțeles dacă poeta n-ar intui că numai combustia și eviscerarea oferă promisiunea (auto)cunoașterii. Iată de pe ce poziții metafizice tari ni se adresează și ne provoacă. Căci poezia nu e scop în sine, ci instrument privilegiat de autocunoaștere și transcendere a realului, nu prin elevație, ci prin forare în subteranele ființei, al cărui vector e limbajul. Deci există un proiect existențial ambițios la temelia actului creator și o evident evoluție pe măsură ce poeta caută și experimentează noi forme poetice, cât mai adecvate poeticii revoltei, sub ale cărei borurile largi se  înscrie întreaga sa creație. E un avânt nietzschean în diatribele ei, îndreptate împotriva convențiilor și tabuurilor de tot felul (sexuale, par să fie preferatele ei, morale, relaționale, corporale sau de gen) în care poeta descoperă proliferând forme ale răului. Sondând atâtea adâncimi, ca și cum ar extrage biopsii din diverse formațiuni tumorale maligne care invadează trupul realului și, desigur, pe fiecare dintre noi, limbajul tinde să devină redundant, frazarea din ce în ce mai eliptică, discursivitatea sacrificată deliberat în favoarea preciziei.  De o luciditate  agasantă, Angela Marinescu n-a făcut nicicând un secret din faptul că și-a dorit să scrie ca un bărbat,  doar pentru a dezamorsa conflictul masculin / feminin și etichetările misogine, prin supralicitare, iar nevoia de precizie chirurgicală vine tocmai în sprijinul proiectului mai sus amintit. Acest  lucru îi reușește la modul excepțional în Blindajul final (1981), pentru ca în volumele ulterioare intensitatea să nu mai atingă aceleași cote și pe alocuri  să se autopastișeze.  Poate părea curios cum o poetă, de la al cărei debut s-au scurs mai bine de 40 de ani și care, la un bilanț sumar, a strâns aproape 20 de volume de poezie, plus scrierile eseistice și memorialistice, revine în forță și se menține în atenția criticii, ca să nu mai pomenim de popularitatea în rândul ultimelor generații de poeți, care au descoperit-o cu uimire și chiar și-au revendicat-o drept model. Cheia acestei neașteptate compatibilități o găsim în chiar caracterul ei iconoclast, inclasabil, experimental, în revolta juvenilă care pare să-i fi menținut spiritul într-o stare de ardență perpetuă și refuz al osificării. Pururi tânără, înțelegând că tinerețea e o chestiune de atitudine, și nu de biologie, Angela Marinescu n-avea cum să nu fie descoperită de tinerii poeți, fertilizând mai ales poezia filonului feminin postdecembrist: Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada sau Domnica Drumea. Iar antologia – eveniment Subpoezie. Opere complete, vol. I, II și III, apărută la Editura Charmides, în 2015 și 2016 (vol. III), se oferă ca o invitație deschisă la o relectură cu ochi proaspăt a creației Angelei Marinescu. Ceea ce Vatra a și întreprins în numărul de față, cu un decalog de texte teoretice, semnate de tineri exegeți, de la o analiză în cheia expresionismului(Georgeta Moarcăs), a studiilor de gen (Ioana Zenaida Rotariu) sau a clișeelor de receptare (Rita Chrian), la scrierile eseistice (Andreea Pop) și confesive (Melinda Crăciun), ca să inventariem câteva din direcțiile exegetice, urmate de o anchetă, poate nu atât de extinsă pe cât ne-am fi dorit, vizând relația poeziei Angelei Marinescu cu poezia tânără. De o vitalitate inepuizabilă, de-a dreptul felină, Angela Marinescu ne mai poate rezerva încă multe surprize. Nici antologia, nici revistele care i-au dedicat pagini în ultima vreme – cea mai recentă, Poesis internațional, coordonată de Claudiu Komartin – nu indică vreun capăt de drum, ci probează o poetă în plină vervă existențială și creatoare.

Cristina TIMAR

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016]

Cuprinsul dosarului:

Rita Chirian, „Autostrada cataclismelor” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/05/rita-chirian-autostrada-cataclismelor/

Georgeta Moarcăs, „Angela Marinescu, portret de tinerețe: artist și victimă a poeziei” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/05/georgeta-moarcas-angela-marinescu-portret-de-tinerete-artist-si-victima-a-poeziei/

Ioana Zenaida Rotariu, „Feminitatea devastată de întuneric” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/06/ioana-zenaida-rotariu-feminitatea-devastata-de-intuneric/

Florin-Corneliu Popovici, „Autoscopia suferinței” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/06/florin-corneliu-popovici-autoscopia-suferintei/

Andrei Moldovan, „Sângele albastru al poetei” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/06/andrei-moldovan-sangele-albastru-al-poetei/

Claudiu Komartin, „Material radioactiv” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/06/claudiu-komartin-material-radioactiv/

Laurențiu Malomfălean, „Poezia NU” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/10/laurentiu-malomfalean-poezia-nu/

Violeta Savu, „Basaraba Angela” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/10/violeta-savu-basaraba-angela/

Andreea Pop, „Poetica underground, politica de autoflagelare” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/10/andreea-pop-poetica-undergound-politica-de-autoflagelare/

 Melinda Crăciun, „Despre forță, nebunie și curaj” – https://vatraoficial.wordpress.com/2016/10/10/melinda-craciun-despre-forta-nebunie-si-curaj/

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s