Laurenţiu MALOMFĂLEAN – Poezia NU

angela5

„aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/

nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic.”

(Lumina dimineţii)

 

A devenit un clişeu să observi că Angela Marinescu s-a reinventat mereu, ca un Morfeu de sex feminin. Poezia tânără, că vorbim despre tinerele poete şi tinerii poeţi, pe atunci, din generaţiile ’70, ’80, ’90, 2000, ba chiar dintre cei care încep să scrie în zilele noastre, a supt rând pe rând de la pieptul poetei. Nu miră deloc prin urmare că primul său volum de opere complete, din cele trei apărute la Charmides anul trecut cu titlul Subpoezie, structurat de altfel după ordinea inversă a vârstelor poetice, pe care le reia astfel da fine al capo, debutează cu ultima culegere originală de versuri a scriitoarei, şi anume Intimitate (publicată de aceeaşi editură bistriţeană în 2013, drept cap de afiş al unei colecţii numite Clandestin). Ba mai mult, şocanta fotografie cu Angela Marinescu, persoana în piele şi oase, nu poeta, nu autoarea, dezvelindu-şi într-un veritabil manifest imagistic sânul extirpat, cu o privire ce te poate face să îţi imaginezi că şi-a muşcat singură din sân precum un şarpe coada, nu putea decât să-i stârnească într-un fel sau altul pe reprezentanţii autenticismului tot mai nud al poeziei actuale, demonstrativă până în pânzele albe. Şi chiar despre acest volumaş va fi vorba în eseul de faţă.

Când te apropii de o plachetă – căci nu altceva e cărţulia respectivă – nu poţi scrie cu adevărat extensibil un text decât citând in extenso. Ceea ce, mulţumindu-mă cu puţin, nu voi face neapărat la rândul meu, pentru simplul motiv că voi prezenta un volum puţin, şi la propriu, şi la figurat. Distanţa dintre debutul auster cu Sînge albastru (1969 – reeditat la Casa de pariuri literare în 2012) şi electrocardiograma roşie pe fond negru de pe coperta Intimităţii de pe urmă, vine să măsoare în sens invers intervalul scurs de la Angela Marinescu la Angela Marcovici – întrucât poeta semnează cu numele de fată. Iar faptul nu poate fi decât revelator, adecvat şi totuşi problematic. În primul rând, aş spune că ea va rămâne mereu, de la natură sau prin definiţie, imposibil de încadrat în vreun bilanţ retroactiv sau, de ce nu, prospectiv. Angela Marinescu nu-i de plasat numai prin descendenţa unor Sylvia Plath şi Anne Sexton, ci ca explicitând câteva dintre mărcile poeziei feminine dintotdeauna. De la Sappho la, cu titlu fortuit de exemplu, falanga mitologizantă Ileana Mălăncioiu – Marta Petreu – Mariana Marin, ca un făcut, poemele scrise de femei sunt mai tot timpul întunecate, viscerale, traumatiza(n)te, pe undeva cu pasă terapeutică (asta o ştie însă cel mai bine fiecare în parte, să nu ne hazardăm cu afirmaţii numaidecât în necunoştinţă de cauză, pentru că poezia vindecă, într-adevăr, spală, cauterizează, dar şi concentrează spaimele, şi dilată moartea, şi amplifică ţipătul mut). Nu mai vorbesc de faptul că inclusiv conceptul – dacă o fi existând aşa ceva prin te miri care cer al ideilor – de „poezie feminină” pare să scârţâie la încheieturi. Am o vagă impresie că, în fond, scriitura nu posedă gen, eventual individualitate! Generaţiile tinere de poetese, dar şi de poeţi (nu voi folosi cuvinte absurde acum, gen optzecism, nouăzecism, douămiism etc, din simplul motiv că istoria literară nu se măsoară aşa, tot după câte douăzeci de ani, decât pe la noi), nu vor putea niciodată să-i mulţumească îndeajuns poetei pentru noile căi deschise.

Pe de altă parte, Angela Marinescu a declarat în repetate rânduri că şi-a dorit, atunci când nu a fost nevoită, să scrie ca un bărbat; iar asta cam dinamitează totul. În orice caz, Angela Marcovici nu scrie ca Angela Marinescu, dar asta nu înseamnă defel că „«trebuie scoasă din joc»” (III, Autoportret). Volumaşul acesta simili-samizdat la origine conţine 25 de poeme, după un moto preluat din piesa-etalon a lui Büchner – ceva ce s-ar numi Afirmaţia, fără niciun rest posibil: „Woyzeck ist werzweifelt” (Woyzeck e disperat). Urmează trei cicluri numerotate roman. Trebuie spus din start că versurile şchiopătează (oarecum intenţionat), aproape în fiecare poem; selectiv: „pisicile stau la soare, încremenite,/ de parcă ar fi găuri negre cu circumferinţe iluminate” (I, Peisaj), „vibraţiile matematice ale intensităţii privirii peretelui” (I, Lumina dimineţii), „«din nebunie nu se mai întorc decât nebunii»” (I, Nebunie), „preşedinţii ruşi/ sunt submarine/ în perfectă stare de funcţionare/ a ecranului/ autodistructiv” (II, Submarine), „cuţitele ce nu lasă urme/ sunt făcute din sânge” (III, Excludere). Apoi, trecute sunt vremurile când poeta scria „în delir despre structura nopţii NU în timpul urletelor/ copilului revoltat încă din faşă” (I, Blocul NU), de care îşi aduce aminte cu nostalgie mată, glacială, teribil de plictisită şi, mai cu seamă, dezabuzată. În schimb, neschimbate se dovedesc „intensitatea masivă şi rece pe care/ ţi-o dă boala” (I, Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată), observaţia perfect lucidă că „«nu reuşesc să înţeleg viteza decât în situaţia/ în care devine muribundă»” (I, Plimbare de seară) sau certitudinile aspre ale vârstei: „mişcările mele sunt reci şi precise,/ nu mai au căldura şi confuzia/ stupidă/ a tinereţii” (II, Am auzit cântece).

Ultimul ciclu pare un fel de epilog stins, dacă n-ar fi de fapt o puternică ars poetica, delimitând această „nonpoezie din ce în ce mai întunecată” (III, Autoportret). Iar poemul ce închide cartea se numeşte fără drept de apel Post-poezie. Paradoxul face ca textul cu pricina efectiv să nu apară tipărit, cel puţin în unele exemplare: subminată, pagina lipseşte nonşalant. Născut, iar nu făcut, ce să însemne oare asta? Izgonirea din poezie? Pentru că de renunţare nu cred că poate fi vorba. Chiar să nu ne mai spună de-acum absolut nimic una dintre foarte puţinele doamne ale literaturii române? Aşteptăm încă recidive, nu doar opere complete (adică îmbălsămări ante factum). Oricum, poezia rămâne poezie chiar şi când se ucide pe ea însăşi. Probabil cu atât mai mult. Pentru că post-poezia aşa numită conţine ca pe o condamnare la viaţă întreaga poezie anterioară de care încearcă să se detaşeze cu orice preţ. Adică, în cazul Angelei Marinescu, nu mai puţin de douăzeci de volume.

Fără doar şi poate, Intimitate închide un ciclu, prin care poeta ne dă impresia că s-ar întoarce la lumina dimineţii – aurorală sau nu, boreală sau nu – ca şi cum ar da-o în mintea pasivă a copilăriei. Nu ştim ce urmează, putem însă presupune. Autoarea mărturisea într-un filmuleţ că după fiecare volum şi-a spus că nu va mai scrie. Că ultimul său gest de frondă va fi abandonarea scrisului. Poezia negată, poezia NU. Editarea volumelor de Opere complete pare să răspundă negreşit acestei doleanţe interioare. Însă de la o poetă uriaşă ca Angela Marinescu te poţi aştepta oricând la orice. Chiar la negarea negaţiei însăşi.

Angela Marcovici, pardon?!? Teamă – şi clar – mi-e că în această împrejurare numele nefalsificat, de poetă-preoteasă demonică, va rămâne pe veci Marinescu. Angela Marinescu. În stare de versuri cu sângele încă năbădăios, revoltat până la capăt: „hemoragie masivă de neputincioşi între malurile/ înalte ale unui dumnezeu lichid şi ironic” (În afara mea).

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 79-80]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s