Violeta SAVU – Basaraba Angela

angela4

E o îndrăzneală să vorbeşti despre Angela Marinescu. Nu-mi este uşor să o fac, cu atât mai mult cu cât nu consider că am apetenţe pentru critica literară. Dar admir mult poetul Angela Marinescu şi de aceea am acceptat să răspund invitaţiei lansate de Revista Vatra. Admir poezia Angelei Marinescu, dar nu o iubesc, de altfel scopul poetei nu este de a obţine dragostea cititorului. Nu vrea să seducă, dar vrea să provoace (stări, controverse, idei, reacţii), iar asta îi iese nemaipomenit de bine. De ce nu iubesc poezia Angelei Marinescu? Pentru că este întunecată, otrăvitoare, amară, dură, pentru că încontinuu e prezentă boala. Este înspăimântător de realistă. Atunci când spune „mâna mi se umflă, de la-ncheietură, când scriu” nu e deloc o metaforă. I se întâmplă asta, pe viu, în momentul când scrie. Mă sperie forţa şi ferocitatea acestei poezii. Nu poţi iubi ceea ce te sperie, poţi fi însă copleşit şi fascinat.

Un volum recent, „Intimitate”, în care readuce ceva din inefabilul volumului de debut „Sânge albastru”, îl semnează cu numele de domnişoară, Marcovici. Nu mai ştiu în care articol am citit cum că numele de Marcovici parcă s-ar potrivi mai bine cu scrisul ei. Eu una i-aş spune simplu Basaraba Angela, îmi pare o combinaţie care sugerează deopotrivă: Basaraba – dramatismul (şi, o-ho-ho, câtă tensiune şi tragism găsim în poezia şi în biografia ei), iar Angela – genuinul (mai puţin evident, dar observabil la o lectură nu doar atentă, ci adâncită). Basaraba mă duce cu gândul şi la un vers din George Bacovia, că tot au fost destui care au numit-o pe poetă bacoviană. „Barbar, cânta femeia aceea”… Poeta îşi declamă şi ea barbar urletele de durere. Şi o face în sensul pe care-l dă Bacovia în poemul „Seară tristă”, aşa cum atrage atenţia criticul Constantin Călin: „«Barbar, cânta femeia aceea»… înseamnă că ea cânta aspru, straniu, dar (…) răscolitor, memorabil. Iritant, zguduitor, cântecul adăuga tristeţe la tristeţea celor deja trişti” (C-tin Călin – „În jurul lui Bacovia”, Ed. Babel, 2011) Iertată să-mi fie această divagaţie, dar am făcut-o pentru că atributele din citatul dat se potrivesc foarte bine cu ceea ce transmite poezia Angelei Marinescu. Mai puţin tristeţea, deşi nu sunt lipsite infuziile de melancolie. Dar tristeţea aduce cu sine şi resemnarea. AM refuză în permanenţă resemnarea, este o luptătoare, o amazoană a literaturii române contemporane. Aşa cum precizează şi redactorul Revistei Vatra, „Angela Marinescu a sfidat, cu armele cuvântului, boala, timpul, módele literare şi, nu în ultimul rând, idiosincraziile cititorilor”. În ultimii ani, a învins o luptă sau numai ea ştie câte cu cancerul… A declarat în poezie că un sân i-a dispărut. Pentru a demonstra că nu e o metaforă s-a fotografiat în bustul gol şi a publicat imaginea, oripilându-i pe cei care nu au înţeles că imaginea respectivă este un protest, un manifest şi un document despre maladia secolului. Un alt punct de vedere evidenţiază latura estetică, afirmând că fotografia respectivă este un poem, un poem vizual. Într-adevăr, fotografia este de o forţă expresivă devastatoare (felicitări şi fotografului Alexia Maria Udrişte). În orice fel (pozitiv sau negativ) ai vorbi despre poezia, caracterul sau… fotografia Angelei Marinescu, e cam imposibil să nu repeţi ceea ce deja ea a mărturisit în vreun poem… De multe ori folosindu-i identic termenii ei. Aşa că învingătoare rămâne Angela Marinescu.

Nu ştiu ce aş putea spune despre mult discutata influenţă a poeziei Angelei Marinescu asupra vocilor lirice douămiiste (mai ales ale celor feminine). Despre asta au vorbit critici literari redutabili şi poeţi remarcabili. S-au pronunţat asupra acestui aspect atât cei din generaţia poetei, cât şi cei (mai) tineri. Totuşi, nu cred că există vreun timbru poetic care să semene cu al ei. Ca să scrii ca Angela Marinescu ar trebui să-i fi trăit traumele, ori asta este imposibil. Dacă încerci să scrii ca Angela Marinescu, rezultatul nu va fi decât un eşec sau cel mult o pastişare. E ca şi cum cineva ar vrea să imite suferinţa unui erou care s-a întors de pe front fără un picior. Poate că un actor foarte talentat poate interpreta cu măiestrie un astfel de rol, dar oricât de bine ar intra în pielea personajului, rămâne impresia de trucaj, spectatorul ştie că în realitate actorul are ambele picioare întregi şi sănătoase. Nu vreau să spun prin asta că dintre poeţi doar suferinţa Angelei Marinescu este autentică. Dar la oameni diferiţi, traumele sunt mult mai diverse/diferite chiar şi decât caracterele lor. Pentru că boala vine cu caracteristicile ei şi atacă în mod diferit persoane care au acelaşi tip de temperament. Cine va scrie literatură în urma unor experienţe traumatice nu va semăna cu Angela Marinescu, ci va fi identic cu el însuşi, evocând o istorie personală autentică. Că în parte se pot găsi unele asemănări, ceva afinităţi, asta se poate întâmpla comparând, în mod aleatoriu, doi autori. Şi totuşi, dacă ar fi să spun că o anumită voce aş aşeza-o, cu admiraţie, în apropierea Angelei Marinescu, aceea ar fi a poetei Domnica Drumea. De altfel, cel mai recent volum al Domnicăi se intitulează „Vocea” (Ed. Charmides, Bistriţa, 2014). Angela Marinescu a manifestat şi ea un interes deosebit pentru această însuşire: „de ce pretutindeni vocea, vocea,/ vocea, corp sonor în plină dialectică cu sângele?”. Cele două poete nu seamănă prea mult la nivelul formei sau al fondului, cel puţin nu la suprafaţă. Dar la nivel empiric poezia lor transmite aceeaşi senzaţie de sufocare. Angela Marinescu îşi încheie „Fuga postmodernă XI” spunând că a „respirat prin pereţi”. Citind „Vocea” am simţit intensitatea unui ţipăt înăbuşit. Poezia Domnicăi Drumea, cu precădere cea din volumul amintit, este în esenţă diafană, melancolică şi graţioasă. Basaraba Angela este vulcanică, agresivă şi, aşa cum s-a afirmat (poate prea des), viscerală. Basaraba Angela ţipă pentru a-şi exterioriza revolta, nu pentru a afla vindecare. Nu pentru că nu şi-o doreşte, ci pentru că este convinsă că boala, extinzând – forme ale răului, de la nedreptate până la tiranie, mereu recidivează. În faţa acestei certitudini amare nu se poate resemna, considerând că ar fi un semn de laşitate. De aici şi anti-religiozitatea Angelei Marinescu, greu de tolerat de firile înclinate, fie şi uşor, spre bigotism. Sunt versuri care sfidează (în)dumnezeirea. Poate doar sfinţii, nici ei întotdeauna, nu s-au certat cu Dumnezeu când s-au lovit de mari nedreptăţi. Angela Marinescu are răfuiala ei cu ea însăşi pe care o prelungeşte certându-se cu Dumnezeu. E ca o coborâre în infern, o coborâre să-i spunem metafizică, deşi ştim că poeta nu agreează acest cuvânt. Altfel, sunt suficiente referinţe biblice în cărţile sale, iar antologia apărută anul trecut, numită deloc întâmplător „Subpoezie”, se citeşte ca o evanghelie, dar o evanghelie neagră, sumbră şi devastatoare. „sunt anonimul cu haine de călugăriţă”, declară Angela Marinescu în „Blues”.

Nu vreau totuşi să îmi exprim părerea doar despre zona tenebroasă a poeziei Angelei Marinescu, e drept că acolo sunt atinse cele mai înalte cote de originalitate, după cum critica literară a remarcat. Deşi anticalofilă, Basaraba Angela face parte din familia celor hipersensibili, care apelează la un limbaj agresiv din instinct de autoapărare. „nu am vrut să fiu violentă cu alţii, numai cu mine”. Printre rânduri, întâlnim nu de puţine ori izbucniri de tandreţe. „copacul sub care eram întinsă avea o coroană/ de frunze verzi de o splendoare nemaiîntâlnită”. Doar ocazional lumina este exagerat de puternică, agresând vederea. Cel mai adesea, cade cu atingere de catifea: „lumina părea să taie/ marginea de jos a întunericului nopţii cu o fâşie nemişcată/ de catifea albastră”; „plutea o lumină de seară înroşită în focul delicat al amurgului”. Mi se pare interesant cum după secvenţele ce conţin referiri la lumină, puse mereu între paranteze ca detalii, urmează pasaje abstractizante sau construcţii de imagini suprarealiste. Ştim că poeta nu şi-a propus să creeze imagini, deşi realizează asta în nenumărate rânduri, ci limbaj. Pune accent pe tensiunea cuvintelor. Nu se fereşte de epitete, nici chiar de metafore sau de verbalizarea abundentă. Dacă ar fi să aleg un predicat definitoriu m-aş opri la surprinzătorul, inovatorul şi atât de sfâşietorul „am întunecat” din „Puiul de lup”.

Mă opresc aici, având convingerea că nimeni nu va reuşi să vorbească mai bine despre Angela Marinescu decât o face ea însăşi. Mereu răzvrătită, refuzând cu obstinaţie lanţul (orice tip de înregimentare), atunci când vorbeşte despre puiul de lup, de fapt schiţează câteva tuşe de autoportret „Eliberată şi vie ca puiul de lup ce se întoarce în pădurea sumbră./ să-i rup gâtul, picioarele, labele, pielea, blana, ochii şi sângele./ dar el este întreg, nesfărâmat, nezdruncinat, nerecunoscut, nebun, neom.”

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 81-82]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s