Intimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeţi români contemporani care vor rămâne.

Printre cunoscătorii pasionaţi ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare şi un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăşi de la un volum la altul şi a avut o influenţă decisivă asupra unei bune părţi a poeziei scrise la noi după Revoluţie.

Aşadar, după cinci volume şi trei antologii publicate după 2000, Angela Marinescu decide să publice o carte underground (insistând de fiecare dată asupra acestui cuvânt magic) semnată cu numele său de fată, Angela Marcovici. Iar Intimitate a devenit în doar câteva luni, în ciuda circulaţiei restrânse impuse de faptul că volumul-samizdat nu a fost pus, din voinţa poetei însăşi, în vânzare, una dintre cărţile cele mai căutate, comentate şi admirate, aş spune că mai ales de către poeţii şi (atât de puţinii) critici tineri – sau încă tineri – care au crescut cu Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006) sau Întâmplări derizorii de sfârşit (2006), cărţi întâmpinate de fiecare dată ca apariţii exemplare, care au făcut, după cum am mai scris într-un comentariu la Probleme personale (2009), destule „victime” în rândul vocilor feminine ale generaţiei afirmate după 2000. Am folosit intenţionat ghilimelele pentru a nu fi înţeles încă o dată greşit – afirmând că Angela Marinescu a vampirizat cele mai noi apariţii din zona „liricii feminine” (deşi nu ştiu cât mai putem vorbi în momentul acesta despre lirică aşa cum era ea înţeleasă în trecut), doream să afirm că, din punct de vedere strict tehnic, poeta a arătat o inteligenţă care nu ţine atât de tehnicitate sau de egotism scriptural, cât de voinţa de a rămâne mereu proaspătă şi actuală în raport cu noile cuceriri ale limbajului şi ale poeticităţii. Efectiv, Angela Marinescu a avut puterea şi mobilitatea de a rămâne contemporană cu generaţiile care s-au succedat, depăşind cu propriile lor arme aproape toate prezenţele feminine care au încercat să se afirme în direcţia inaugurată de ea. Evident, nu sugerez că a început să scrie ca junele 2000-iste (rezultatul ar fi fost, cel mai probabil, un dezastru), ci intuiţia mea este că a reuşit să catalizeze şi şi-a apropriat toate „cuceririle” poetice ale noutăţii şi ale strictei actualităţi literare. Şi-a luat înapoi de la debutante ceea ce fusese infuzat chiar de ea, şi nu atât de poete ca Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea sau Gabriela Melinescu.

Mai contemporană cu Angela Marinescu (şi încă mai nouă decât ea) nu putea fi, aşadar, decât Angela Marcovici. Pe scurt, în cărţile precedente vedeai cum poetele generaţiei mele (ale căror principale atuuri – visceralul şi sexualitatea, imagismul greu şi întunecat, obsesia eului traumatizat) erau depăşite prin chiar formulele pe care încearcă să le genereze (fiecare cu personalitatea, talentul şi ofurile ei) de fiecare nou volum al Angelei Marinescu, ce părea să încorporeze substanţa sintactică şi lexicală a poeziei care se scria sub ochii ei – şi faţă de care a rămas întotdeauna, spre deosebire de aproape toţi ceilalţi 60-işti, extrem de atentă şi de curioasă. Exemplul cel mai grăitor mi se pare Întâmplări derizorii de sfârşit, dar ne-am putea uita din nou şi înspre Probleme personale –, şi nu atât virulenţa sau spiritul tot mai certăreţ şi mai plin de ifose al 2000-istelor era în joc, ci suflul vital al textelor lor. Noutatea lingvistică şi jucăriile preferate ale tinerelor furioase de acum. Înţelegând acest mecanism (şi făcând un simplu exerciţiu comparativ între cărţile Angelei menţionate mai sus cu primele cărţi scoase în acei ani de fracturiste, feministe şi „viscerale”), această poetă a cărei unicitate e întotdeauna determinantă (chiar şi când devine confuză ideatic, imprecisă ideologic sau zăboveşte asupra unor idei ce nu pot fi exprimate coerent decât în propria-i manieră poetică) s-a dovedit nu doar unul dintre cei mai importanţi poeţi români, ci mai cu seamă un spirit capabil în permanenţă să se autodepăşească (mizând mereu, în fapt, pe temele dintotdeauna ale poeziei sale – marginalitatea, boala, suferinţa, corporalitatea zdruncinată sau dualitate sex-mistică – pentru care ne putem întoarce la Parcul din 1991, cam pe când 90-iştii de abia îşi începeau asediul asupra establishment-ului).

Intimitate nu doar că nu seamănă, în ce are mai izbitor, cu nimic din ceea ce se scrie astăzi în poezia noastră, dar pare să fie, pe de o parte, punctul extrem de dezvoltare a temelor şi motivelor Angelei Marinescu, şi, în plus, cartea sa cea mai concisă (dar şi cea mai subţire) şi cu fisuri de abia vizibile – poate atunci când face apel la sintagme sau motive pe care le ştim prea bine din cărţile anterioare, devenind astfel, din punctul meu de vedere, ceva mai puţin Angela Marcovici decât şi-ar fi dorit: „crucişătorul Potemkin/ nemişcat/ pe apele adânci/ ale Mării Nordului./ ruşii când reuşesc/ rad/ chiar/ tăcerea sexuală”.

Cu excepţia câtorva poeme ceva mai puţin intense (nu însă şi contrastante în echilibrul interior al plachetei), Intimitate are câteva piese care obligă cititorul la relectură şi surpriză continuă („Lumina dimineţii”,  „Blocul NU”, „*** (nimic nimic nimic…)”, „Plimbare de seară”, „Sfârşit”, „Autoportret”, „Artificial” sau „Post-poezie”). O plachetă din care, în punctele ei maxime, în încheieturile care o fac atât de strânsă şi de şocantă (nu, nu despre şocurile de mucava ale vorbirii fără perdea sau ale metafizicii de gargară vorbesc aici) se poate cita copios, poate mai puţin din partea a doua (din cele trei ale unui volum ce conţine, în definitiv, doar 25 de poeme) – aceasta amintind cel mai mult de Angela Marinescu post-2000 despre care am vorbit deja destul în prima parte a articolului.

Desigur, Angela Marcovici nu a scăpat de tot de Angela Marinescu, de ticurile şi toanele pe care i le ştim. De sora adorată, de călugăriţă, de Eleonora, de pereţi şi de nebunie, de sânge şi creier, de tuberculoză, de irepresibila tendinţă de a folosi neologisme şi cuvinte din sfera tehnică sau medicală, de unele stridenţe care îi definesc stilul şi practica poetică, însă precizia, profunzimea  – care la A.M. nu e niciodată fardată sau cu ochii daţi peste cap, ca la poeţii care ştiu că ştiu totul –, sentimentul de pumn primit în stomac după citirea câtorva texte din Intimitate sunt garanţia că ne aflăm în faţa unei cărţi întru totul adevărate: „în capitala unei ţări/ cu graniţe din ce în ce mai nesigure// să (nu) port/ haine de plumb/ mate elegante/ academice// deoarece suntbătrână. suntinocentă. suntautistă.// sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit/ în preajma sinuciderii./ «trebuie scoasă din joc», ar spune/ marii noştri poeţi./ nişte lichele înnăscute./ cum au făcut mamele lor să le reuşească?// o noninterpretare din ce în ce mai absconsă./ un nonloc din ce în ce mai izolat./ un nonbuncăr cu uşile şi ferestrele zidite./ o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.”

Nu e câtuşi de puţin întâmplător citatul din Woyzeck al lui Georg Büchner cu care se deschide cartea: „Woyzeck e disperat”. Faimoasa piesă a doctorului german mort la 23 de ani, neterminată de altfel, şi redescoperită/ reinventată la începutul secolului XX, iar apoi, cinematografic, de Werner Herzog, rămâne, după aproape două secole, un comentariu violent despre abrutizare socială, despre sărăcie şi neputinţă, crimă şi moralitate. Neînchegat şi antiteatral, Woyzeck a devenit, „remasterizată” în variante succesive, o piesă de rezistenţă a dramaturgiei europene. De aceea, fundamental antiteatrală şi antiretorică, Angela Marcovici alege acest moto simplu şi sugestiv: ea nu scrie o poezie despre marginalitate, ci dinăuntrul marginalităţii („rămâi aici,/ aşezată pe graţie şi pe-ntuneric,/ pisică a celor veşnice,/ rămâi cu noi, nenorociţii.”; „(…) m-am prăbuşit pe stradă, am devenit dintr-odată/ un copil al străzii, fără nicio şansă,/ ce mai trage pe nări doar voluptatea drogului şi-a morţii”; „nu sunt bună de nimic/ pe cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din care/ ţâşneşte/ urină”) şi a descompunerii oricărei dorinţe de a mai face poezie, cu „vibraţiile matematice ale suferinţei adânci”, cu faţa la perete, percepându-i structura de profunzime, ca un detector atomic, pătrunzând adevărul ardent şi nemilos al bolii şi al singurătăţii.

Intimitate iradiază poezie aşa cum reactorul de la Fukushima a răspândit material radioactiv luni de zile după explozie: „(…) poate că totuşi, atunci, demult, când alergam înspre/ tine, atât de tare încât mi-am zdrobit capul/ de-un stâlp/ şi din cap a ţâşnit umbră şi întuneric,/ ca nişte schije/ sau, poate, când şi mai demult, noi doi, din scaunele/ noastre cu rotile, deoarece eram handicapaţi,/ ne-am atins, mai întâi mâinile, apoi, separaţi şi/ indiferenţi, am privit cu o mare intensitate cerul/ până s-au sfărâmat scaunele cu rotile şi noi ne-am/ trezit direct pe asfalt, ca două animale bolnave,/ în jurul cărora s-au strâns: 1. mulţimea, în cercuri/ compacte şi din ce în ce mai strâmte/ 2. melancolia şi 3. moartea/ de trei ori M, adică nimic. (…)”

Luându-l pe NU („Blocul NU”) în braţe atât de vehement şi de concentrat cum parcă nu a mai făcut-o niciodată, nihilismul este desăvârşit, iar poezia dispare în „locul locurilor indiferente”.

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 77-79]