Trei propuneri în proză: Valentin Covaciu, Crista Bilciu și Marinela Opriș

covaciu

Valentin COVACIU

Omul de Tinichea (fragment)

 

Vineri. Ajung la locul de odihnă, ca de obicei, cu o oră mai târziu decât restul colegelor. Vă comandați meniul zilei? Da, tu? Da. Normal. Împart biroul cu 3 colege simpatice, ne înțelegem rezonabil, uneori chiar bine, alteori le sunt recunoscător că mă suportă. Lucrez într-o baracă de aluminiu, aproape de oraș. Fetele se hotărăsc ce vor, aleg și eu – un meniu întreg normal, ca de obicei, că asta-i singura masă mai de Doamne-ajută pe care o iau în zilele lucrătoare.

Râdem, glumim, dar, vorba aia, nu-i drept râsul nostru. Nu-i nici foc mare, cum mai glumesc cu Dorka, doar zilele alea dinaintea vagului, dar inevitabilului termen de tipar. A… asta era, un pic de harababură prin hardughia firmei că e ședință, mare ședință mare, cu agenții. Cum am lucrat și eu o vreme în vânzări, cred că sunt printre… cam singurul care empatizează cât de cât cu oamenii ăștia, așa că nici nu mă intrigă, nici nu mă amuză, nici nu mă deranjează gălăgia pe care o fac.

Vreți să veniți la un spectacol de teatru pe seară? Dorka – Nu. Răspunsul ei clasic la orice s-ar întâmpla în afara hardughiei, hai, mai departe de 20 de metri de hală. Reka – un fel de nu mai altfel. E un spectacol despre români și maghiari, scris de, regizat de, așa și pe dincolo, degeaba. A… colegele mele sunt maghiare, ca, de altfel, aproape toți ceilalți colegi. Treabă ce-mi place teribil, dar altceva încerc eu să-ți povestesc aici. Coboară și Zsazsa în trecerea de socializare prin biroul nostru, îi spun și ei de spectacol, așa și pe dincolo, trebuie să plimbe câinele. Zsuzsa vine abia după-masă, pe ea oricum nu o mai chem.

Bun… vine mâncarea. Mănânc doar supa și-mi las felul 2 pe mai târziu, de ce? Nu știu. Pe la 4.30, încep să mă foiesc, la 5 mă car, la 7 începe spectacolul, numai bine. Mi-amintesc de felul 2 lăsat în sala de mese/sala de ședințe (după nevoi). Ia-l și mănâncă-l, că mori de foame, apoape, dar nu-i. Ți l-o fi mâncat vreun agent ori șefu, îmi spune Zsuzsa. Râde, râd, dar mi-e foame.

Nu-i bai. Ajung acasă, îmi fac o cafea, sudez câteva țigări, mi se taie pofta de mâncare. Ajung în fața, să-i spunem, teatrului, îl salut pe regizor, era într-un colț, fuma și-ntâmpina cunoscuții, nu era vizibil emoționat, dar cred că era. Mă-ntreabă dacă mi-am făcut rezervare. Ăăă… Nu. Trebuia să-ți faci! E foarte multă lume, am început deja să facem rezervări pentru reprezentația următoare, dar stai până intră lumea și vedem. Am băgat două țigări, deja mă lua foamea cu senzații de leșin. Pfuu… au trecut vremurile alea când o ardeam ca un zeu toată ziua pe burta goală. Mă-nghesui printre oamenii care stau la coadă și-mi fac rezervare, pentru 2 persoane, la următorul spectacol, sâmbăta viitoare de la 16.00. În drum spre casă mă gândesc că de ce naiba mi-am făcut rezervare, că e fix în weekendul ăla lung în care vreau să merg în Cluj. Și de ce pentru 2 persoane? Pfuu, nu știu, lasă că o iau pe soră-mea cu mine, oricum nu o scot niciodată nicăieri.

Și se mai face o dată vineri, luăm salariul. Mă duc, nu mă duc în Cluj? Măi, dar vreau să văd spectacolu ăla și mi-am facut și rezervare, pfuu… 2 locuri, nu se face să nu mă duc. Bine, merg la spectacol, dar cu cine, că soră-mea e la prietenul ei în Barcelona? Vedem. În cel mai rău caz cu mine. Zsazsa trebuie să plimbe iarăși câinele, Dana e răcită, nu iese din casă până luni sau așa ceva, Alina nu vine, că nu vine, daaaar, știi că e Dora în oraș? Aaaa? Nu, nu știu. Vrei să ieșim cu ea pe seară? Dăăă, da. Nici nu m-am mai întrebat de ce mie nu mi-a scris nimic.

Și… Ne-am văzut. Am zâmbit, apoi ne-am luat în brațe și-am fi stat o veșnicie așa. Eram ok. M-am mutat de-acolo, am stat o vreme cu Alex, apoi ne-am despărțit, acum stau cu o fată, tu ce-ai mai făcut? Nimic important, am o viață chiar anostă, am un job drăguț, altfel… mi-am propus să nu fac nimic anul ăsta.

Știi că nu am făcut de fiecare dată ce am simțit?! Mi-ai spus. Toți facem asta câteodată și de puține ori luăm cele mai bune decizii, ți-am spus. Și-mi spun că n-avem de ales, trebuie să trăim cu ce facem și ți-am spus că nu-i bai. Picioarele noastre se atingeau, se depărtau și se atingeau iarăși. Nici măcar nu am ieșit la țigară cât am stat în localul ăla. Ne-a făcut Alina o poză, toți trei, mă uitam în ecranul telefonului, te vedeam cum te uitai la mine din dreptunghiul ăla și nu aveam nicio șansă să fiu supărat, n-am fost niciodată.

De ce te-ai întors? De ce? De ce? Când te-ntorci? Nu știu, dragă Dora. Mă voi întoarce, dar vreau să fac ceva aici. Ce? Te bagi în politică? Am început să râd. Nu, dar nici ce vreau să fac nu știu prea bine. Te-am condus pe jos până acasă, a doua zi deja aveai avion înapoi. Ne-am îmbrățișat iarăși și ne-am pupat și să avem grijă de noi.

Și acum mi se boțesc buzele ca atunci… înainte să plângi… mi-e doar dor. Și zâmbesc.

Avionul se apropia de sol. Câmpurile erau arse, uscate, galbene, pista de aterizare pușcată, crăpată, din asfalt ieșeau smocuri de iarbă moartă. Când a atins pământul nu mai era în mine niciun cuvânt.

Când a murit bunicul, tata, m-am dus la lucru la restaurantul ăla indian. Mă angajasem de puțin timp acolo, condițiile erau mizere, colegii ciudați rău și manageru mi se părea isteric din cale-afară. Renunțasem și la duminica de fotbal cu tibetanii, mă bucuram doar că aveam miercurea liberă, când și programul tău era mai lejer. Eram la țigară, în spate, vine un coleg cu o sticlă de votcă. I-o întinde altui coleg, apoi mie. Trag o dușcă zdravănă și mă gândesc la bunicul. Apoi îl întreb dacă e ziua lui. Ha? Nu era. Atunci… Take, drink, take, take, you Romanians drink strong. Au intrat și au lăsat sticla afară, eu mai aveam din țigară. Am luat-o și am aruncat-o în containerul unde zvârleam resturile din bucătărie. Intru și mănânc două felii de lămâie. În pauza următoare celălalt coleg mă-ntreabă ce am făcut cu sticla. Am aruncat-o. Well done. Vine boss-ul. Atunci i-am urât. Să-i fut în gură pe toți sau, mai livresc… oleacă „bag pula-n lume și v-o fac cadou”, vorba lui Bug Mafia.

Apoi am început să mă împrietenesc cu mai toți colegii chiar și cu boss-ul mă-nțelegeam bine, care, în afară că era scârțar, mi s-a părut un om chiar mișto. Da… munca era grea al dracu. Alergam în continuu ca un mustang printre mese ocupate de țărănoi care mâncau ca sparții. Și-am cărat la orez și la curry de-mi tremurau picioarele. Și eram prea puțini și nu puteam să dorm noaptea. Deloc. Boss-ul m-a sfătuit să meditez. Bun sfat, nu zic, numai că creierii mei erau turați ca un motor încins pe o linie dreaptă. Și-mi era dor încontinuu și de tine și de Castor, îl știi, mă vedeam cu el și mai rar de o dată pe săptămână, deși locuiam cam la o jumătate de oră unul de celălalt. Noi vorbeam pe Skype, tot mai rar. Mi-era dor să mai merg cu Phong la fotbal în Regents Park. Mi-era dor și de țară, vag, mai clar de oameni, de locuri, de munții și pădurile noastre, ale mele și ale lui tata, pe unde ne plimbam noi, după bureți și cai verzi cu ranița-n spate de dimineața până noaptea.

Și aaah! Băncile, dragostea mea! Mă-nțelegeam așa de bine cu tot personalul bancar din Ilford și-mprejurimi că, după ce m-am certat și am făcut jumătate de oră de circ cu ceva tipă – asistent manager la Barclays și mai că n-am băgat-o în pizda mă-sii pe tipa de la Lyods, am primit în sfârșit o scrisoare de la RBS, după două interviuri pașnice, chiar amicale.

Atât așteptam. Urma să am sfântul card. Și să uit de zilele în care mă simțeam ca nenea K din Castelul, când cei de la agențiile de recrutate îmi spuneau, uai, avem un job, acolo, așa și așa, să vii mâine, să aduci aia și aia și cont. Ha? Pula cont. Apoi merg la bancă. Ok, să vedem, ok, ok, vă mai trebuie asta și o scrisoare sau un fluturaș cu salariul, știți, de la locul de muncă. Ha? Pula job. Apoi… înapoi la agenție, că hmmm…, că… că fără cont pula job și fără job pula cont. Păi, pentru început ai putea să fii plătit în contul unui prieten. Și te ia și te du și vorbește. Castoru încă nu avea, cei care aveau… că să vezi, că dacă… poate… că să vezi, că așa și pe dincolo, că… știi ce? Din pulă.

Buuun. Și urcam io scările așa bucuros de nu mai puteam. Intru în cameră, pun plicul pe frigider, îmi deschid o doză de bere, pun niște muzică în surdină, îmi rulez o țigară… Deja știam ce-i în plic. Important era că venise, restul erau detalii, cum ar fi detaliile contului și data când voi intra în posesia sfintei bucăți de plastic. Și-mi aprind țigara, deschid geamul, iau plicul și mă rezem de pervaz. În două rânduri sunt informat că… pula cont. A fost prima dată în viața mea când am primit o veste de mi s-au înmuiat genunchii, am mai avut eu zile și nopți, când am dat din picioare și-mi venea să rod salteaua, dar atunci aproape că s-a făcut întuneric. Nu am chiar căzut din picioare, nici mult nu mai era. Emoțional paralizasem. Nu mai eram nicicum. Mă gândeam că poate ar trebui să plâng, poate ar trebui să fiu furios și să urlu, să sparg ceva, nu-mi venea nimic. Mi-am rulat un cui. Și am început să râd înfundat. Gândindu-mă că ar fi trebuit să-mi vină să iau tot rahatul ăla de oraș în spate și să traversez cu el așa în cârcă toată Anglia și Țara Galilor și să-l arunc peste Irlanda exact în mijlocul Oceanului Atlantic. Nu-mi venea nimic.

Mai știi? Mi-ai spus că nu am făcut sau că nu am spus nimic rău sau… așa ceva. Te cred, te-am crezut, dar știam și știu că nu-i așa.

Anul ăsta am încercat să vorbesc cu cât mai puțini oameni, să mă leg de cât mai puțini oameni, ceva nu mai funcționa în mintea mea, nu mai eram sigur de nimic. Și ultimul lucru pe care mi-l doream era să transmit confuzia asta mai departe. Bine, nu mă întorsesem gata fixat așa, mi-a luat ceva să-mi dau seama că nu sunt bun de nimic și că-i musai să-mi dau o pauză.

Sfârșit de ianuarie, mi-era dor de zăpadă și dor de oraș. Mi-au trecut într-o jumătate de oră. De la aeroport ne-a luat cu mașina o mătusă de-a Castorului. Maică-mea și cu soră-mea stăteau într-o garsonieră în Mureșeni, doar să aungi în cartieru ăla și-ți piere cheful de viață, dar să trebuiască să locuiești cu mă-ta și cu soră-ta într-o cameră, cu bucătăria în mijloc, cu boiler în baie, c-un duș din care venea atâta apă caldă, că dacă nu te mișcai cu talent rămâneai cu zoaiele săpunite pe tine… să te fuți în ea de viață! Și mă-ta-i falită și tu te-ai întors din marea Londră plin de datorii. Nu-ți mai vine nimic. Pe la milocul lui februarie, am găsit într-un caiet, urcasem în părculețul de la Maternitate, fusesem prin Cluj, pe la Bobdiliu, și mai aveam ceva haș, atunci au ieșit din mine două răhățele și cam asta a fost tot pentru luni multe.

Mă-ntâlneam cu Dan, cu Alina, cu Miha, cu Bob, cu oameni dragi altfel, dar nici cu ei nu eram în stare să comunic. Vorbeam chestii cât mai anoste cu putință sau nu vorbeam nimic, dacă încercam să spun ceva… mai ales despre mine, creierii parcă mi se lichefiau, totul se amesteca și nu găseam nimic de spus. Aș fi putut spune oricum orice, numai că nu puteam, nici cuvinte nu mai găseam. Eram cam deprimat și cam retardat.

Venisem cu planuri, cum să fac aia și aia, să așa și așa, aveam chestii de rezolvat, lucruri de pus la punct. Nimic realizabil. Am început să înțeleg că nu are niciun sens să pun presiune pe mine. Să scriu nu puteam, dacă încercam… mă luau toți dracii. Să vorbesc, cam tot atât. Aveam momente când mă simțeam bine și trebuia să profit doar de ele, atât cât să mai supraviețuiesc un pic, atâta timp cât voi fi având nevoie să-mi las în urmă nevolnicia ca pe amintirea unui vis tâmpit.

Bine, nu asta voiam să-ți povestesc.

De ce m-am întors? Bine, altceva vreau să-ți povestesc, dar ajungem și acolo. Până atunci să vedem cum o scot la capăt cu de ce-ul ăsta. Nu o voi scoate, să fim serioși J

Inițial vorbisem cu Castorul să venim în vacanță câteva zile, apoi m-am răzgândit, n-am mai vrut să vin deloc. Începusem să-mi caut alt loc de muncă, îmi dădusem și demisia, de vreo două ori, de la restaurant, mai pe scurt îmi complicasem iar existența mai mult sau mai puțin inutil. Găsisem un jobuleț mișto. Unu la mână că nu aveam nevoie de card. Doi la mână era în Camden Town, de luni până vineri, program de dimineața până după-masa, banii erau puțini, dar decenți pentr-un românache obosit. Faza nasoală era că mai aveam de spălat vase, chestie cu care nu mă împac nici în civilie. Mai erau niște lucruri de strâmbat din nas, dar se putea trăi cu toate alea. Bun… numai că după 3 zile de cheltuit groază de bani pe transport și mâncare nu m-au mai sunat. Ironia teribilă e că m-au sunat fix în ziua când am ajuns în țară. Buun. Treaba, pe moment era nasoală, nu mai aveam job și nu aveam de gând să-ncep iarăși să fut lumea la cap pe facebook că-s falit în Londra și că n-ai niște biștari de-mprumutat pe nu știu când. Că dacă mă mai întreba cineva dacă n-am backup, îmi făcea implozie capul pe loc. Așa că m-am dus la Castor, i-am spus că mă-ntorc în Mureș, mi-a luat bilet, i-am dat banii, aveam ceva rămășițe, după călătoriile în Camden Town, apoi m-am dus la restaurant și le-am spus că pot să mai lucrez atâtea zile, că atunci am biletu de avion, și că-mi bag picioarele în ea de Londră. A fost ok, am mai lucrat vreo 9 zile și cu una cu alta am ajuns nu chiar cu mâna-n cur într-un fel de acasă.

Am chestia asta pe care nu mi-o pot scoate din cap. Și nu știu cum și când mi-a intrat. Mă trezesc dându-mi seama că-mi tot spun abia aștept să ajung acasă.

Abia aștept să ajung acasă… Nu știu cum să povestesc treaba asta, nici nu-mi dau seama cât e de povestibilă, bag seamă că-mi scapă cumva ce aveam de gând să-ți povestesc. Ha, ha, ideea e că… știi, atât de des foloseam expresia asta la lucru, că Dorka începuse să facă mișto de mine, ideea e că… ideea e că… mi-era dor de Bicaz, de Telec, mai exact, de curtea, de casa bunicilor, de priveliște, și, mai exact, de bunică-mea.

Îi tot spuneam Castorului. că abia aștept să ajung acolo, că mă va liniști, umple de energie… și că voi merge să stau o săptămână, poate două. Am fost pe la începutul primăverii trecute, încă era zăpadă și era frig. Am rezistat o seară, o noapte, o zi și încă o noapte, atât. Nu am avut energie nici să merg să văd mormântul bunicului și m-am întors mai stors, mai distrus decât plecasem. În toamnă, când a pus bunică-mea parastasul de un an după bunicu-mio/ pentru bunicu-mio, a fost altfel. Tot puțin am stat că trebuia să mă întorc la muncă, dar a fost super. Am râs o grămadă cu bunică-mea, am făcut mișto, caterincă, nazuri, am gătit păstrăv la cuptor, a luat foc hornul, am văzut mormântul, am fost la biserică… toate problemele și necazurile au fost doar motive de glumă și caterincă – rezolvăm ce mai putem, de restul râdem. Nu m-am împăcat cu tata că nu țin minte să fi fost certați – a fost bine. Știi… bunică-mea e ultimul bunic pe care-l mai am. E o treabă și asta, nu știu… Ea m-a dus de mânuță în prima zi de școală și m-a predat domnului Macovei, suntem într-a-ntâia, așa spunea, suntem într-a-ntâia, apoi a venit cu mine și s-a mândrit nevoie mare, deși eu nu pricepeam mișcarea, când am căpătat coronița, și-n clasa a doua, în prima zi, tot cu ea m-am dus, de mânuță, chiar dacă începuse să mi se pară deplasată treaba asta, că eram mari de-acuma, suntem într-a-doua.

Altfel, situația e cam nasoală, dar ea e bine, se descurcă și mă bucur că măcar nu sunt la ani lumină distanță și că… știu că prea mult nu am cum să o ajut, cel puțin să o mai fac să râdă câte una bună tot mai cred că pot. Ce m-a bucurat cel mai mult a fost că am reușit să o bine dispun suficient de mult încât să-mi permit să fac nazuri ca un copil râzgâiat de 5 ani, fără să o supăr.

E ianuarie, anul ăsta, anul căruia îi tot spuneam următor și mă simt nu foarte departe de unde eram anul trecut pe vremea asta, doar puțin mai așezat și puțin mai împăcat. Puțin.

Când eram în Londra încercam să-mi amintesc, să-mi dau seama, care e prima amintire pe care o am. Nu am reușit. Mama, bunica, mi-a povestit cum a fost cu/la nunta alor mei. Frumoasă nuntă și mare, dar înainte și mai mare tărăboi. Îți voi povesti și despre faza asta mai încolo. Ideea e că nu mi-e foarte clar de ce m-am întors, la fel cum foarte vag știu de ce m-am dus și vag știu sau nu știu de ce am venit. Doar atât a rămas nestingherit cu mine, șoapta asta din cap, că abia aștept să ajung acasă, într-un fel de acasă.

save draft

***

crista-bilciu

Crista BILCIU

Atinge-mă (fragment)

 

„Dă-mă pradă mângâierilor tale”

(scrisoare de dragoste sumeriană 2037 î.e.n.-2029 î.e.n.)

 

 

Matilda era o femeie pe care nu o atingea niciodată nimic.

Înainte de asta, fusese o fetiţă timidă pe care nu o atinsese nimeni. La baia de duminică, Tatamama îşi punea mănuşi groase, de cauciuc galben şi un strat generos de clăbuc, ca să evite orice contact fizic. Dacă ar fi putut, ar fi spălat-o îmbrăcată, economisea şi timp cu rufele. Baia era cel mai intim moment în familie: buretele dur, învelit într-o pânză abrazivă, cu care îi râcâia spinarea, gâtul şi braţele subţiri; părul lung şi fragil, aproape transparent, frecat îndelung şi agresiv cu şampon de urzici; pe urmă peria care muşca din pielea capului, încâlcind şuviţe ude; ochii roşii, lăcrimând săpun şi lichidul verzui-gelatinos al şamponului; prosopul apretat, grunjos, care zgârie pielea şi lasă vânătăi pentru ca, uite, să arăţi şi tu a pui de om, nu a pui de bodaproste. Şi Tatamama, mereu mirosind a proaspăt întors de la serviciu, cu mâini mari muncitoreşti, labe de lăcătuş, bombănind şi strigând furios: Tilda, nu mă mai stropi! Tilda, uite ce ai făcut pe jos! Tilda! Tilda!

Dragostea era o formă de tortură… Poate de aceea a fost recunoscătoare pe la 6 ani, când era deja prea mare să i se facă baie, pentru toate bătăile pe care le lua. Cele scurte, ca nişte ploi de vară, executate virtuos la băţul de pescuit din bambus şuierător. Cele lungi şi metodice, aplicate cu cureaua cu cataramă din metal greu. Şi alţi copii din bloc luau bătaie, Lenu a luat odată, o singură dată, atunci când a fugit de acasă, un dos de palmă, iar imediat pe urmă tatăl ei a luat-o în braţe plângând.  Când îşi imagina scena asta, Tilda vedea un fel de icoană, la care era gata să se închine, tatăl şi fiica într-un grup statuar. Singura dovadă a Tildei că fusese şi ea o dată îmbrăţişată era o fotografie veche, sepia, cu un colţ ros, în care Tatamama, în salopetă cenuşie, cu dungi albe, o ţinea în braţe şi iarba cenuşie îi ajungea până la brâu. Tilda avea o rochiţă de un alb murdar, faţa mică, strânsă de la soare şi două degete întinse profetic către fotograf. Nu putea fi ceva atât de îndepărtat, Tilda îşi amintea încă salopeta aceea cu dungi: era cărămizie.

Tilda era un copil rău. Copiii răi sunt mângâiaţi cu băţul, unde dă Tatamama, acolo creşte. Băţul era folosit să îi frăgezească puțin carnea, să i-o îmblânzească şi să o aşeze la locul ei pe schelet, ca pe umeraş. Asta se chema modelare. Aşa se transformau toate corpurile mici şi dolofane, de fetiţă, în corpuri lungi, elegante, de femeie, corpuri gata să fie răsplătite prin mângâieri şi atingeri dintre cele mai miraculoase. Să fii femeie era un ideal, femeile aveau fiecare dreptul la dragoste – şi nu doar la dragoste din aceea violentă, ca mătuşa Nuşi, care o încasa ori de câte ori unchiu Fane se întorcea de la crâşmă zgâlţâind balustrada din bloc. Orice femeie avea dreptul legal la un soţ, iar soţii aveau nişte mâini făcute special pentru dragoste şi pentru atingeri, asta, evident, dacă aveai formele potrivite şi la locul lor. Pe Tilda o dusese odată Tatamama la nuntă la restarantul „Cocoşul de aur” şi acolo, imediat după melodia „Mac mac mac”, văzuse cum, în penumbră, odată cu muzica lentă care se înşuruba încet în minţile cuplurilor din ringul de dans, din trupul bărbaţilor, ca din nişte copaci mari, umbroşi, creşteau parcă mii de crengi cu palme şi degete,  care se încolăceau în jurul partenerelor lor,  măsurându-le prin toate locurile acelea atât de elegant curbate sub rochii şi trupurile femeilor păreau dintr-o dată electrizate, înviate din morţi, se răsuceau lent, se unduiau şi tremurau de bucurie. Pentru un moment ca acesta merita să rabzi orice. Dar, oricât de destoinic răbda Matilda, zile în şir, bătăile tot nu o transformau în femeie. Tilda îşi apăsa în fiecare zi mâinile pe pieptul mic, de unde nu părea să izbucnească subit nicio pereche de sâni, îşi măsura cu ambele palme picioarele, prea scurte, şi îşi ţuguia demonstrativ buzele în oglindă. Într-adevăr, carnea frăgezită creştea, rochiţa ei preferată, albastru-azur, cu trandafiraşi coloraţi brodaţi la două degete de tiv, îi devenea din ce în ce mai strâmtă, dar ceva nu mergea bine, Tilda nu avea nimic din rotunjumile care curgeau pe muzica de la „Cocoşul de aur”, nici cu siluetele glorioase ale manechinelor din revista „Femeia” sau ale actriţelor de pe coperta almanahului „Cinema”. Pe alea, bărbaţi eleganţi, cu costum şi pălărie, le strângeau în braţe cu un picior ridicat la spate, apoi le duceau la un restaurant scump şi le cumpărau flori, neapărat trandafiri albi, pe urmă le lăsau să adoarmă la pieptul lor moale şi cald, în taxi.

Aşa că, în perioada bătăilor, Tilda se simţi păcălită şi se răzvrăti. Mai întâi, îşi dădu seama că rămăsese nostalgică după băile de duminică din primii ani şi le continuă, mult mai dese, de una singură, ori de câte ori Tatamama era la fabrică. Baia o făcea conştientă de sine, aburii fierbinţi trezeau în ea pe Tilda cea din interior, cea pe care o descoperise tot în baie, privindu-se minute în şir în oglindă. Tilda cealaltă se numea Adilt. Venea dintr-o lume întoarsă, unde totul era permis, cu o singură condiţie: să nu treacă nimic dincolo de oglindă. Era un târg cinstit. Adlit i-a făcut primul cadou, atunci, la 6 ani. O învăţă să-şi ducă mâna acolo unde se spune că băieţii au altceva decât fetele. Locul acela era moale, mătăsos şi cald şi Tilda îşi odihnea acolo degetele în fiecare seară, înainte de culcare. Mâna ei devenea tot mai curajoasă şi mai puternică. La început, Tilda s-a speriat, a crezut că ceva nu e în regulă cu ea, s-a temut că, prin vreo greşeală, mâna aceea nu era a ei, că îi crescuse, la naştere, o mână de bărbat. O mână de femeie trebuie să fie cuminte şi supusă, moale, învârtind îmbufnat un cârlionţ sau aşezată pasiv pe genunchi. Bărbatul este cel care creează, care modelează, care dă viaţă… Pe urmă, Matilda se hotărî să facă pace cu mâna răzvrătită pentru că, mai mult decât să fie atinsă, îşi dădu seama că îi place să atingă.

De atunci începu să caute în jur, cu degetele, ceva la fel de fin şi de plăcut la atingere ca sexul ei. Interiorul zemos al unei roşii. O secţiune, cu un cuţit foarte fin, printr-o banană lucioasă. Când n-o vedea nimeni, Tilda se lipea de lucruri. Îi plăcea să închidă ochii şi să parcurgă casa de la un capăt la altul, călăuzită de un deget. Lucrurile se lăsau atinse şi dezmierdate. Căuta texturi, era dependentă de ele, le devora cu voluptate. Luciul uşor striat al mesei de lemn masiv, lăcuit, din dormitor. Cilii micuţi, poroşi, ai foii de hârtie pe care îşi făcea tema la matematică.  Poleiala rece a cănii de porţelan din care îşi bea gura răcită de ceai. Pojghiţa cremoasă de pe suprafaţa cănii cu lapte cald. Moliciunea stângace a cearşafului. Când nu pipăia cu degetele, o dureau, simţea că degetele îi cresc aşa cum le cresc iepurilor dinţii atunci când nu au nimic de ros. După o vreme, a devenit expertă în recunoaşterea suprafeţelor. Le diferenţia cu ochii închişi, putea deosebi fără greş şi două cârpe din material identic, de nuanţe diferite. Trăia numai pentru texturi.  Cele pe care nu le cunoştea, încerca să le creeze în minte, în laboratorul ei de dincolo de oglindă. Visa că bărbaţii sunt uşor abrazivi, ca pânza de cânepă a buretelui cu care îi freca Tatamama ceafa. Iar norii de pe cer, pe care îi privea uneori răsturnată pe câmp, aveau ceva din consistenţa unei linguri de frişcă, cu granule fine de zahăr vanilat gata să fie zdrobite cu voluptate între două degete…

Seara, înainte de culcare, Tilda închidea ochii şi recapitula atent toate bucuriile din timpul zilei, iar în timp ce muzica texturilor infinite i se derula încet în minte, ca o flaşnetă, palmele ei, ca două animăluţe fantastice, zăceau mulţumite cu degetele în sus şi, înainte de a adormi, acompaniau fiecare gând al Tildei printr-un concert de degete, treceau din nou, mental, prin toate texturile zilei, aşa cum un pianist, după o viaţă întreagă petrecută pe clape, nu poate asculta o melodie fără ca degetele să îi joace involuntar în aer.

 ***

marinelaopris

Marinela OPRIȘ

La umbră de stele (sau jurnal pisicesc)

 

I

    Au trecut multe apusuri de soare și răsărituri de când sunt în casa asta. Am crescut sau mai degrabă mi-a crescut blana gri spre albastru. Da, sunt mare, dar nu gras. Mă văd frumos și chiar sunt mândru de coada mea. Obrajii sunt bine periați, iar mustățile sunt în formă maximă. Pentru mine nu mă preocup, mai degrabă pentru prietena mea, femeia, îmi fac griji. Îi crește burta deși nu se așează mai des la masă. Uneori o văd vorbind cu burta, așa cum făcea cu mine. Alteori cântă sau o văd vărsând apă pe ochi. Atunci parcă își amintește de mine, mă caută și chiar dacă dorm sau îmi fac siesta pe pervaz, mă ia în brațe și mă mângâie. Mă întreb dacă nu are și ea nevoie de doamna aceea unde mă duce pe mine, care mă caută în urechi, în gură, uneori mă împunge cu un ac, dar, la sfârșit, îmi dă gustarea cea mai bună din lume. Dacă aș ști că funcționează aș ceda vizita mea. Vreau casa mea așa cum era. Chiar dacă mă lăsau acasă singur, atunci când se întorceau aveam toată atenția lor, îmi împrăștiau zâmbete și primeam gustări. Acum e acasă toată ziua, dar parcă nici nu mai exist. Nici blana nu mai are luciul de la început.

   Acum chiar mă îngrijorez. A dispărut cu burta ei cu tot. Ce-o mai fi vrând să zică și asta? El a venit acasă, și-a aruncat blana cât colo, a luat cheile, și dus a fost. Niciun miau miau nu l-a impresionat. Cât să fi trecut de când am mâncat ultima oară? Peste asta aș  putea trece, dar mi-e sete. Dacă dorm poate nu mai simt chinul.

   Nu mai e lumină, m-am trezit, dar pot să miaun cât vreau, tot nu mă aude nimeni. Nici măcar ușa de la grădină nu e deschisă. Poate găseam niște apă. Stai că se deschide ușa… dar nu cunosc mirosul. Ciudată creatura asta nouă care știe exact unde sunt crochetele mele. Mi-a umplut farfuria. Am mâncat mult, dar nu m-am putut abține. Mi-am băut și porția de lapte. Deși mă simt satisfăcut parcă tot lipsește ceva. Se jucau cu mine înainte să închidă și ei ochii, din cutia aceea neagră și mare se auzeau voci și zgomote. Era plăcut. Oare se mai întorc?

   E iar lumină și mă ridic de pe covorașul meu și plec spre covorul lor mare, dar nu e nimeni, mirosul e același. Mi-e foame iar, dar măcar am apă.

II

    Zgomote noi! Uite-l pe el, intră grăbit în camera unde curge apa, își leapădă blana lui și se apucă să se spele. În trecere mă atinge cu mâna pe cap, îmi spune ceva ce oricum nu înțeleg, dar are vocea diferită. Se aruncă pe covorul lui și în scurt timp închide ochii. Mă urc lângă el și ca de obicei îi ating fața cu lăbuța. Se întoarce. Încep să miaun, să-i spun că mi-e foame. Se ridică leneș, cum fac eu când am stat prea mult la soare, ia punga cu crochete și o lasă jos desfăcută. După ce mă înfrupt ca un aristocrat (după durerea de stomac de mai devreme se înțelege ) mă întind și eu lângă el, dar unde o fi ea? Nu am mai dormit fără ea până acum.

   M-am trezit de câteva ori să văd dacă mai e lângă mine și mă liniștea zgomotul ce-l făcea pe nas. Parcă e un fel de tors. Câtă vreme a fost întuneric a rămas pe covorul lui. Măcar asta nu s-a schimbat.

   După ce a mai dormit acasă singur de vreo câteva ori, sosește și ea fără burtă, sau cel puțin nu mai e așa de mare. O întâmpin la ușă ca de obicei, dar nu mă ia în seamă deloc. Ba chiar am avut impresia că m-a ocolit. O, și câte mirosuri noi! Sunt tare dezorientat. În mâini ține ceva strâns cu care vorbește sau căruia îi zâmbește. Se așează pe fotoliul ei preferat continuând să țină în mâini creatura. Când stătea acolo mă urcam și eu, dar de data asta nu am poftă deloc. Îl caut cu privirea pe el, poate îl conving să-mi dea ceva de mâncare. Punga lăsată deschisă pe podea e goală de ceva vreme. Nu ar fi rău nici să mă perie puțin, mă cam rușinez cu aspectul meu ciufulit. Amândoi par însă acaparați de noua creatură din pătura moale. Mă fac totuși auzit și pentru că am ridicat vocea, ea îi dă comandă să mă închidă în altă cameră, unde am primit măcar mâncare. Mă lasă acolo pe întuneric și, deși încep să zgârii ușa și să bat, nimeni nu îmi deschide. Aud din când în când zgomote ciudate și pași, e întuneric și nu sunt pe covorul lor cu ochii închiși. Tare aș mai vrea să ies în grădină să iau o gură de aer proaspăt. E mult de când nu mai simt iarba și nu mai văd fluturi care zboară. Cred că știu ce se întâmplă. Umanii au acum puiul lor. Mă simt neliniștit și încep să plâng. Se pare că gălăgia făcută de mine îl trezește pe pui și ea este foarte furioasă. Deschid ușa într-un final, el mă ia în brațe și ieșim amândoi pe ușa mare. Mă duce la plimbare? Ajungem acolo unde stă cealaltă creatură ce ne cară pe toți cine știe unde. Mă lasă jos, după care aud ușa de metal cum se închide. Creatura nu își deschisese însă brațele ca să intrăm în ea. Nu plecăm nicăieri. Urma să dorm acolo, fără cină, fără covoarele mele moi și fără cineva care să toarcă lângă mine.

   Deschide ușa. Afară e lumină și mă orbește soarele puternic. Mă dor ochii. Mi-a lăsat jos cutia cu nisip, ceva crochete, apă și pleacă. Nicio mângâiere, nimic. Greu mai trece timpul când e mereu întuneric unde stai. Sufăr! Și nu din capriciu pisicesc. E frig și nu găsesc un loc unde să mă simt în siguranță. La început am fost curios, am cercetat, am mirosit, dar nu-mi place deloc noua casă. Aproape în întregime e ocupată de creatura cu patru roți în loc de labe. Uneori o scoate la plimbare el, dar nici așa nu devine mai confortabil locul. Podeaua e rece și tare. Nu mai suport ușa aia închisă, nu sunt geamuri, nu am pervaz și nu mai aud nici păsări. Îmi dau în fiecare zi mâncare, dar nu mai am poftă. Blana mea de aristocrat e plină de praf și de noduri. Nici nu mai știu cum e să simți peria. Nu mai reușesc să mă spăl. Sunt mereu singur, singur. Mai trece el și mă mai mângâie câteodată, parcă ar cere iertare. Nu mai înțeleg când e întuneric, când e lumină afară, nu mai simt vântul în pomeții mei blănoși. Unghiile sunt jalnice. Nu-mi plâng de milă pentru că sunt orgolios, dar sunt trist. Totul s-a întâmplat atât de repede. Încet, renunț să mai mănânc. Când mă ling simt pielea cum se adună pe burtă. Asta e! Măcar de reușeam să dau o ocheadă puiului care m-a alungat din casa mea.

III

   Încerc să deschid gura să iau câteva din crochetele de pește pe care a venit să mi le pună ca de obicei înainte să plece cu creatura cu patru roți. Nu arată prea bine nici el. E palid și are fața plină de păr negru. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut așa. Gura mea nu se deschide. E încleștată. Pomeții mei blănoși, mândriile mele, au devenit dușmanii mei. Nodurile de blană nu mă lasă să deschid gura. Mă așez jos, cu botul pe labe, mă simt umilit. Mă privește uluit, parcă se trezește dintr-un somn adânc. Parcă semănăm. Îi e milă de mine, simt, dar eu mila nu o suport. Mă ia în brațe și mă așează în creatura cu patru roți. Plecăm la plimbare, dar eu nu mă pot uita pe geam. Mă dor ochii de la atâta lumină. Mă așez cu capul pe labe și încep să plâng. Nu pare să-l intereseze. Mă trezesc pe masa doamnei dulci, care mă mai înțeapă uneori. Îi aud vorbind tare, aprins, dar nu înțeleg ce spun. Mă lasă acolo și pleacă. Nu l-am mai văzut de atunci.

IV

   M-am trezit acum și mi se pare că am dormit mult, mult și greu. Încerc să mă mișc, dar am labele amorțite și ciudate. Mi-e frig, deși nu-mi amintesc să fie timp urât afară. Reușesc cu greu să deschid ochii, parcă nu-s ai mei. Sunt îngrozit să mă uit în jur, nu știu la ce să mă aștept. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că doamna aceea dulce s-a îndreptat spre mine, mi-a scărpinat capul așa cum numai ea știe, după care am simțit obișnuita înțepătură, apoi totul negru. Gata. Pot să deschid gura și mi-e sete rău. Mă înalț pe labele din față, deși simt o amețeală grea. Mă aflu într-un loc nou, înconjurat de gratii. Am o pernă mare, roșie sub mine. E destul de moale. Adulmec și simt apă și crochetele mele preferate, cele mai bune din lume. Acum chiar am poftă. Sfântă hrană!

   Mă concentrez să înțeleg unde mă aflu. Aud zgomote din toate părțile , dar cu mine nu mai e nimeni. Nu mi-e somn deloc și tare aș vrea să explorez. Sunt tare curios. Oare sunt și ei aici? A venit și ea cu puiul care strigă? O fi noua lor casă? Ei!!!!!! Dar unde e blana mea? Unde sunt pomeții mei? Așa golaș nu am mai fost niciodată. Cum au reușit? Mă simt jumătate din ce eram până acum și un nod ciudat mi se pune în gât, sau în stomac? Încep să plâng iar, eu, ditamai motanul. Și plâng gândindu-mă la gulerul meu gri cenușiu, la coada mea stufoasă. Așa o să fiu de acum înainte? Și plâng mereu… se deschide ușa și doamna cu voce dulce se apropie de mine. Mă mângâie cum numai ea știe, dar eu nu am chef de tors. Dacă e ea cea care mi-a luat blana? Nici măcar ea nu mai e amica mea. Nici ea, chiar dacă știe locul de unde vin cele mai bune crochete din lume. Eu ce fac acum? Cum o să fie viața mea fără mândria mea de blană? Și plâng! I-o fi și ei milă de mine, că mă scoate din cușcă. E un loc frumos de joacă, are tot ce mi-aș fi dorit în casa mea, dar ce folos, eu nu mai sunt eu. Caut un loc unde să mă ascund și unde să sufăr. Pleacă, dar îmi lasă ușa deschisă. De când nu am mai văzut o ușă deschisă. După ce nu mai pot să plâng, ies din ascunzătoare și mă tupilez afară. E plin de mirosuri ce îmi ard nările. O văd și pe doamna cea dulce la masa unde mă așeza și pe mine. Are un câine acolo și îi fură și lui blana, dar câinele pare mulțumit și îi linge mereu mâinile. Dezgustător obicei. Aș vrea să fug, să nu mai văd nimic, dar știu că nu sunt un bun alergător. Caut totuși o cale de scăpare, dar nimic. Ușa ce se vede e închisă și nu are o ieșire pentru noi. Mă orientez spre geamuri, dar nici aici nimic de făcut. Demnitatea nu mă lasă să-i arăt că sufăr, deci mă întorc la ascunzișul meu. Sunt mort de frică și mai am încă nodul în stomac. Preferam nodurile din blană, parcă erau mai ușor de înghițit. Ce o mai fi de viața mea?

V

   Lumină, întuneric, puțina hrană și apă, cât reușesc să înghit, disperatele încercări ale doamnei de a mă provoca la joacă cu șireturi și mingi care altădată m-ar fi făcut să salt ca un nebun de circ – așa se desfășoară acum pisiceasca mea perioadă de recuperare. Nu-mi lipsesc ceilalți doi. Nici gând! Am observat cu oarecare satisfacție că blana  începe să crească, deci măcar ea nu e pierdută pentru totdeauna. Aici vin tot felul de ființe, unele mai blănoase decât altele. Vin oameni, mă văd, mă cercetează și pleacă. Pe urmă nu-i mai văd. Nu am legat prietenie cu nicio altă pisică de pe aici. Nu mă interesează că râd de mine. Eu cred că e din cauza blănii. Dacă m-ar fi cunoscut înainte… Cele mai multe care vin au vreo durere fizică. Se vindecă și pleacă, numai eu voi rămâne aici până la sfârșitul celor nouă vieți.

VI

   Am visat urât. M-am zbătut toată noaptea în ghearele fricii. Văd și acum câinii mari și flămânzi, albi, care îi așteaptă pe umani la porțile caselor, sar pe ei și încep să-i lingă. Parcă le prind gustul. Apoi încep să-i muște lacom, să înghită, să le lase oasele la vedere. Mari ori mici, îi văd peste tot, îi aud pe toți urlând a pustiu și așteptându-și înfrigurați prada. Toți sunt albi și rânjesc de parcă ar fi înebunit. E haos peste tot și mirosul de sânge mă tulbură. Casele au toate ferestrele închise și nici un râs sau cântec nu se aude. Când m-am trezit mi-am dat seama că perina mea roșie a suferit daune iremediabile. Ce o fi însemnând coșmarul ăsta al meu? Nu mi-a fost niciodată frică de câini, nu-i respect, îmi sunt poate un pic antipatici. Prea se cred nu știu ce pentru că îi iubesc umanii. Așa coșmar nu am mai avut. Oi fi mâncat prea mult înainte de somn sau prezența lor continuă aici și mirosul lor umed m-au intoxicat. Aș da toate mustățile mele pentru un pic de liniște și aer curat, un smoc de iarbă proaspătă. Periatul nu și-ar avea rostul acum. În tot haosul de aici nu mă simt eu, în plus mai e și o creatură cu pene colorate aici, care, de două, trei ori pe zi, începe să țipe sau să cânte. Mare soprană se mai crede și ea. Nu-i tace gura nici pe întuneric.

VII

   Sunt în culcușul meu din copacul cu miros de om și stau liniștit. Nu știu dacă mai sunt trist sau nu. Aud ușa deschizându-se, dar nu mă mai ridic. O fi doamna cu blană albă, care vine să-mi dea mâncare și uneori mă mai mângâie. Eu torc așa ca să creadă că îi mulțumesc. Nu-i mirosul ei, dar tot nu am chef să mă ridic sau să deschid ochii. E dulce lenea asta, dulce, dulce. Aud zgomote mai puternice pe podea ca de obicei. Ce labe o fi având umanul ăsta? Cum merge la vânătoare dacă face așa gălăgie? Se apropie prea tare de copacul meu. Deschid ochii și-l fixez pentru intimidare și încep să-l ameninț. Nu are niciun efect. E mare, înalt, cu blană strălucitoare și neagră. Acum înțeleg de ce face atâta gălăgie. Are labele enorme!! Mă mângâie încet sub barbă și pe urmă pe spinare. Mă aricesc și mai tare la el și sâsâi, dar tot niciun efect. Îl mușc de labă și el pare și mai înțelegător. Mă prinde puternic și mă pune într-o cușcă pe care nici nu o văzusem. Închide ușa și duși suntem. Ajuns afară simt aerul, vântul și mirosul de iarbă. O văd pe doamna dulce că face semn cu mâna, mai spune ceva ce eu nu înțeleg, după care intrăm într-o creatură mare cu patru roți, mult mai mare și mirositoare decât ultima în care am fost. Aici nu e mirosul ăla supărător, ci simt miros de praf, pământ și piatră. Așează cușca lângă el și creatura se pune în mișcare. Câtă gălăgie, parcă s-a pus în mișcare tot universul. Mi-e frică rău, dar nu mai îndrăznesc să-l ameninț. Din spatele gratiilor și așa nu pot să fac nimic. O fi lungă călătoria asta? Îl aud spunând ceva, după care numele meu. De unde l-o fi știind? Ne oprim, lasă creatura singură, prinde cușca. Mă simt de parcă zbor. După câțiva pași iar ne oprim, urcă niște scări înguste după o ușă mare. E întuneric, dar știe el să facă lumină. Inima îmi bate tare. Câtă nerăbdare! Mai deschide o ușă, dar pe mine mă lasă pe scări. Parcă vorbește cu cineva. Îmi fac și eu intrarea. Sunt Pongo, mă prezint. Ea are fața plină de somn și își arată dinții când mă vede. Mă eliberează dintre gratii, după care mă ia în brațe. Urât obicei! Deci o răsplătesc cu o zgârietură sau două.

VIII

   Nu se lasă impresionată de mieunatul meu și nici nu se sperie când o sâsâi, deși cred că face pe viteaza. Nu simt miros de alte pisici pe aici. Vrea să-mi dea de mâncare din palma ei, eu o refuz politicos, arătându-i coada. Trebuie să existe pe aici o cameră unde să pot sta singur. Mă lasă în sfârșit în pace și văd că a dispărut și cușca în care m-a adus. Deci o să rămân aici? Încep să cercetez pentru că mă împinge curiozitatea mea pisicească. Sub labe simt ceva moale cu care nu m-am mai întâlnit până acum. E mare, mult mai mare decât obișnuitele mele covoare. Și ei calcă sau stau pe el. Cred că o să fim prieteni buni eu și covorul ăsta imens. E cam frig aici sau poate sunt eu obosit. Se uită amândoi la mine de parcă nu au mai văzut pisici sau pentru că nu am blana mea vaporoasă. Să știe oare că nu așa ar trebui să fiu? M-or fi adus aici la ei din milă? Eu nu suport mila, e pentru câini. Caut încă un refugiu, nu am putere să mai cercetez nimic! Simt miros de mâncare și, oricât de orgolios aș fi, mă îndrept agale spre crochete. Nu le cunosc, dar par delicioase. Mănânc puțin, ca un motan educat ce sunt, pe urmă dau de o ușă, mă uit înăuntru: întuneric. Sfântă odihnă! Și aici e un soi de covor pe jos, dar e mic. Caut repede un loc mai retras, pun capul pe labe, deși nu sunt deloc relaxat, mă las dus în lumea viselor. Din când în când îi aud vorbind. Nu înțeleg ce spun, însă îmi dau seama că nu vorbesc la fel ca ceilalți stăpâni ai mei sau ca doamna dulce de la care m-au luat. Sunt mai multe feluri de umani care vorbesc diferit, arată diferit și mai ales miros diferit. Au și ei cutia neagră care vorbește și face zgomot ca în cealaltă casă. A venit el să se uite la mine, crede că dorm așa că se retrage. E tare respectuos cu spațiul meu. Bravo!

IX

   După o vreme încep să mă plictisesc aici, dar nici nu prea am chef de mișcare. Îmi scot alene mustățile pe ușă. Ei nu mă văd sau așa vor să cred eu. Se uită la cutia neagră. Îmi lipsise și mie. Ajung într-un loc ciudat, câtă apă! Mă apropii atent, pentru că știți, mie nu-mi place blana udă, atâta câtă am. În apa asta văd mișcându-se ceva. Fac gălăgie, dar nu exagerat. Au capetele afară din apă, în spate au un soi de farfurie neagră-verde și cât mai dau din picioare. Au ochii mici și gâtul galben, un miros vag de pește. Au și pietre în culcuș. Ce creaturi or fi astea care de bună voie își petrec așa viața în apă? Simt și miros de lemn, precum cel din grădina mea, deși ăsta pare mort. Un fel de scară pleacă de lângă apa asta mare și pare făcută din lemn. Creaturile farfurie sunt și ele curioase. Se înghesuie pe pietrii și se îndreaptă spre scară. Acum le văd plimbându-se pe covor. Ce mers greoi și lent. Se ridică pe labele din spate ca să nu-și spargă farfuria. Fac mult zgomot. Se vede că nu sunt vânători. Le ating ușor cu laba farfuria de pe spate. Simt ochii celor doi umani țintă pe mine. Se apropie și ei de noi. Iau la cunoștință că sunt preocupați. Salut creaturile farfurie și mă îndrept spre o altă ușă. Aici e camera unde curge apa. Aici își lasă și ei blana să se spele. Am găsit un culcuș bun după o cutie mare, albă, cam rece, e drept. Mai târziu, aveam să aflu că face și zgomot teribil, după care scot din ea, cu miros de ud, toate blănurile pe care le poartă.

X

   Pare o zi senină și eu sunt într-un loc nou. Sunt speriat tare, însă curiozitatea îmi gâdilă mustățile. Ies din culcușul meu și spre surprinderea mea e liniște totală. Niciunul dintre cei doi nu este acasă sau cel puțin nu-i văd eu. Toată casa e a mea! Am timp să cercetez fără să fiu preocupat de siguranța mea. După ultimele experiențe nu mai am încredere în umani. Găsesc ușa închisă, dar nu-i nimic, sunt destule de văzut aici. Odată ieșit din camera unde curge apa, unde au pus și cutia mea cu nisip, mă aflu într-un hol mic cu o oglindă mare. E și ușa ce duce la cămara cu multe, multe rafturi. M-am cățărat acolo și m-a salvat ea. Îmi era frică să salt. Din holul mic intru într-un salon înalt, mult mai înalt decât tot ce am văzut eu până acum. Are tavanul din bârne mari de lemn care par tare grele. Închis în tavan este și un geam mic pe unde pot zări creaturile cu pene zburând. Pe acolo intră și mult soare. Sunt agățate de bârnele tavanului și leagăne care țin în ele creaturi verzi cu miros de iarbă, deși nu seamănă cu firele atât de cunoscute din fosta mea grădină. Sunt multe și nu prea le înțeleg sensul. Iarba o mănânc uneori în grădină, dar pe ei nu i-am văzut mâncând din verdețurile alea. Ea le mai dă uneori apă așa cum îmi dă și mie. Unele au pete de altă culoare decât cea obișnuită a frunzelor. Or fi flori, deși nu-s sigur. Sunt tare ciudate, par mere cu spini. În salon e și o masă mare, unde am înțeles că nu am voie să mă urc. Acum nu-i nimeni să strige. Salt pe scaun și de aici iată-mă pe masă. Nu e mare lucru. Îmi atrage atenția un miros dulceag de lapte, ca atunci când eram pui. Vine de sub un capac roșu, dar oricât mă chinui nu pot să ajung la ce e înăuntru. Poate o să le cer lor când se așează la masă. Cu ochii mei mari și verzi reușesc să obțin ce vreau. Lângă masă sunt și culcușurile creaturilor farfurie, sau mai bine spus sub geam. Le salut și azi. Sunt generoase că mă lasă să împart casa cu ele. Sunt două geamuri mari ce presupun că duc înspre grădină. Nicio casă nu există fără grădină. Încerc să privesc, dar nu reușesc să deslușesc nimic. Au aici și cutia de făcut căldură. Ea petrece timp acolo și face mirosuri noi și multe, diferite de ce știam eu până acum. Uneori nu-mi plac, dar nu-i spun nimic din politețe. Sunt un aristocrat. Geamurile mari încă nu mi le-au lăsat deschise, le-o fi frică să nu scap (încă nu m-am hotărât dacă vreau să fie asta casa mea).

   Pe mobile au tot felul de jucării. Salt pe rafturi să cercetez. Unele sunt precum creaturile cu farfurie, altele seamănă cu creatura cu patru roți, altele au numai două roți. Pe pereți mai disting și altele, dar sunt peste puterea mea pisicească de înțelegere. În mijlocul salonului e rege divanul, roșu, moale, mare, pe care ei îl fac drept și eu atunci mă ascund sub el. Ce plăcere să stau acolo ascuns și să ascult cutia mare și neagră. Îmi vine să torc de bucurie. Cam așa arată actualul meu lăcaș. A, uitasem: podeaua e rece, albă și tare, din loc în loc acoperită de covoare moi și mari. Când o să fiu amicul lor poate mă lasă și pe mine să stau pe ele, însă cum vă spuneam, nu m-am hotărât dacă asta va fi casa mea. Mă gândesc să plec în lume, nu știu dacă voi mai avea încredere în umani.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 148-157]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s