Iulian BOLDEA – Critică şi confesiune: Livius Ciocârlie

boldea2

            Opera lui Livius Ciocârlie este spaţiul unor metamorfoze, treceri şi glisări de la o formă critică la alta, de la eseul cu detentă acut teoretică, la studiul aplicat şi tenace al genului literaturii de frontieră (corespondenţa) şi, în fine, la creaţia literară propriu-zisă, concretizată în roman şi diaristică. Dincolo de motivaţiile psihologice sau creatoare ale acestei traiectorii, poate fi descifrată tema privilegiată a unei continue căutări de sine, dar şi a unei nostalgii către aspiraţia literaturii propriu-zise care trădează, în afară de echilibrul situărilor metodologice şi de subtilitatea interpretativă, o neascunsă intenţie autoanalitică. De la lectura eficientă, modernă a operei literare, conjugată cu o conştiinţă teoretică extrem de lucidă din Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, până la analiza nuanţată a epistolarului, privit nu doar ca anexă ilustrativă a operei, ca descindere în culisele operei, dar şi ca un document sufletesc, de o incontestabilă însemnătate (Mari corespondenţe), Livius Ciocârlie valorifică o grilă hermeneutică diversă, de la metodă la analiză, de la teorie la practica lecturii, circumscriind un spaţiu puternic individualizat de investigaţie şi un instrumentar metodologic profund adaptat la obiectul de studiu. Nu e, aşadar, întâmplător interesul pe care l-au suscitat cărţile lui Livius Ciocârlie, în care vocaţia teoretică e privilegiată, în ciuda aparentei „aridităţi” a teritoriului pe care îl delimitează. În Realism şi devenire poetică în literatura franceză, concepte, teorii, principii ale literaturii renunţă la alura lor didactică sau „esoterică”, deprind palpitul concretului, fiind expuse cu o subtilă artă a persuasiunii critice, în care axioma e însoţită de argumentul temeinic, iar îndoiala metodică înlocuieşte prezumţia teoretizantă. Circumspect şi lucid, pregătit mereu să probeze adevărul aserţiunilor sale, de o prudenţă analitică ce denotă mai curînd probitate decât teama de „aventura” interpretativă, Livius Ciocârlie aplică teza devenirii poetice la câţiva scriitori realişti din secolul al XIX-lea, dar şi din secolul XX. Definind raportul dintre realism şi devenire poetică, criticul observă că „prin poetizare – într-o anumită accepţiune a cuvântului – literatura devine mai realistă şi, în al doilea rând (…) pentru că ceea ce s-a petrecut istoric n-a fost o evoluţie simplă dinspre realism în sens restrâns către realism în sens cuprinzător, ci o coexistenţă tensionată a lor în fiecare moment”. Fascinaţia textelor cu alură teoretică se relevă astfel mai ales prin ceea ce e atipic pentru acest tip de discurs (verva asocierilor, tensiunea ideatică, seducţia lexicului pregnant, particularităţi ale discursului critic total străine de morga intratabilă a teoreticianului ce-şi priveşte axiomele cu un aer de suficienţă şi adulaţie).

            Explorările criticului vizează relieful specificităţii textului literar dar şi procedeele prin care efectul poetic se opune reprezentării mimetice a realităţii. În acelaşi timp, în contrasens cu poetica modernă, criticul formulează şi judecăţi de valoare, consemnând o relaţie justă între metodă şi concretitudinea operei, ale cărei coordonate sunt aprofundate printr-un efort analitic care nu îşi propune deloc să eludeze sau să escamoteze contradicţiile sau antinomiile textuale. Acest lucru e evident într-un eseu despre Racine, revelator pentru intenţiile metodologice ale criticului, dar şi pentru fascinaţia stilului său: „Oricum l-am privi, teatrul lui Racine se înfăţişează cu o aparenţă calmă şi echilibrată, expusă de fapt unei presiuni interne devastatoare. Sub calmul ordinii clasice respectate, violenţa raporturilor umane; sub limbajul epurat – puterea poetică. Adevărul lui Racine nu e nici în echilibru, nici în pulsiunea care-l ameninţă: adevărul e în tensiunea contradicţiei lor nerezolvate, nedisjunctive. Clasicismul racinian nu poate fi trecut cu vederea, dar el e pus în valoare de marea forţă de dezordine căreia îi rezistă fără ca totuşi s-o poată înăbuşi”. Negru şi alb structurează de asemenea spectacolul unei deveniri, a unei evoluţii, eseistul nefiind preocupat de opera literară statică, închisă în sincronicitatea ei autotelică, ci, mai curând de procesualitate, de fenomenul literar expus din unghiul unei anumite concepţii estetice. Scriitorul reliefează, astfel, cu ingeniozitate hermeneutică, cu concursul unor ipoteze seducătoare, modul în care s-a efectuat, în epoca modernă, translaţia de la „simbolul romantic” la „textul modern”. Referindu-se la devenirea, la metamorfozele sensibilităţii literare moderne, criticul demonstrează că „după ce în romantism poetica modernă se ascunde  ca sens secund în adâncimea simbolului, fără a fi altfel decât sporadic practicată, scriitorii noi o vor trece, de pe planul semnificatului simbolic pe acela al semnificantului”. Într-un fel, această traiectorie sinuoasă a structurilor literare moderne de la simbolul romantic la metafora textuală nu reprezintă decât un argument în plus al orientării literaturii spre clarificarea de sine, spre autocunoaştere, textul fiind, în fond, conştiinţa de sine a literarităţii. Seducătoare, ilustrările analitice ale tezei lui Livius Ciocârlie fac din Moby Dick şi Luceafărul figuri emblematice pentru acest traseu al literaturii aflate în plin proces de textualizare, adică de autocontemplare.

Expresivitatea ideilor critice e şi mai pregnantă, mai clar pusă în scenă în Mari corespondenţe, un fel de „roman critic” (Laurenţiu Ulici), în care e examinată nu opera unor scriitori, ci personalitatea lor aşa cum se reflectă în paginile de corespondenţă. Criticul porneşte de la premisa existenţei unei relaţii subtile care se stabileşte între scriitor şi om, cele două instanţe care îşi dispută, în cele din urmă, universul estetic al creaţiei. Apropierea de scriitorul ca om, restituirea imaginii sale autentice, nu a celei contrafăcute de poncifele critice curente – toate aceste imperative sunt asumate de Livius Ciocârlie în numele autenticităţii receptării, căci, remarcă eseistul, „ne ferim astfel de tendinţa – ea bîntuie, din păcate, mai ales în şcoli – de a face din ei îngeri de ghips. A ne închina la statuile lor înălţate pe soclu înseamnă a alege, în raportul cu arta, unghiul cel mai nepotrivit. Înseamnă, de fapt, a-i înrăma în majuscule şi a-i închide într-un muzeu, cu tot ce au făcut”. Preferând închiderii şi suficienţei adulatoare o fecundă deschidere spre cele mai umile, dar mai încărcate de sens gesturi ale scriitorilor, punând în scenă scriitorul ca personaj al propriului său destin, Livius Ciocârlie regizează, în cartea sa, seducătoare naraţiuni critice în care semnificaţia operei şi relevanţa biografiei se întretaie, situându-se într-un fecund dialog, într-o comuniune benefică şi trainică. În destinul critic al lui Livius Ciocârlie, Mari corespondenţe pare să fie o carte de tranziţie, de la critică la literatură, căci de la excursurile sale teoretice la eseurile critice propriu-zise şi la cercetarea culiselor operei literare până la romanele Un burgtheater provincial şi Clopotul scufundat, demersul criticului relevă o progresivă detaşare de metaliteratură, de eseistică, concomitent cu atracţia către zonelor literare. Traseul creator pe care îl rezumă cărţile lui Livius Ciocârlie e, în fond, o cale de acces către propriul sine a unui critic ce-şi consacră vocaţia autenticităţii prin recursul la spaţiul ficţionalităţii.

Notaţiile autobiografice ale lui Livius Ciocârlie fac parte din acelaşi scenariu al autenticităţii, al accesului la propria identitate, cărţile de acest gen fiind receptate elogios. Gelu Ionescu observă calităţile scriiturii autobiografice: „Şi alţii şi-au scris cărţile folosind armele jurnalului şi ale memorialisticii de toate felurile, ale dialogului eului lor cel mai intim cu lumea. Nimeni însă n-a întins coarda vieţii intime (foarte discretă totuşi – paradoxal!) şi a autoanalizei atât de departe (cel puţin în literele de limbă română); de fapt, «suprafaţa» vieţii intime, «coaja» ei, din care se presimte miezul – deloc calm şi împăcat; ar fi foarte «deştept» să spun că, prin memorialistica atât de împlântată în viaţa sa, Ciocârlie a creat un fel de «ficţiune», că el este «romancierul» vieţii sale, al «personajului» pe care l-a construit din materialul existenţei de zi cu zi. Se poate spune asta – cred că e o evidenţă şi, ca tot ce este evident, poate fi şi fals (iarăşi o «idee» de mult pierdută în câmpia banalităţii)”. Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferență, Cap şi pajură, Viața în paranteză, Trei într-o galeră, De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri, Cu dinții de lână sunt cărţi configurate în grila fragmentarităţii, pactul autobiografic fiind articulat într-o proiecţie a eului în module dispersate ale ficţionalităţii, prin care suspendarea referenţialităţii amorsează incursiunea lentă, dar trainică, în universul volatil al eului.

            Însemnările lui Livius Ciocârlie din La foc mărunt (2012) se remarcă prin timbrul ludic, dar şi printr-o incontestabilă amprentă (auto)reflexivă. Ironia şi autoironia, stupoarea – calculată – în faţa spectacolului mundan, luciditatea cu care sunt observate avatarurile propriului eu, sinceritatea netrucată şi decriptarea atentă a semnelor şi sensurilor lumii, înregistrarea fără patetism a imaginii propriei senectuţi,  înscenările rafinate ale impresiilor de lectură – toate aceste particularităţi ale cărţii lui Livius Ciocârlie nuanţează protocolul autobiografic care e convertit într-o scriitură reunind senzaţia trăitului şi fulguranţa livrescului („Aş mai putea fi întrebat: dumneata nu trăieşti, doar citeşti? Răspunsul ar fi: nici măcar nu citesc; doar culeg. Culeg fraze din cărţi, aşa cum culeg afine în grădina de la Braşov”). Cititorul presimte că gesturile, conduita, cuvintele de autocompasiune ale diaristului au un substrat ironic şi parodic, în timp ce detenta confesivă şi febrilitatea reflexivităţii sunt convocate la articularea unui discurs descentrat, fragmentat, a unui scenariu dezarticulat precum însăşi existenţa cu spectacolul ei deconcertant, scenariu care exclude orice intenţie de regizare, de premeditar, de falsitate. Multiplicitatea, fragmentarismul, detenta centrifugă a scriiturii reprezintă reguli de asamblare a discursului, un discurs eterogen, dispersat, în interiorul căruia diaristul îşi arogă o foarte mare libertate a reacţiilor scripturale. De altfel, nu de puţine ori, jurnalul îşi asumă o clară ţinută autoreflexivă, ce relativizează ţinuta textului, conferindu-i, totodată, profunzime, raţionalitate, tentaţie a autospecularităţii: „Fraza încheiată cu punct, spune Musil, împiedică pătrunderea în text a potenţialităţii inepuizabile, nedeterminate, a realului. Ale mele, fragmentele cel puţin, se mai şi termină pe accent. Mă tem că la potenţialitatea inepuizabilă a realului trebuie să renunţ“; „«…pălăvrăgeală dezorganizată şi febrilă, care neagă orice ierarhie a discursului.» Ia mai taci!“; „Observ, «scrutându-mă», contrastul dintre întregul dispersat, lipsit de finalitate şi clasicitatea fragmentului, cu vorbele lui Beccaria (citate de Magris): «strâns, laconic, închis». Aflu că acest fel de a scrie «nu mimează, într-un fel expresionist, dezordinea, ci exprimă […] tensiunea spre o ordine pe care trebuie s-o captezi». Încerc uneori s-o captez în cameră, ba şi pe birou. Nu mă ţine mult. Nu până la scris“.

            Jurnalul lui Livius Ciocârlie dovedeşte o atenţie minuţioasă acordată lucrurilor mici, anodine, în aparenţă neînsemnate, elementelor cotidianităţii, gesturilor de mică anvergură, acelea din care se alcătuieşte, în fond, orice existenţă, legitimată ca un conglomerat de goluri şi plinuri, de avânturi şi resemnări. Din această tentaţie a anonimităţii provine, poate, atracţia spre indiferenţă („Surzenia mea devine mentală. Mă înfund în indiferenţă ca în vată. În afară de cine şi ce mă interesează, nu mă mai interesează nimeni şi nimic”), dar şi repudierea premeditată a cuvintelor cu majusculă, a temelor consacrate, diaristul aşezând în pagină, alături de consemnarea trăirilor cotidiene, şi propriile sale lecturi, comentariile, atente, concentrate, subtile asupra cărţilor citite. Citatele din autori diverşi, analizele succinte, crochiurile critice esenţializate, puse în scenă cu tact şi pătrundere, relevă preferinţe de lectură, libertate de alegere, disponibilitate a gândirii şi scriiturii, dar şi o atenţie fermă acordată temei condiţiei creatorului. Reprezentativă este şi prezentarea „parcursului”, a scenariului lecturii, care dezvăluie stări de spirit contradictorii, revelaţii, mutaţii ale interesului, exigenţe şi capricii ale percepţiei semantice, după cum ilustrativ este itinerariul de lectură ce priveşte o carte de Susan Sontag. Scepticismul iniţial este urmat de interesul ascendent al lectorului şi apoi de entuziasm: „Apuc, ca să mă uit peste ea, nu neapărat să citesc, o carte – de Susan Sontag – cu titlu incitant: Împotriva interpretării. Aflu din prefaţă că, după ce a apărut, în anul următor a fost reeditată în paperback. Mi se pare suspect. Cam prea rapid succes“;  „Cartea lui Susan Sontag chiar merită citită. Ba, mai rău! Sunt tot timpul de acord cu ea. Şi atunci ce să scriu? Cum să mai cârtesc? Îmi plac numai cărţile de idei cu care pot să mă războiesc, sau care mă fac să aflu ceva ce nu mi-ar fi dat prin gând. Nu, ca la Susan Sontag, să tot dau, că aşa e, din cap“ şi, în fine, adeziunea admirativă: „Obstinaţia de a atribui semnificaţii e un «refuz de a lăsa lumea în pace». O iubesc pe femeia asta! Culmea e că Sartre, care-i inspiră ideea, o şi confirmă: «…răul este substituirea sistematică a concretului de către abstract». Sau Mircea Ivănescu, mai blând: «…ar trebui poate alese/ tocmai cuvintele care să nu spună prea mult»“.

            Tema extrem de incitantă a evaluării adevărului propriei existenţe, a negocierii ipostazelor eului prin regresiunea anamnetică ce recuperează un trecut revolut nu e lipsită de legătură cu toposul iluziilor şi instanţelor  identitare consemnate cu umor la un moment dat („La cincisprezece, șaisprezece ani, fiindcă reușeam sa scriu versuri cu rima şi măsura, ca Eminescu şi Coșbuc, m-am crezut poet. Ca atare, am scris versuri cit timp a durat aceasta iluzie naiva… După aceea, înţelegând ce-i cu poezia, am renunțat. Au început sa-mi vina idei. Am construit un sistem. M-am crezut filosof… Acum, daca mai scriu, este ca sa-mi umplu timpul, sa zic ca fac şi eu ceva”). Repudiind armonia cu orice preţ sau echilibrul iluzoriu, mizând mai degrabă pe luciditate şi sinceritate, pe implicare, dar şi pe resursele unei disponibilităţi a scriiturii ce reuneşte observaţii caracterologice, portrete succinte, crochiuri descriptive, citate, reflecţii despre scriitori preferaţi (Pascal, Nietzsche, Proust, Cioran, Paul Ricoeur, Susan Sontag etc.), Livius Ciocârlie, reuşeşte, cum notează pe coperta a patra a cărţii, să pună „unul lângă altul” pe toţi inşii care îl compun: „cel care se îngrijorează, cel căruia puţin îi pasă, cel care se târâie prin viaţă, cel care se amuză, cel nătâng, cel cât de cât isteţ. Alţii, vreo doi, trei…”. Înregistrarea vulnerabilităţilor organice, a avatarurilor senectuţii e asumată în absenţa oricărei retorici a deplorării, într-un stil direct, lipsit de emfază, în care scepticismul, luciditatea şi retranşarea în sine ilustrează un scenariu al căutării şi găsirii propriei identităţi, într-o partitură autobiografică dialogică, cu un registru tematic divers şi elocvent.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 116-118]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s