Nicoleta CLIVEȚ – Umbrele unui succes literar

celalalt-nichita

Cel puțin până în ’89 (posibil și după), Nichita Danilov recunoaște că „s-a raportat direct sau indirect, conștient, dar mai cu seamă inconștient“ la opera stănesciană („pe care, deopotrivă, am respins-o și am admirat-o“), în încercarea de a-i înțelege articulațiile interne, dar mai ales conexiunile externe, în mare parte responsabile de succesul și reprezentativitatea unei producții poetice destul de inegale. În esență, însă, această raportare constantă, declarată ca ținând de o zonă de „umbră“, vizează nu atât o poetică, un mod de creație, cât o strategie de succes: „Subconștientul meu visa să aibă parte de o glorie deopotrivă de mare. Măcar postumă, dacă nu antumă“. Confesiunea, de regăsit într-una din secțiunile finale (Câteva amintiri) ale volumului Celălalt Nichita (Tracus Arte, 2013), este un reper în înțelegerea cât mai exactă a naturii demersului lui Nichita Danilov: studiul său nu este unul de critică literară, ci mai degrabă un portret în ale cărui tușe mai groase pot fi zărite multiple elemente de autoportret. Cu un aspect compozit, adunând amintiri/evocări, răspunsuri la anchete, analize de text și teoretizări ale poeziei, volumul este greu de încadrat și de valorizat. Cea mai pregnantă impresie pe care o lasă este de plonjare prea puțin precaută (poetică, s-ar zice) în apele tulburi ale subconștientului personal, colectiv, al poetului analizat, al criticii… Ceea ce merită cu siguranță păstrat din încercarea de eliberare de sub vraja stănesciană sunt analizele mecanismului de impunere și, apoi, de menținere în atenția audienței a unui succes literar, transformat aproape instantaneu în reper canonic.

            Nu întrebarea de la care pornește N.Danilov este nouă – „cum a fost creat haloul de poet unic, ce înconjoară azi numele lui Nichita Stănescu?“ -, ci perspectiva din care încearcă să dea răspunsul; comparat, din punct de vedere valoric, cu alți poeți șaizeciști, Nichita Stănescu „nu se situează la un vârf cu mult mai înalt“, și totuși a reușit să devină reprezentativ pentru un larg interval istoric, deși poezia sa nu a produs mutații la fel de radicale precum scrierile avangardiștilor, de pildă. La o posibilă explicație se ajunge cu ajutorul teoriei psihologiei maselor, pe urmele lui Gustave Le Bon. Dacă este adevărat că „mentalitățile și credințele se propagă pin mecanismul contagiunii și foarte puțin prin acela al raționamentului“ (Gustave Le Bon) și că acest mecanism acționează de jos în sus (dinspre mase spre elite), pornind de la un „loc de gestație al ideilor (terasa, cafeneaua, cârciuma literară)“ și de la „prestigiul unui lider“, înseamnă că Nichita Stănescu a intuit acest mecanism și l-a exploatat, firește, în interes propriu. Așa se face că un succes precum cel stănescian (început la cârciumă, într-un anturaj ce participa frenetic la momentul creației) sfârșește la vârful literaturii, instituind canonul. Este o reușită care se datorează nu doar pulsiunilor subconștientului colectiv (abil manipulate de regimul politic), ci și principalelor ingrediente ale rețetei stănesciene: ludicul ca modus vivendi, arta combinatorică (de „prestidigitator“), abstractizarea, înnoirea limbajului poetic etc.

Făcută ca de la poet la poet, analiza acestui mecanism al succesului, de care șaizecistul Nichita va fi devorat, îl determină pe optzecistul Nichita să se întrebe în ce măsură, în spatele unui stil de viață, al unei boeme transformate în stil de artă, se ascunde și o fugă de partea de „umbră“ a ființei. Probabil, într-o mare măsură, de aceea se și presupune că, dincolo de spectacolul genialității, se căsca un imens gol sufletesc și un dor de ducă spre o lume ceva mai liniștită. Prea prins în a diseca boema stănesciană spre a ajunge, astfel, la adâncurile operei, N.Danilov lasă pe dinafară analiza modului în care clișeele și idiosincraziile criticii au construit și apoi au perpetuat monumentalitatea poetului. De exemplu, n-ar fi fost lipsită de interes confruntarea vocației întâietății, manifestată în mod cert de poet, cu aceeași vocație, manifestată, la fel de cert, de criticul care i-a înălțat (nu doar) soclul – Nicolae Manolescu. Cei doi împart nu doar aceeași „vocație“, ci și același tip de sensibilitate (pentru ludic, experiment lingvistic, artă procedurală), astfel încât nu e chiar întâmplător cine l-a plasat pe autorul Elegiilor în pole position-ul generației ’60 (sau pe Mircea Cărtărescu în cel a generației ’80, cam după același tipic). Este posibil ca un poet „fascinant“ să se fi întâlnit cu un critic deopotrivă de „fascinant“, situație în care cine ar mai fi putut rezista la atâta „fascinație“? Canonul literar postbelic – sigur nu.

Față de categoria celor cu anticorpi la farmecul stănescian, N.Danilov nu se arată tocmai selectiv; deși inițial aderă la revizuirea critică făcută, profesionist, de Daniel Cristea-Enache (potrivit căruia în perioada „deschiderii“ din anii ’60 s-a petrecut „naționalizarea“ lirismului stănescian de către partid și transformarea lui Nichita Stănescu în poet oficial și, atât cât permiteau vremurile, în vedetă media), N.Danilov întârzie ulterior cu analiza pe un text al lui Cristian Tudor Popescu, pe care, deși îl cataloghează corect ca fiind mai degrabă un pamflet, nu reușește să-l și trateze ca atare. Paralelismul Nichita Stănescu – Adrian Păunescu, pe care se bazează textul jurnalistului, completat de o viziune inchizitorială și de un apetit relativ scăzut pentru poezie, ar fi trebuit să fie suficiente pentru a nu plusa pe relevanța lui (și asta se întâmplă în timp ce „revizionistul“ Gh. Grigurcu este complet uitat, deși radicalismul lui este incomparabil mai bine susținut de priceperea într-ale poeziei). Finalmente, insistența pe această execuție destul de sumară își află o explicație: N.Danilov recunoaște că a fost și el, în trecut, pe punctul de a-i nega orice merit „poetului oficial“, dar prezentul îl găsește pe o poziție mai echilibrată. La momentul primei lecturi a textului lui Cristian Tudor Popescu, adeziunea sa a fost, însă, una totală; acum, totul este tratat ca un moment de rătăcire, deci volumul Celălalt Nichita poate fi văzut și „ca o mărturisire, ca un gest, dacă nu e prea mult spus, de împăcare și de pocăință“. Pe scurt, dacă e să trecem mărturisirea prin atât de invocata teorie a „umbrei“, am putea presupune că ne aflăm în fața unui demers analitic ce urmărește, de fapt, iertarea de sine. Numai că pe cât de greu e de obținut așa ceva, pe atât de sigur e că nu se prea cuvine a fi folosită metoda critică în acest scop. Din fericire, N.Danilov e poet adevărat și asta îl ajută, în principal, să-și înțeleagă tizul și să concluzioneze că, deși cele 11 elegii au „o logică eterică“, ascultând de „un destin astral, dincolo de contingent“, ele nu reușesc mai mult decât să speculeze, să concretizeze idei filosofice și intuiții vizionare: „Nichita Stănescu «trece» pe lângă adevărata revelație, o atinge, dar nu se cufundă în ea. O ratează“. Și rămâne, astfel, un poet care preferă, ca centru de greutate al ființei sale, intelectul. Acesta ar fi prețul succesului, pe care optzecistul nici nu-l agreează, nici nu pare dispus, la rându-i, a-l plăti.

Între cei doi Nichita se interpune, în cele din urmă, o distanță cordială. Probabil și benefică.

 

 

[Vatra, nr. 9-10, pp. 26-27]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s