Etichetă / Nichita Danilov

de VATRA

Poeme de Nichita Danilov, Viorel Mureșan și Aurel Pantea

Nichita Danilov

Picioarele

I-am văzut întâi picioarele

lipăind pe parchetul gol. I-am văzut rotulele

rotindu-se ca niște mecanisme

puse în funcțiune de niște pârghii nevăzute.

Rotulele s-au oprit în fața geamului luminat din interior,

au stat mult timp pe loc.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – Proze halucinogene și crepusculare

Din sentimentul irealității lumii se năștea ultimul roman al lui Nichita Danilov, afirma, pe bună dreptate, Nicoleta Cliveț în cronica din 2021 dedicată ”Omului din eprubetă”. Incomplet spus, căci cam toată literatura lui Danilov, fie că vorbim de creația poetică sau de proză, își trage sevele din această intuiție primordială. Ultimul volum publicat de Danilov*, o culegere de 11 proze scurte, explorează diverse piste de transgresare dinspre real spre ireal, realul fiind asimilat  materiei iar irealul – spiritului. Specificul acestor proze și al viziunii profesate de Danilov este alunecarea aproape imperceptibilă dinspre real spre ireal, insinuarea acestei celeilalte realități, frisonante și neliniștitoare, cât se poate de  firesc în aceasta cunoscută, newtoniană. Efectul final obținut este de fluidizare și ambiguizare a granițelor dintre cele două lumi, ca și cum lumea pe care o numim de regulă realitate, ghidată de legile cunoscute, ar fi doar o pistă de pe care se decolează grațios spre una de o altă natură, aparținând unei alte dimensiuni, dar la fel de reală, poate chiar mai consistentă decât lumea noastră cea de toate zilele.

Citește în continuare →
de VATRA

Mihaela Vancea – Realitatea sub lupă

De ceva vreme deja a devenit un obicei ca scriitorii să-și adune într-un volum eseurile publicate de-a lungul timpului în diverse reviste literare. La această tendință participă și Nichita Danilov cu volumul apărut anul acesta la Editura Tracus Arte*, în care cuprinde texte publicate în ultimii ani în România Literară și Observator Cultural.   

Citește în continuare →
de VATRA

Ioana Boștenaru – Realitatea prin sticla rece

Afirmat în anii ’80, Nichita Danilov a continuat să fie o prezență constantă în planul literar, publicând numeroase volume de poezie, dar și proză sau eseuri. În ultimele două tipologii se înscriu și cele mai recente publicații ale sale, romanul Omul din eprubetă și colecția de eseuri intitulată De La Caragiale La Urmuz Sau Realitatea În Formă De Conservă, volume care îl scot din inactivitatea atipică de cinci ani. Deși cele două au fost abordate în ansamblu de critica de întâmpinare, fluxul ideilor din volumul eseistic găsindu-și reprezentarea în roman, noi ne vom ocupa doar de cel din urmă, urmărind felul în care Nichita Danilov reușește să dea literaturii române varianta sa ludică de distopie.

Citește în continuare →
de VATRA

Nicoleta Cliveț – Un Hamlet al lumii noi

Din sentimentul  irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.

Citește în continuare →
de VATRA

Nichita DANILOV – Sînt

nichita danilov

Sînt dintotdeauna.

Cu mult dinainte

de a exista cuvîntul sînt

şi mult înainte de a apărea

cuvîntul totdeauna.

 

Cu mult înainte de a cădea sămînţa

în uterul matern

şi mult înainte de orice

uter ce călăuzeşte

plăpânda umbră

a fiinţei spre lumină.

 

Întreg universul

nu e o decît amintire

a ceea ce n-a fost

şi vrea ca să mai fie.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, p. 1]

 

 

 

de VATRA

Nicoleta CLIVEȚ – Umbrele unui succes literar

celalalt-nichita

Cel puțin până în ’89 (posibil și după), Nichita Danilov recunoaște că „s-a raportat direct sau indirect, conștient, dar mai cu seamă inconștient“ la opera stănesciană („pe care, deopotrivă, am respins-o și am admirat-o“), în încercarea de a-i înțelege articulațiile interne, dar mai ales conexiunile externe, în mare parte responsabile de succesul și reprezentativitatea unei producții poetice destul de inegale. În esență, însă, această raportare constantă, declarată ca ținând de o zonă de „umbră“, vizează nu atât o poetică, un mod de creație, cât o strategie de succes: „Subconștientul meu visa să aibă parte de o glorie deopotrivă de mare. Măcar postumă, dacă nu antumă“. Confesiunea, de regăsit într-una din secțiunile finale (Câteva amintiri) ale volumului Celălalt Nichita (Tracus Arte, 2013), este un reper în înțelegerea cât mai exactă a naturii demersului lui Nichita Danilov: studiul său nu este unul de critică literară, ci mai degrabă un portret în ale cărui tușe mai groase pot fi zărite multiple elemente de autoportret. Cu un aspect compozit, adunând amintiri/evocări, răspunsuri la anchete, analize de text și teoretizări ale poeziei, volumul este greu de încadrat și de valorizat. Cea mai pregnantă impresie pe care o lasă este de plonjare prea puțin precaută (poetică, s-ar zice) în apele tulburi ale subconștientului personal, colectiv, al poetului analizat, al criticii… Ceea ce merită cu siguranță păstrat din încercarea de eliberare de sub vraja stănesciană sunt analizele mecanismului de impunere și, apoi, de menținere în atenția audienței a unui succes literar, transformat aproape instantaneu în reper canonic. Citește în continuare →

de VATRA

Nichita DANILOV – Povestea unui om foarte harnic

nichita danilov

I

 

            Cică a fost odată un om foarte harnic care tocmai din pricina hărniciei sale a dat de bucluc. La început omul foarte harnic a trăit într-un sat uitat de lume, ca mai toți oamenii, nici mai prost, nici mai bine decât alții; însă iată că a trecut timpul și, într-o bună zi, fără a sta prea mult pe gânduri, omul și-a pus coada pe spinare și a plecat la oraș. Și odată ajuns acolo a început toată nebunia.

Căci, ajungând la oraș, omul harnic a început să trebăluiască de dimineață până seara de nu mai încăpea lumea de munca lui. Și nu știu cum s-a făcut și desfăcut, dar pe măsură ce omul nostru devenea din ce în ce mai iute și mai robace, toată lumea nu numai că s-a lenevit, ba s-a și pervertit la rele. Un  timp, oamenii munciră așa, în dorul lelei, învârtindu-se aiurea prin casă sau pe străzi. Când se săturau de hoinărit, intrau în câte o bodegă, trăgeau un țoi de rachiu, priveau tăcuți pe geam mașinile ce se opreau la semafor, mai cereau unul, după care se retrăgeau la casele lor și ațipeau. Un timp lucrurile au mers destul de bine și în ciuda excesului de zel afișat de omul harnic, oamenii și-au văzut de treburile lor. Apoi, încetul cu încetul, indolența i-a cuprins pe toți. Văzându-i căzuți în apatie, omul harnic la început s-a întristat. „Nu cumva, și-a spus el, zelul de care am dat dovadă a avut darul de a le paraliza spiritul și a le tăia orice inițiativă?” Dar, tot el, după o clipă de meditație, și-a spus: „Totuși, zelul meu ar fi trebuit să le servească drept exemplu. Prin urmare, n-am de ce să mă simt culpabil. Ei singuri sunt vinovați pentru lenea și delăsarea lor. Să-i las în voia Domnului…” Și i-a lăsat.  Decăzând, oamenii s-au lenevit de tot. Podelele nu mai erau dereticate cu săptămânile, trotuarele și străzile au început să fie din ce în ce mai murdare. Casele începură să se încline într-o rână, și animalele, parcă, la fel. Lenea s-a întins peste oraș ca o plagă. N-a scăpat de ea nici un muritor. Dar nu numai oamenii deveniseră leneși, ci și animalele, copacii și plantele, ba și lucrurile abandonate pe casa scărilor și-n curți. Unii au  început să se lenevească la bătrânețe, pe alții i-a prins lenea la tinerețe și s-au pus pe tânjeală, iar altora lenea le-a făcut pocinog din fragedă pruncie, de cum au ieșit din burta mamei lor; și așa cum s-au născut, așa au și trăit, și așa au îmbătrânit, fără să lase vreun folos în urma lor, fie-le, dar, țărâna ușoară, căci, din pricina lenei, au avut greu de pătimit.

Citește în continuare →