Nichita DANILOV – Sînt

nichita danilov

Sînt dintotdeauna.

Cu mult dinainte

de a exista cuvîntul sînt

şi mult înainte de a apărea

cuvîntul totdeauna.

 

Cu mult înainte de a cădea sămînţa

în uterul matern

şi mult înainte de orice

uter ce călăuzeşte

plăpânda umbră

a fiinţei spre lumină.

 

Întreg universul

nu e o decît amintire

a ceea ce n-a fost

şi vrea ca să mai fie.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, p. 1]

 

 

 

Nicoleta CLIVEȚ – Umbrele unui succes literar

celalalt-nichita

Cel puțin până în ’89 (posibil și după), Nichita Danilov recunoaște că „s-a raportat direct sau indirect, conștient, dar mai cu seamă inconștient“ la opera stănesciană („pe care, deopotrivă, am respins-o și am admirat-o“), în încercarea de a-i înțelege articulațiile interne, dar mai ales conexiunile externe, în mare parte responsabile de succesul și reprezentativitatea unei producții poetice destul de inegale. În esență, însă, această raportare constantă, declarată ca ținând de o zonă de „umbră“, vizează nu atât o poetică, un mod de creație, cât o strategie de succes: „Subconștientul meu visa să aibă parte de o glorie deopotrivă de mare. Măcar postumă, dacă nu antumă“. Confesiunea, de regăsit într-una din secțiunile finale (Câteva amintiri) ale volumului Celălalt Nichita (Tracus Arte, 2013), este un reper în înțelegerea cât mai exactă a naturii demersului lui Nichita Danilov: studiul său nu este unul de critică literară, ci mai degrabă un portret în ale cărui tușe mai groase pot fi zărite multiple elemente de autoportret. Cu un aspect compozit, adunând amintiri/evocări, răspunsuri la anchete, analize de text și teoretizări ale poeziei, volumul este greu de încadrat și de valorizat. Cea mai pregnantă impresie pe care o lasă este de plonjare prea puțin precaută (poetică, s-ar zice) în apele tulburi ale subconștientului personal, colectiv, al poetului analizat, al criticii… Ceea ce merită cu siguranță păstrat din încercarea de eliberare de sub vraja stănesciană sunt analizele mecanismului de impunere și, apoi, de menținere în atenția audienței a unui succes literar, transformat aproape instantaneu în reper canonic. Citește în continuare →

Nichita DANILOV – Povestea unui om foarte harnic

nichita danilov

I

 

            Cică a fost odată un om foarte harnic care tocmai din pricina hărniciei sale a dat de bucluc. La început omul foarte harnic a trăit într-un sat uitat de lume, ca mai toți oamenii, nici mai prost, nici mai bine decât alții; însă iată că a trecut timpul și, într-o bună zi, fără a sta prea mult pe gânduri, omul și-a pus coada pe spinare și a plecat la oraș. Și odată ajuns acolo a început toată nebunia.

Căci, ajungând la oraș, omul harnic a început să trebăluiască de dimineață până seara de nu mai încăpea lumea de munca lui. Și nu știu cum s-a făcut și desfăcut, dar pe măsură ce omul nostru devenea din ce în ce mai iute și mai robace, toată lumea nu numai că s-a lenevit, ba s-a și pervertit la rele. Un  timp, oamenii munciră așa, în dorul lelei, învârtindu-se aiurea prin casă sau pe străzi. Când se săturau de hoinărit, intrau în câte o bodegă, trăgeau un țoi de rachiu, priveau tăcuți pe geam mașinile ce se opreau la semafor, mai cereau unul, după care se retrăgeau la casele lor și ațipeau. Un timp lucrurile au mers destul de bine și în ciuda excesului de zel afișat de omul harnic, oamenii și-au văzut de treburile lor. Apoi, încetul cu încetul, indolența i-a cuprins pe toți. Văzându-i căzuți în apatie, omul harnic la început s-a întristat. „Nu cumva, și-a spus el, zelul de care am dat dovadă a avut darul de a le paraliza spiritul și a le tăia orice inițiativă?” Dar, tot el, după o clipă de meditație, și-a spus: „Totuși, zelul meu ar fi trebuit să le servească drept exemplu. Prin urmare, n-am de ce să mă simt culpabil. Ei singuri sunt vinovați pentru lenea și delăsarea lor. Să-i las în voia Domnului…” Și i-a lăsat.  Decăzând, oamenii s-au lenevit de tot. Podelele nu mai erau dereticate cu săptămânile, trotuarele și străzile au început să fie din ce în ce mai murdare. Casele începură să se încline într-o rână, și animalele, parcă, la fel. Lenea s-a întins peste oraș ca o plagă. N-a scăpat de ea nici un muritor. Dar nu numai oamenii deveniseră leneși, ci și animalele, copacii și plantele, ba și lucrurile abandonate pe casa scărilor și-n curți. Unii au  început să se lenevească la bătrânețe, pe alții i-a prins lenea la tinerețe și s-au pus pe tânjeală, iar altora lenea le-a făcut pocinog din fragedă pruncie, de cum au ieșit din burta mamei lor; și așa cum s-au născut, așa au și trăit, și așa au îmbătrânit, fără să lase vreun folos în urma lor, fie-le, dar, țărâna ușoară, căci, din pricina lenei, au avut greu de pătimit.

Citește în continuare →