KOCSIS Francisko – Melancolii negre, cu şi fără dedicaţie

letitia-ilea-intamplari

Cea mai recentă carte a Letiţiei Ilea* pare să-şi fi tras cititorii în adâncurile întunecate ale materiei lirice, e o poezie grea, aspră, abrazivă, care nu te îndeamnă să te apuci imediat de scris despre ea. În ciuda aparentei simplităţi, a adaptării discursului la funcţia de comunicare frustă, a eliminării oricărei tentaţii de calofilie ori de asociaţii scăpărătoare, poezia nu pluteşte pe ape limpezi. Fără să-şi fi propus, probabil, poeta ne pune în faţă un jurnal negru, al angoaselor, jurnalul liric al unei inadaptări la realitate, consemnarea cu un fel de brutalitate, furie, disperare a clipelor negre, a golurilor existenţiale din care ori nu există ieşire, ori numai ea nu ştie cum poţi scăpa din răul ontologic. Probabil ipostaza a doua e cea valabilă, câtă vreme ea însăşi îşi asumă neputinţa de a schimba ceva, e atâta resemnare încât simţi iminenţa unei implozii: „am căutat/ în pământ în cărţi în stele/ şi am aflat doar pustiul” (am căutat), un „gol care se lăţeşte la venirea serii” (***, p. 172). Stăruie impresia că toată poezia porneşte de la concretul existenţial, se trage din emoţii, trăiri, reacţii provocate de evenimente biografice, că e o poezie care se scrie pe principiul decantărilor, de la notaţia frustă, calmă sau înciudată uneori, până la nevoia imperioasă de a striga eliberator, de a diminua tensiunea lăuntrică, dar poate mai exact ar fi să spun că se scrie pe cel al acumulării sidefului pe firul de nisip, deşi a sugera o asemenea concentrare de suferinţă, de trăire negativă ar întuneca şi micile insule de lumină care mai apar în poezia ei. Este vorba mai cu seamă de însufleţirea temperată pe care o stârneşte prezenţa ori evocarea prietenilor, multora dintre ei dedicându-le poeme sensibile, căutând „cuvântul potrivit/ pentru un prieten în suferinţă”, ca să-l facă „să creadă din nou/ în ziua de mâine”, deşi în propriul suflet nu poate schimba nimic, „cariul îşi vede de treabă”, „în mintea ta/ s-a cuibărit spaima/ cu arme şi bagaje”, dar un licăr de speranţă pare să pulseze la gândul reciprocităţii, că „departe cineva/ caută cuvântul potrivit pentru tine/ se gândeşte cum/ să-ţi aline dintr-o dată toate durerile/ să te facă să crezi din nou/ în ziua de mâine” (unde să găseşti). Deşi nu pare, în comparaţie cu majoritatea poemelor sale, acesta este un moment tonic, fast. Ca şi ziua dătătoare de speranţă din lumină de octombrie, deşi porneşte de la ternul diurn: „lentoare tristeţe sfâşiere chiar./ ca şi cum vestea bună/ ar fi un fruct prea copt/ ce vai nu mai poate fi mâncat (…)/ realizezi dintr-o dată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt”. Îşi reînnoieşte promisiunea şi la sfârşitul unui scenariu al unei zile identică întru totul cu celelalte, „îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă” (vineri seara), dar simţim că e ceva ce nu obligă, e veşnica amânare, lipsa unei motivaţii puternice care să genereze sens, scop, utilitate, voinţă. La Letiţia Ilea până şi poemele ce par mai luminoase, mai optimiste, sunt impregnate în substrat de o melancolie evanescentă, chiar şi în momentele când are „senzaţia că timpul nu se grăbeşte prea tare”, când traversarea zilei e „mângâiere nu săgeată”, când „ursitoarea bună a alungat furtuna” (***, p. 90) nu se risipeşte cu totul starea de alertă, reacţia defensivă, nici când îşi ia inima-n dinţi, îşi ridică gulerul şi porneşte înainte cu mâinile înfundate-n buzunare nu sugerează alura unui cuceritor, ci numai îndârjirea celui ce nu are de ales.

La început, Ion Pop remarca autenticismul acestei poezii, în care vedea un fel de frondă, dar ea nu era îndreptată atât împotriva formulelor anterioare de expresie, ci reprezenta mai degrabă o tentativă de individualizare prin limbaj, manieră, atitudine, căci Letiţia Ilea nu numai că nu se manifestă contestatar, dar asimilează cu rigoare şi discernământ experienţele culturale anterioare, care produc ecouri discrete în poezia ei. În plus, liniile subţiri de grafică delicată de atunci au prins acum tuşe groase, dar ferme, precise, apăsate.

Tudorel Urian constata cu fină intuiţie că şi la Letiţia Ilea, „ca la cei mai mulţi dintre oameni, revolta este una inhibată, neexteriorizată, melancolică, resemnată, menită să roadă sufletul din interior”. De parcă ar fi vorba de o revoltă răsturnată, o cotrarevoltă, una care îşi demolează sensul. Se puteau decela fără efort semnele clare ale unei resemnări, ale preparativelor de capitulare necondiţionată, semănând a exerciţiu de disciplinare forţată, dacă nu cumva impresia se insinuează numai acum, după alte câteva cărţi apărute de atunci.

La rândul său, Mircea A. Diaconu observa că „identitatea este, dacă nu tema, problematica centrală a poeziei ei. Cine sau ce sînt şi la ce bun imaginea mea şi felul meu de a fi în lume, iată întrebările de la care porneşte să se construiască alerta generatoare de discurs”, vorbind despre o criză de identitate provocată de neantul social, „marea criză a unui subiect care îşi conştientizează eşecul, fie el social sau ontologic”, „răul de sine şi răul de ceilalţi” fiind un prim semn al unui pesimism care se accentuează drastic cu timpul, subminând orice posibilitate de conciliere între sine şi preajmă.

Aceeaşi amplificare până la limita suportabilului sesizează şi Irina Petraş: „originalitatea Letiţiei Ilea vine din copleşitorul rău-de-viaţă tradus în fraze poetice de o simplitate şocând prin ea însăşi”. Este vorba de acea singurătate de care nu te mai poate scăpa nimic, nici o întâlnire cu prietenii, nici recunoaşterea, nici felicitările (într-o zi în care sigur le merita, nu contează dacă din motive sociale ori biologice), o zi de astfel de obligaţii este resimţită abstrus, de fapt, ca o corvoadă căreia îi aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul, de parcă ar trebui să se întoarcă la îndeletniciri ori fiinţe dragi: „seara a venit cu greu/ ca o eliberare/ te adăposteşti acum/ în singurătatea ta/ eşti obosit/ ca după un pariu câştigat// a fost cea mai cumplită zi” (azi). În poezia ei nu este vorba numai despre confesiunea unei persoane vulnerabile de o sinceritatea dezarmantă („textul are privilegiul sincerităţii”), ci mai cu seamă despre felul în care reuşeşte să ne facă s-o receptăm ca pe o confesiune strigată, „tristeţea s-a obişnuit cu tine/ şi nu-i vine/ să te mai părăsească” (atunci şi acum), chiar dacă tonul pare şoptit, resemnat, obsecvios aproape: „sfârşit de lume/ nici un semn de nicăieri/ nici o veste/ doar întrebările tale/ apăsând ca plumbul/ nici un răspuns// în camera asta (s.m.)/ s-au sfârşit toate drumurile/ s-au dat toate bătăliile/ piatră pe piatră n-a rămas// ce să mai clădeşti acum/ când seara se lasă/ ca un păianjen uriaş// când peste amintirea celor duşi/ se aşterne prima zăpadă/ doar oboseala/ ca o flamură peste câmpul de luptă// dintre lucruri zâmbeşte/ ursitoarea cea rea/ inima e un spin/ cu ghimpii întorşi înăuntru” (linişte). Pentru ea, singurătatea a devenit şi refugiu, şi pedeapsă, şi-a pregătit o cetate şi a ieşit o închisoare („nu laşi realitatea/ să-ţi năvălească în cameră”), „chiar eu am măsluit cărţile”, după care speranţa e tot mai firavă, tot mai apăsătoare aşteptarea unei schimbări, care e tot mai puţin probabil să survină, după-amiaza e imposibil de umplut cu fotografii, cărţi, obiecte care evocă trecut, camera nici nu mai pare un spaţiu de locuit, ci de supliciu. Răul de bine, adică teama până şi de gândul că ar putea fi bine se traduce într-un fel de frică-de-fericire ca de ceva necuvenit, frica de bine, confortul psihic sau bucuria de a fi stârnind alarme care împing la ascundere. Nu cred totuşi că ar fi vorba de o persoană funciarmente molipsită de neagră melancolie, ci consider că este vorba de o stare de spirit, rezultat al amprentei temperamentale ce a condus la o astfel de opţiune existenţială, care facilitează o intransigentă cunoaştere de sine, fără echivocuri, fără compromisuri, fără amăgiri.

Expresia austeră, cizelată de o emoţie puternică, dar una întunecată, devine vehicul al comunicării unei însingurări inconfortabile, e adevărat, dar care poate oferi privilegiul sincerităţii fără rest, totale, chiar dacă seamănă cu o jupuire de sine, însă asta nu surprinde, pentru că cea mai necruţătoare e cu ea însăşi, îşi recunoaşte inadecvarea într-o lume în care „marile bătălii/ s-au purtat deja”, în care tot ce poate face e să încerce să se ridice şi să găsească un sens, conştientă că „aşteptarea e înfrângere/ înaintarea o amintire” (pe mal). Uneori ne bulversează consemnarea lucidă, aproape detaşată, ca un diagnostic, de parcă ar fi vorba despre altcineva, atât de mult s-a resemnat să-şi asume propria precaritate, de a se recunoaşte învinsă în toate ipostazele, în faţa tuturor situaţiilor, contextelor şi nu mai puţin a oamenilor, a societăţii. Trăieşte într-o inadaptare cronică, nu mai întrevede soluţii de ameliorare ori de îmblânzire a tensiunii pe care o exercită preajma. Este vorba despre o hipersensibilitate care nu găseşte alte forme de apărare decât retractilitatea, înstrăinarea şi faţă de cei dragi odinioară (v. poemul întâlnire), una acceptată, preferată, râvnită într-un grad care înclină întregul plan existenţial spre izolare, declanşând o fugă de lume considerată o strategie de apărare, de securizare a spaţiului vital, o singurătate închisă într-o altă singurătate închisă la rândul ei într-o singurătate şi mai mare, singurătate după singurătate, etaje de singurătate, singurătate în singurătate, păpuşile matrioşka ale singurătăţii una în alta, de la invizibil de mic până la mărimea colosală imposibil de cuprins cu simţirea, însingurarea a devenit a doua natură, ea este singură şi atunci când se întâlneşte cu cineva, stă la o cafea pe vreo terasă, capacitatea de comunicare se reduce cu fiecare zi, închiderea în sine devine tot mai profundă, până va ajunge la etanşare, la ruperea totală de lume – până la dispariţie în sine.

Această acutizare a senzaţiei de însingurare şi inutilitate era anunţată de mult, chiar din volumul „o persoană serioasă”, în care strigătul încă nu avea intensitatea care să alarmeze, dar să ne amintim cât de profundă era resemnarea: „singurătatea mea e o carte în limba germană/ la început am citit-o conştiincios/ cu dicţionarul la pagina treizeci eram entuziasmată/ la cincizeci aveam cearcăne şi riduri de părinte sever/ la şaptezeci am aruncat-o într-un colţ/ lângă nişte reviste vechi şi alte lucruri/ cărora nu le voi da de capăt// să mi-o ceară cineva împrumut/ să nu mi-o mai dea înapoi” (singurătatea mea). Sau de întrebarea obsesiv reluată a omului expus şicanelor de toate felurile, deşi se achită de obligaţii fără a aştepta somaţii: şi-atunci de ce?

Găseşte un refugiu calm în evocarea familiei, în special a figurii tatălui, a mamei şi a spaţiului originar în care se află casa bunicilor; cartea se deschide cu un poem de acută resimţire a lipsei tatălui, gesturile amânate ori neduse la capăt, „cuvintele nerostite” la timpul lor nu-şi mai găsesc rostul de a fi şi răscolesc lăuntrul care acceptă sub tutela raţiunii că „toate sentinţele au fost pronunţate”, însă refuză să le vadă acţionând în realitate, pentru că acestea sunt imaginile cele mai dragi, de o veridicitate fotografică. Autoreferenţialitatea acestei poezii este împinsă uneori în zona care dezarmează, când cititorul simte că se află pe pragul unei intruziuni în existenţe care îi sunt străine, nu ştie care e gestul următor cel mai firesc, să continue sau să se retragă decent, precaut, dar asta ar însemna abandonarea lecturii – asistăm la o revelare a sinelui ca în confesionalul unei religii de uz propriu, e şi exerciţiu de autocunoaştere, şi recunoaştere a limitelor, de stabilire a coordonatelor şi reperelor existenţiale dincolo de care nu mai pot avea loc cedări de nici un fel. E spaţiul care se poate apăra şi cu o fragilitate de fluture.

Problema cea mare a Letiţiei Ilea nu se află în autocunoaştere, sub acest aspect lucrurile s-au limpezit de mult, ci în gestionarea frustrărilor, a stărilor negre, a momentelor de abandon în neputinţă, când melancolia începe să funcţioneze ca un drog şi este dorită, procurată chiar şi la suprapreţ (expresie prin care trebuie să înţelegem felul ei de a plusa, deşi nu e cazul, apetenţa pentru stările bacoviene pare de-a dreptul ontologică). Cum am spus deja, toată această neagră melancolie se fragmentează numai când e vorba de prieteni, atunci se însufleţeşte puţin şi putem suspecta că i-a apărut roşeaţa în obraji. Evocarea prietenilor ocupă în carte un loc privilegiat, un semn în plus că întunericul melancoliei încă n-a covârşit chiar totul.

Toată cartea e un puzzle biografic, configurat bucată cu bucată, din care se întregeşte imaginea unei existenţe cu propriile dramatisme, o existenţă în care secvenţele obişnuite împlinesc rolul pastei de fond într-un tablou; din ea se scot în relief detaliile care evocă puternic sentimente, fiinţe, locuri, contexte care concentrează nostalgie, melancolie, teamă, frustrare, deznădejde, simulacre de revoltă şi un mod aproape iovian de împăcare cu soarta, de acceptare, de resemnare; de aici izvorăşte covârşitorul sentiment al inutilităţii pe care îl resimţim în fiecare ipostază de însingurare, izolare, claustrare, în neputinţa ieşirii din fundătura existenţială în care se zbate. Dar tot aici, ca o continuare firească, trebuie să adaug că autoarea este extrem de lucidă în această asumare, îşi gestionează ca pe o rezervă emoţională indecizia de a rupe această derulare nefastă, de a sparge ritmul monoton şi previzibil al zilelor, ceea ce s-ar putea explica prin lipsa curajului nebunesc de a începe altceva, lipsa apetitului pentru aventură, de asumare a gestului care bulversează tot ce înseamnă securitate domestică. După ce vibraţiile strigătului se sting, după ce de nicăieri nu primeşte vreun răspuns, de undeva, din hăul de dincolo de raţiune, se aude îndemnul şoptit „de mâine”, acel mâine care se va lăsa etern amânat: „durerile cele mari au tăcut./ doar amintirea unui prieten dus/ înfioară o seară cu nimic deosebită./ muzica se străduieşte să ajungă la mine/ din calculator un rocker trecut/ încearcă să-şi vândă marfa./ acel prieten va rămâne întotdeauna/ la o vârstă de care eu am trecut./ am părul mai alb/ iau mai mult medicamente/ şi simt o oboseală mai mare./ ar trebui să schimb ceva/ cât mai e posibil./ muzica asta cu alta/ cartea asta cu alta/ amintirea asta cu un gând legat de viitor./ privesc ninsoarea de-afară/ şi îmi promit că de mâine/ desigur neapărat de mâine/ totul va fi diferit./ până atunci mai privesc o dată fotografiile/ îl ascult atent pe rockerul din calculator/ a ajuns la partea cu „don’t cry”/ şi eu exact asta fac” (***, p. 170). De unde se vede că pentru Letiţia Ilea e mai uşor să îndure suferinţa decât s-o alunge, s-o învingă. De la o vreme, ea poate să ţină locul unei mari iubiri, îi uzurpă locul şi-i exercită prerogativele, îi simulează efectele şi-i produce decepţiile.

Întreaga construcţie lirică e un strigăt, al unei persoane sechestrate din proprie voinţă într-un spaţiu de maximă securitate posibilă, care strigă să i se deschidă uşa, să i se spargă geamul, să i se dărâme zidul, să fie găsită, pentru că singură nu este în stare: „cu un bulgăre mare să spargi/ geamul ce te desparte de lume” (iarna, p. 140), se simte străină de cei din „aceeaşi specie”, un „exemplar ciudat bun de dus la muzeu”, dar nu acţionează, deşi ştie că simpla conştientizare nu-i de-ajuns ca lucrurile să apuce pe un alt făgaş: „schimbă ceva,/ acceptă realitatea universul lor e la fel de bun/ nu mai e timp pentru ezitări// de douăzeci de ani îţi spui toate acestea/ ca un urs polar care se teme/ să părăsească banchiza ce se topeşte” (cei din jurul tău), stă într-o indecizie care mai crestează puţin ghemul de nervi: „aceleaşi gânduri/ rumegate la nesfârşit/ ghemul de frică tot acolo./ să găseşti o ieşire/…/ din pielea ta să ieşi/…/ te-ai ridicat şi ai ieşit în stradă/ cu luminile de avarie aprinse./ în ninsoare aştepţi şi azi/ să te găsească cineva” (***, p. 107), îi mai amplifică senzaţia de neputinţă, însingurarea tot mai profundă, când apropiaţii se duc să stea în „morminte proaspete” după ce au „aruncat în urmă/ pieptenele peria/ înmulţind distanţa./ cum să răzbesc/ prin pădurea de cruci? (…)/ cine m-a închis aici/ şi a aruncat cheia în prăpastie?” (iarna aceasta), toate conducând spre enunţuri terifiante prin chiar calmul lor aparent: „în aer/ se simte apropierea zăpezii.// durerea/ a intrat în firescul lucrurilor/ nici măcar nu mai trebuie numită.// bucuria/ e o greşeală de gramatică/ într-o limbă familiară” (***, p. 115). În asemenea momente, dorinţa de a se „pierde în marea de chipuri fără nume” (fotografie mişcată) pare să promită o salvare, cel puţin de moment, ori o atenuare a tensiunii, dar totul numai până vine o altă zi: „şi glasul e străin îndepărtat/ oglinda îţi întoarce/ un chip necunoscut/ toate sentimentele tale/ sunt astăzi fără destinatar/ ca şi cum singur ai locui această lume/ o altă zi în care n-ai trăit/ în asemenea zile eşti invizibil/ eşti ca un cufăr/ părăsit pe un peron de gară/ (…) pentru o clipă îţi vine să-ţi crestezi un deget/ să te convingi că sângele mai curge/ simţi cum devii încet/ o parte din imensa pagină albă/ pe care singurătatea o mototoleşte/ între degetele prelungi” (o altă zi) şi vine o altă dimineaţă, risipind definitiv orice speranţă că s-ar putea vindeca de teama de viaţă, că ar putea avea curajul de a înfrunta realitatea, gândul ei este la „cum să te strecori/ printre lucrurile cărora ar trebui/ să le dai de capăt” (dimineaţa), părăsirea spaţiului de siguranţă căpătând conotaţii catastrofice: „cobori în stradă/ ca pentru o decapitare” (dimineaţa), se simte „rotiţa slabă” a angrenajului existenţial, constrângerea de a exista şi diurn echivalând cu chinul şi spaima răniţilor „părăsiţi în spatele frontului”, dar nici venirea serii, care seamănă cu o eliberare, nici întoarcerea între lucrurile dragi nu pot să aducă decât un calm minat de alertă, angoasă: „dar liniştea e înveninată/ de gândul zilei care urmează/ noaptea trece cu stabilirea strategiilor/ combinărilor permutărilor/ cum să înveţi şi tu regulile jocului/ cum să înaintezi triumfător/ în lumina dimineţii/ eşti un tandru animal marin/ strămutat pe uscat” (dimineaţa). De învăţat a învăţat, se pare, câte ceva din această strategie, dar a rămas mereu la nivelul teoretic, n-a pus niciodată în practică nici datul de pământ, nici datul din coate, nici râsul în faţă, nici indiferenţa bună la toate, asumându-şi handicapul de a fi „o persoană serioasă” şi civilizată într-o lume nu foarte prietenoasă. Sau nu cu toată lumea.

_________
* Letiţia Ilea, întâmplări obişnuite, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, cu o prefaţă de Andrei Zanca.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 27-30]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s