Anca URSA – Generația ’80 în poezie

antologia-poeziei-80-2

În 1993, când Alexandru Mușina decide să publice o colecție de poezii optzeciste la editura colegului de generație, Călin Vlasie, gruparea discutată era deja dizolvată de ani buni, iar membrii ei aleseseră evoluții literare individuale, care se desprindeau mai mult sau mai puțin de emulația de poetici noi ale deceniului precedent. Victime ale istoriei literare sau ale propriei lipse de pragmatism, optzeciștii au știut prea puțin cum să-și promoveze și să facă rentabilă cultural propria marcă, deși nu se poate nega că au creat un moment major în literatură pe de o parte, iar pe de altă parte, istoria mare, devenită în ’90 mai prietenoasă, ar fi permis nu numai o „branduire” profitabilă, ci și o așezare corectă a grupării în percepția publicului literaturii din secolul trecut. Neexistând o „etichetă” valorizantă clară, se perpetuează în receptare o dinamică dramatică: fie se vorbește de „generaţia hi tech care a schimbat faţa literaturii/culturii române din ultimele decenii”, fie de „o grupare minorǎ sub raport valoric (cu cîteva excepţii fericite), mǎrunt-tehnicistǎ, dar lucrativǎ, (…) alexandrină, ratatǎ şi sectarǎ”1.

Așadar, în loc să însemne o formă obiectivă de redeschidere a interesului autorilor/publicului pentru idelogia creată în urmă cu 10-15 ani, antologia lui Mușina este doar un prilej de nostalgie timpurie și un sfârșit simbolic al coerenței creative de grup.

  1. Organizarea reuniunii: inițiator, moment, miză

Antologia poeziei generației ’80 este al patrulea volum liric colectiv al autorilor optzeciști, după Aer cu diamante (1981), Vânt potrivit până la tare (1982, al poeților germani) și Cinci (1982). Optzecismul e efervescent, productiv și omogen într-un interval relativ scurt și nu neapărat suprapus peste deceniul de la care împrumută numele. Se admite că începuturile coincid cu debutul (1977) nucleului dur al generației în Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, în timp ce finalul epocii de glorie ar fi în jur de 1985, când se destramă mișcarea studențească inițială2, nu numai cea bucureșteană, dar și de la cenaclurile clujean, ieșean, timișorean, nemțean etc. Sigur că emulații există până la finalul deceniului și chiar valul următor, nouăzeciștii, sunt asimilați generației precedente de către istoricii literari actuali.

Dacă cele două volume precedente ale lunediștilor au inclus poeți puțini (patru, respectiv cinci) și au fost antologate și prefațate de Nicolae Manolescu, cartea din 1993 e construită pe afinitățile elective ale lui Al. Mușina, unul dintre poeții importanți ai anilor ’80, inclus de altfel în Cinci. De ce Mușina, de ce nu (și) alt reprezentant optzecist să se fi erijat în recuperator al poeziei opzeciste, în condițiile în care poetul brașovean e un aparținător atipic, de multe ori în contradicție cu omogenitatea teoretică cvasiuniversală a grupului?

Primul răspuns este că mai mulți membri din eșantionul întâi s-au separat declarativ, chiar dacă temporar – spun ei – de generație. În interviurile „Euphorion”, Cărtărescu declară că a încercat inutil în jurul lui 1990 să-și facă un „upgrade” poetic în spiritul poeziei imediate, dar ea îi apare deja ca o vîrstă de mult încheiată, pierdută. Ioan Bogdan Lefter, prezent ca poet și teoretician deopotrivă în epocă, renunță la termenul de optzecism, incorect și limitativ, în favoarea aceluia de postmodernism și amână sine die o întoarcere gobalizantă, reflexivă asupra generației3. În plus, Mușina are vocație didactică de inițiere și coordonare a ucenicilor veniți în siajul ideilor optzeciste. Cei patru autori ai Pauzei de respirație (1991) – Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea și Simona Popescu – îi recunosc rolul esențial în modelarea intelectuală. Poeți recenți ca Andrei Dósa sau Ștefan Coșa se revendică tot de la școala poetică a lui Mușina. În fine, altă motivație care l-a stimulat pe poetul brașovean să-și asume demersul recuperator este latura lui de om de afaceri, pe care o trata pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios4. Așa cum spuneam în introducere, optzeciștii au pierdut teren cultural și din pricina unei proaste investiții economice în marca proprie, în prima perioadă a economiei liberale, în care alte discursuri decât cel literar s-au grăbit să ocupe avanscena. Mușina publică deci, cu efort, dar cu speranța recuperării de imagine și a unei bune investiții economice antologia, în 1993 într-o primă ediție și o reia la propria editură 7 ani mai târziu (Aula, 2000). În acest sens, în stilul ironic-metaforic bine cunoscut, Mihail Vakulovski desenează în cartea tematică înțelegerea secretă dintre „bunic” și „nepot”, care îl păgubesc pe tatăl plecat pe teren5. Iată câteva din motivele care îl determină pe Alexandru Mușina să ofere una din cărțile fundamentale ale optzecismului, instrument de reflectare, raportare și analiză a poeziei optzeciste, în general. Împreună cu volumul-colecție de texte teoretice Competiția continuă. Generația ’80 în texte teoretice, îngrijit de Gheorghe Crăciun, transformă anul 1993 într-o bornă obligatorie pentru nostalgicii sau curioșii aflați în căutarea ultimei generații care a schimbat poezia.

  1. Re(re)definirea identității: opzecism vs postmodernism

Am menționat mai sus că Alexandru Mușina nu a fost chiar reprezentatul tipic al direcției teoretice construite de optzeciști. Mai mult, e principalul oponent al ideii generale că optzecismul este forma pură a postmodernismului românesc. În prefața antologiei, intitulată O poezie pentru mileniul III, scriitorul își declară categoric rezistența în fața conceptului-pălărie și consideră că postmodernismul poate fi invocat în legătură cu poezia optzecistă doar dacă se forțează termenul, reluând pentru conținutul volumului prefațat eticheta atât de mult utilizată în majoritatea articolelor lui teoretice, „nou antropocentrism”6.

Relația lui Mușina cu generosul concept de postmodernism pendulează între indecizie și opoziție încrâncenată. Ironic sau nu, chiar el introduce în articolul Poezia, o șansă (Astra, 1982), termenul de „poezie postmodernă” în discuțiile teoretice ale optzeciștilor. Colegii de generație îl preiau și nu-i mai dau drumul, cu certitudinea că recunosc în conceptul nou umbrela teoretică a schimbării conștiente de paradigmă pe care o inițiaseră de câțiva ani. Mușina revine însă în majoritatea articolelor de poetică (Literatura ca meserie, La ce e bun experimentul, Postmodernismul – o frumoasă poveste, Le postmodernisme aux portes de l’Orient etc.) și contestă aderarea necondiționată la o direcție care nu-și găsește susținerea într-o postmodernitate socio-culturală românească și nici în „proiectul literar” care ar fi de fapt postmodernismul. El afirmă repetat că poezia lui și a colegilor asumă o angajare existențială și o căldură de negăsit în textele occidentale create sub influența directă a beatnicilor americani.

Găselnița novantropocentrismului propus este diferența specifică a scriitorilor români, dar genul comun impune lui Mușina o evocare onestă a trăsăturilor postmoderne care dau până la urmă unitatea de grup celei „mai bogate și mai valoroase generații poetice în ultimii 45 de ani”: (auto)biograficul, refuzul clișeelor, intertextualitatea, limba vorbită etc.7 Conceptul de antropocentrism nu a fost preluat în discuțiile teoretice ale deceniului, în schimb a fost contestat și ironizat deseori. Polemica terminologică cea mai consistentă o are cu liderul vizibil al generației, Mircea Cărtărescu. Respectul reciproc păstrează opoziția de idei într-un registru academic, însă fiecare spune despre poezia celuilalt că este atipică, ba chiar contrară față de poziția teoretică susținută. „Lecțiile profesorului navetist și mai ales poemul Budila-Express ar putea constitui un bun material didactic pentru exemplificarea trăsăturilor postmoderne”8 își începe autorul Postmodernismului românesc pledoaria împotriva „noului antropocentrism”.

Oricum, dincolo de etichetele terminologice care prefațează și tind să cirscumscrie poemele din antologie, diversitatea lor paradigmatică obligă la nuanțare și în același timp dizolvă pozițiile teoretice radicale sau exclusiviste.

  1. Strigarea catalogului: prezenți și absenți

În antologia lui Mușina sunt selectați 30 de poeți care au scris în deceniul al nouălea. E dificil să fie numiți postmoderni, chiar și optzeciști e constrângător sau inexact, pentru că formulele lor lirice sunt atât de variate, încât acoperă în nuanțe diferite spectrul larg desfășurat între paradigmele mari ale jumătății a doua de secol XX, de la modernismul fantezist sau existențialist, până la postmodernismul textualist. Autorul încearcă o taxinomie a lor, în funcție de apropierea de realitate, respectiv de angajarea existențială și conturează patru categorii: poezia „textului” (Bogdan Ghiu, Daniel Pișcu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei), poezia „cotidianului” (Romulus Bucur, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Aurel Dumitrașcu, Caius Dobrescu, Marta Petreu, Marcel Tolcea, Petru Romoșan), poezia metafizicului (Nichita Danilov, Paul Grigore, Ion Mureșan, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan) și poezia nevrozei (Cristian Popescu, Viorel Padina, Călin Vlasie, Matei Vișniec).

În spatele desenării sertarelor taxonomice, se intuiește intenția totalizatoare a ochiului critic, nevoia de coerență, de înțelegere a imaginii generale și de strângere a firelor subterane care țes pânza laxă a scriitorilor din deceniul nouă. Prin urmare, câteva observații se impun inevitabil:

3.1. Chiar dacă stabilește tipologii și orientări artistice, chiar dacă enumeră trăsături comune ale celor care au publicat în anii ’80, cu noul antropocentrism cap de listă, Alexandru Mușina e mai relaxat decât colegii lui lunediști, nu aderă la fel de strâns la partizanatul de grup care să procustizeze orientări și personalități diferite.

3.2. Cele patru tipologii poetice citate mai sus au fost discutate, preluate, metamorfozate, restrânse și expandate succesiv de criticii și teoreticienii din perioada următoare, fie că a fost vorba de insideri sau outsideri, de optzeciști sau cercetători neutri. E interesant însă cum aceiași scriitori – greu încadrabili, de altfel – migrează în categorii diferite, în funcție de perspectiva cercetătorului9. Ion Mureșan, prin formula sa literară inedită a suportat probabil cele mai multe etichete categorizante.

3.3. Din clasificarea generoasă lipsesc trei autori incluși în volum: Dan Stanciu, Aurel Pantea și însuși antologatorul. Ca de obicei, absențele sunt interesante, fie că e vorba de omisiune involuntară, fie că respectivii sunt dificil de încadrat într-o formulă inevitabil reductivă.

3.4. Așa cum în literatura optzecistă – ca în toată arta postmodernă, de altfel – cititorului îi este atribuit un rol activ, implicat, și aici receptorul va genera codul de plasare ierarhică a poeților și a poeziilor. Mușina repetă că toată generația este una valoroasă, dar refuză să stabilească vreun podium sau vreun clasament axiologic.

3.5. Mușina nu poate fi exhaustiv, în primul rând din rațiuni de spațiu, dar și pentru că o parte a celor care publică în anii ’80 se situează mai aproape de modelul interbelic și de prelungirile lui decât de noua sensibilitate legitimată de optzeciști. Deci, se prezintă o „listă de așteptare” în prefața acestei prime antologii. Numărul poeților de la care își cere scuze indirect este aproape dublu față de al inclușilor și mulți din ei își vor confirma valoarea prin apariții editoriale remarcabile în anii ’90 și 2000, dar adesea prozastice sau critice, nu lirice: Ioana Pârvulescu, Adrian Schelbe (Oțoiu), Ioan S. Pop (probabil cel mai bun poet al deceniului următor), Mircea Petean, Octavian Soviany etc. În plus, o parte din cei publicați nu țin de generația optzecistă din start. Au debutat în ultimii ani ai deceniului și s-au remarcat ca nouăzeciști, dacă se acceptă acest concept controversat. E vorba de poeții din Pauza de respirație sau de Cristian Popescu, voci sonore mai degrabă în etapa ulterioară a poeziei românești.

Prin urmare, afinitățile elective ale lui Mușina au funcționat retrospectiv, pentru că a ales adesea mai degrabă texte decât poeți, poeme despre care s-a vorbit și care au contribuit fundamental la portretul de grup optzecist (Evoe, Poema chiuvetei, Nichel, Teze neterminate despre Marta, Budila-Express etc.), dar a mizat prospectiv și pe scriitori care nu oferiseră decât vârful aisbergului la data publicării antologiei.

  1. Masa și dansul: versuri și orientări

Am precizat mai sus că opțiunile de publicare în antologie au fost ghidate nu de trăsăturile comune ale nucleului dur optzecist, postmodern, ci doar de criteriul temporal și valoric. Deci, cele patru categorii din eseul introductiv, care încearcă să pună ordine în multitudinea de orientări poetice, rămân orientative și impure, se contaminează reciproc, uneori la același scriitor sau chiar în aceeași poezie.

În coerența spiritului ludic optzecist și pentru că a vorbi despre o antologie de poezie fără niciun vers citat e anost și neproductiv, dar a face aici o exegeză sau numai o trecere atentă în revistă a poemelor e imposibil, propunem un text din volum, căreia nu-i dăm de la început referințele, cu provocarea de a-i găsi direcția în care o încadrează formal antologatorul, eventual de a-i identifica autorul și titlul chiar: „Toată viața am adunat cârpe ca să-mi fac o sperietoare/ îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârșeam lucrarea/ grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori când adormeam/ iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina și numai bănuind-o acolo/ încep să urlu de spaimă.” Cel puțin două filoane tematice sunt decelabile în poem: unul autohton, cu trimitere la onirismul dimovian, prin metafora cârpelor-resturi ale zilei recuperate spasmotic în somn, și celălalt al urletului nocturn ce amintește de expresionismul lui Trakl. Căutarea auto-psihanalitică a sinelui recompus completează triunghiul efectelor moderniste. Deși nici imaginarul prezent, nici trăirea dramatică, adânc emoțională a realității nu fac parte din efectele postmodernismului, titlul deschide paradigma nouă: Poemul despre poezie. Prin urmare, nu realitatea este cunoscută și ordonată prin poezie, ci invers, poezia se umple de realitate, care deja a fost absorbită de altă realitate, într-un efect textualist de punere în abis. Până la urmă, unde situăm aceste versuri? Sigur, numele autorului – Ion Mureșan – explică ambiguitatea paradigmelor modernă și postmodernă care se ating vizibil în cele câteva rânduri lirice. Probabil nu a fost greu de ghicit proveniența versurilor, Ion Mureșan s-a clasicizat încet, împreună cu o parte din generația în blugi.

Așadar, Antologia poeziei generației ’80 e până la urmă o carte prietenească, unde colegii lui Mușina sunt invitaț la o reuniune așteptată, la care deja nimeni nu mai trebuie să dovedească nimic. Anul apariției permite pe de o parte libertatea nouă, exterioară, cu recuperarea formelor primare ale poemelor completate acolo unde cenzura le afectase prima formă, iar pe de altă parte eludează competiția deja încheiată. Pentru cititori e beletristică de calitate și instrument de analiză fină a unei perioade când o paradigmă literară se schimbă cu alta, printr-o mulțime de manifestări lirice, în care dozajul acelorași ingrediente schimbă sensibil gustul.

 

________
[1] Paul Cernat, Creasta unui val care nu se mai termină? în „Euphorion”, nr. 1-2/2008 (consultat la adresa: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10105 în 8/06/2016)
2 Mircea Cărtărescu, Postodernismul românesc, București, Editura Humanitas, 1999, p. 148
3 Interviuri cu Ioan Bogdan Lefter și cu Mircea Cărtărescu, în „Euphorion”, idem
4 Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti), Chişinău, Cartier, 2006; idem, Scrisorile unui geniu balnear, Braşov, Aula, 2007, p. 64
5 Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generația ’80 (Poezia), București, Editura Tracus Arte, 2010, p. 12
6 Alexandru Mușina, Antologia poeziei generației ’80, Pitești, Editura Vlasie, 1993, p. 6: „Poeții generației ’80 pot fi subsumați postmodernismului doar prin forțarea termenului și prin obnubilarea esenței demersului lor poetic, de a re-descoperi realul (…) și prin încercarea de a da sens absurdului lumii înconjurătoare, de a lupta împotriva entropiei. Totul prin (re)aducerea în centru a individualității, a persoanei, care devine sistem de referință; de aceea avem de-a face mai degrabă cu ceea ce eu aș numi un nou antropocentrism.”
7 Ibidem, p. 7
8 Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 194
9 Cel puțin două studii merită luate în considerare din punct de vedere al separării orientărilor optzeciste: Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu nouă (1993, 2002, 2006) și Mihail Vakulovski, op. cit.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 55-58]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s