Ce mai rămâne din Mai ’68? (8/12)

image-7-page-site-mai-68

Lucian Butaru

Restructurarea sistemului capitalist din a doua jumătate a secolului al XX-lea

Reproșul recurent adus „Noii Stângi” născută după 1968 este că și-a diluat mesajul prin schimbarea accentului dinspre lupta de clasă spre o paletă întreagă de bătălii identitare purtate în numele egalității. Înlocuind o categorie precum clasa, care unifică grosul electoratului, cu categorii identitare care îl divid (ex.: gen, rasă, orientare sexuală etc.), stânga a renunțat la un model care și-a dovedit succesul în multiple rânduri și în numeroase locuri. Dincolo de acest real-politik al luptei electorale, mutarea accentului a produs o abordare mai prietenoasă cu sistemul capitalist, deoarece lupta împotriva inegalităților bazate pe elemente produse socio-cultural nu destabilizează sistemul capitalist în aceeași măsură precum lupta împotriva inegalitatății de clasă, produsă socio-economic. Ca urmare, întregul spectru politic pare să se fi deplasat mai la dreapta, acceptând într-o formă sau alta neoliberalismul ca bază de plecare pentru orice discuție. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (3/12)

May_1968_800_543_80

Christian Moraru

Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică

 

Majoritatea întrebărilor formulate de revista Vatra în chestionarul ce aniversează cei 50 de ani de la momentul 1968 ar putea fi reduse la următoarea „Ur-interogație” formulată de Bruno Latour în titlul unui articol influent publicat în 2004 în Critical Inquiry: „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”. În cele ce urmează, nu o să acord prea multă atenție nici prezumțiozității implicate în prima parte a titlului lui Latour și nici detaliilor alambicate ale argumentului lui. Aș vrea să observ, în schimb, că eseul – care a marcat o turnură epistemologică largă si extrem de mediatizată – a fost receptat drept o mișcare de întoarcere la problematicile realismului, o schimbare împărtășită în Italia de derriderieni precum Gianni Vattimo și Maurizio Ferraris, o cotitură aprobată de Quentin Meillasoux și alții în Franța (numele lui Slavoj Žižek merită și el reținut aici, chiar dacă intervențiile sale trădează obsesia de a se afla mereu în centrul atenției) și reprodusă, dincolo de Ocean, de „noii materialiști” precum Ian Bogost sau Graham Harman. Citește în continuare →

Dialog cu Ştefan BORBÉLY: „Postmodernul e mai arhaic decât se doreşte el să fie…”

stefan borbely 4

Vă propun un dialog niţel mai neconvenţional, prin care să scoatem la suprafaţă „secretele” omului retractil care sunteţi. Aveţi secrete? Lucruri despre care nu v-a întrebat nimeni până acum?

„Omul retractil” la care faceţi referire derivă din „impersonalitatea” teoretizată de către T.S. Eliot, despre care se spune că nu mânca niciodată în public, pentru a nu le oferi indiscreţilor din jur gesturi intime, neobiective. Ne vorbeau despre ea Ioana şi Liviu Petrescu, ilustrând-o prin comportament personal. Acesta a fost motivul pentru care m-am supărat atunci când jurnalul Ioanei Em. Petrescu a fost făcut public: arunca o lumină indiscretă asupra omului pe care cei doi doreau să-l facă uitat atunci când creau.

La mine, retractilitatea se combină în adâncime cu timiditatea, aliajul rezultat nefiind, de fiecare dată, dintre cele mai fericite. Citește în continuare →

Marius POPA – Postmodernismul românesc în poezie

noua-poezie-noua

Antologiile de poezie publicate în ultimele trei decenii (şi care au reuşit să atragă, în repetate rânduri, reacţia ferventă a criticii) se instituie, cu certitudine, ca documente autentice ale istoriei literare, „autorizate“ nu doar de calitatea estetică a textelor restituite (ea însăşi probantă), ci şi de tendinţele lor de a selecta şi de a sistematiza, teoretizând, nu o dată, direcţiile programatice ale generaţiilor şi participând la procesul – activ încă – de definitivare a canonului literar. Nu întâmplător, în acest interval, a fost înregistrată o serie întreagă de nume (devenite) celebre care au intuit, în această opţiune de „a ieşi“ pe scena literară cu o „nouă“ antologie, una dintre soluţiile cele mai eficiente de afirmare în cadrul dificil al fiecărei decade. Ne limităm la a aminti, bunăoară, faimoasele Aer cu diamante (în care au semnat Mircea Cărtărescu, Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), Cinci (cu poeme de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina), ambele publicate în anii ’80, dar şi câteva dintre antologiile semnificative ale douămiiştilor: Generaţia 2000 (sub coordonarea lui Marin Mincu, apărută în 2004), Poezia antiutopică (realizată de Daniel D. Marin şi publicată în 2010) sau Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (editată, în 2011, de Dan Coman şi Petru Romoşan). O altă antologie notorie şi, fără îndoială, importantă de reţinut este cea coordonată de Dumitru Chioaru, Noua poezie nouă (Limes, Cluj-Napoca, 2011), care îşi propune să recupereze – în chip „reconciliant“ – autori din promoţii diferite, de la un Andrei Bodiu sau Leo Butnaru, de pildă, la un Daniel Bănulescu ori Teodor Dună. Citește în continuare →

Cosmin BORZA – Ficțiuni

andrei-zlatescu-fictiuni-litera-1992-a-184464-120x182

Antologia Ficțiuni (1992) se sustrage, în bună măsură, unei evaluări estetice, de vreme ce caracterul programatic, iar nu valoarea literară, pare să fi fost principalul criteriul de selecție a textelor. Vădit demonstrative, prozele și poemele semnate de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici, cu toții membri ai cenaclului bucureștean Clubul literar, compun mai degrabă un amplu manifest artistic. Cel teoretic fusese publicat în „România literară” (nr. 29, 18 iulie 1990) și conținea preponderent principii și atitudini specifice frondei adolescentine, deci lipsite de o deschidere conceptuală propriu-zisă: respingerea „rețetelor”, „înserierii”, recuzarea oricăror filiații generaționiste, promovarea „onestității, francheței, intransigenței”, a „cerebralității” menite să garanteze că „percutanța” constituie „o calitate obligatorie a textului literar”, susținerea implicării politice, considerată „un act de igienă intelectuală şi o «reparaţie morală»”, pledoaria pentru „un nou concept global al literaturii, în cadrul căruia relaţia cult/trivial, trecut/prezent, rutină/inovaţie, realitate manifestă/realitate latentă să devină una de acomodare reciprocă”. Mult mai consistentă rămâne, în schimb, postularea unei noi sensibilități estetice, născute din apropierea literaturii de artele vizuale. Din perspectiva autorilor „nouăzeciști”, combinarea „experienţei şi timpurilor psihologic, real şi cultural” ar produce o „dilatare a-perceptivă” având drept rezultat „regăsirea identităţii, prin integralism şi sincronicitate”, anume o reorientare a „pulverizării entropice dinspre distrugere, deconstrucţie şi negaţie (criza postmodernismului) către o coerenţă afirmativă”. Mai precis, în termenii lui Ion Manolescu din două eseuri ulterioare cu valoare de program literar (Mersul romanului, în „Contrapunct”, nr. 8, 13 martie 1992, respectiv Un manifest postmodernist, în „România literară”, nr. 5, 7 februarie 1996), literatura anilor ʼ90, spre deosebire de aceea dezvoltată de predecesorii optzeciști, este cea dintâi pe deplin îndreptățită să reflecteze trăsăturile distinctive ale lumii postmoderne, înglobând, în structura sa fracturată, „videoclipată”, inspirată de „teoria fractalilor”, „sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist și fantasmele Pop-art”, „pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică”. Citește în continuare →

Adriana STAN – Pauză de respirație

pauza-de-respiratie

De la presa întoarsă într-o actualitate multă vreme ascunsă sub preș, la scriitorii înșiși, grăbiți să profite de redeschiderea instituțiilor, anii ’90 au început, inclusiv literar, sub semnul reinserției în real. Asta era însă o veste foarte bună pentru programul poetic al cvartetului brașovean lansat în volumul Pauză de respirație din 1991. Căci Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au vederi consonante despre coborârea poeziei în stradă și împărtășesc entuziasmul unor noi Beatleși de a face versuri sincere, care să stea aproape de inima omului și să vorbească, pe cât posibil, în limba celor mulți. „Credința” lui Andrei Bodiu în „puterea vieții de zi cu zi de a sugera ceea ce este esențial pentru om”, dorința (altfel, hipereruditului) Caius Dobrescu de a reda în discursul literar „situații reale de comunicare” sau numeroasele încercări ale Simonei Popescu de a deconstrui limbajele „înalte” în profitul „vieții” și-al „simțirii” – exemplifică opțiunile creatoare ale tinerilor poeți, opțiuni sincrone și stabile, de vreme ce au fost formulate în mod asemănător de la finele anilor ’80 până în decursul anilor 2000. Citește în continuare →

Lucia ȚURCANU – Generația ’80 din Basarabia

portret-de-grup

Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generaţia care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române. Vădind o pregnantă conștiință a apartenenței la grup încă de la debut (în 1982, apare volumul colectiv Aer cu diamante, prefațat de Nicolae Manolescu), autoomologându-se drept generație (Alexandru Mușina, el însuși poet optzecist, publică, în 1993, Antologia poeziei generației 80, cu o prefață având titlu de manifest, O poezie pentru mileniul III), formulându-și, din interior, conceptele și inventându-și uneltele metatextuale (în 1994, Gheorghe Crăciun, unul dintre capii generației, editează antologia Competiția continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice), optzeciștii s-au impus ca cel mai lucrat și mai cu bătaie lungă proiect generaționist.

Situația e oarecum diferită în cazul optzeciștilor din Basarabia, autori prin care, s-a afirmat de mai multe ori, se produce sincronizarea formulelor poetice din stânga Prutului cu cele din Țară. Optzeciştii de la Chișinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat la început printr-un spirit generaţionist la fel de puternic precum cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsaţi de critici-mentori care să-i formeze în cenacluri (cum a fost Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Ovid. S. Crohmălniceanu la Cenaclul Junimea, Mircea Martin la Cenaclul Universitas), ei fiindu-şi sieşi critici şi teoreticieni (la câţiva ani de la debutul celor mai mulţi dintre optzecişti – Nicolae Popa, 1983; Lorina Bălteanu, 1984; Emilian Galaicu-Păun, 1986; Teo Chiriac, 1987; Eugen Cioclea, 1988 –, apar câteva articole, semnate, în mare, de aceiaşi autori, care anunţă schimbarea de paradigmă: Emilian Galaicu-Păun – Anul literar 1989, în „Tinerimea Moldovei”, 1990, şi Poezia la Post-Restant, în „Literatura şi arta”, 1990; Nicolae Popa – Momentul poetic-90, în Supliment la „Sfatul Ţării”, 1991; iar puţin mai târziu, Vasile Gârneţ – Generaţia ’80 – schiţă de portret, în „Contrafort”, 1994, Nicolae Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, în „Semn”, 1995). Citește în continuare →

Anca CHIOREAN – Generația ’80 experimentală

experimentul-literar

Istoria literară se face prin decupaje şi montaje subiective, programatice, polemice, deci poate părea cât se poate de nesinceră. Se întâmplă şi la casele cele mai mari. Antologiile sunt cu atât mai mult predispuse la nesinceritate, în ciuda intenţiilor fundamental bune. Decupajul şi montajul crează spectacolul de lumini şi umbre pentru care castingul a fost făcut în funcţie de ciudăţeniile fiecăruia în perioadele lor de început. Ceea ce nici nu e un lucru rău. Antologia Experimentul literar românesc postbelic (Piteşti, Editura Paralela 45, 1998) aduce la lumină viziunile regizorale ale lui Ion Bogdan Lefter, ale Monicăi Spiridon şi ale lui Gheorghe Crăciun, care îşi iau toate precauţiile necesare acestui tip de decupaj grupat sub un concept aparent la modă şi problematic. Creaţia antologată îi grupează, sub anii ’60, pe Gellu Naum, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, George Bălăiţă, iar sub anii ’70 pe Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Dorin Tudoran, Constantin Abăluţă, Dumitru Ţepeneag, Al. Monciu-Sudinski, Norman Manea, Vasile Andru, Ion Iovan şi Livius Ciocârlie. Anii ’80 aduc fragmente din Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Călin Vasile, Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu, Nicolae Iliescu, Bedros Horasangian, Viorel Marineasa și Daniel Vighi. Anii ’90, ultimul grupaj de texte al volumului, aduc sub aceeași umbrelă temporală fragmente din Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Cristian Popescu, Marius Daniel Popescu, Dumitru Crudu, Adrian Oțoiu, Gabriel Marineasa și T. O. Bobe. Citește în continuare →

Robert CINCU – Generația ’80 în texte teoretice

competitia-continua-generatia-80-in-texte-teoretice_1_fullsize

Antologia Competiția continuă, editată de Gheorghe Crăciun, constituie, la ora actuală, un reper bibliografic esențial în raport cu subiectul literaturii anilor ’80 din spațiul românesc. Așa cum sugerează și subtitlul (Generația ’80 în texte teoretice), articolele antologate problematizează diferite aspecte ale fenomenului literar catalogat generic drept Generația ’80. Inovațiile estetice propuse de optzeciști, tradiția literară recuperată de aceștia, caracterul postmodern al textelor sau însăși ideea de generație sunt doar câteva dintre subiectele dezbătute în aceste articole care, la rândul lor, au fost publicate tot în perioada 1979-1989. Vorbim, așadar, de reconstituirea unei imaginii de ansamblu privind literatura română a anilor ’80, o imagine de ansamblu creată, de asemenea, prin intervenții venind din aceeași perioadă.

Intenția lui Gheorghe Crăciun, așa cum mărturisește acesta în prefața de la prima ediție a cărții (din 1994; prefața a fost republicată ulterior și la finalul celei de-a doua ediții din 1999), era aceea de a relansa discuția despre optzecism în contextul anilor ’90, ani în care, observă autorul, începea să se manifeste o oarecare indiferență față de fenomenul literar ce acaparase cultura română în deceniul precedent: „discuția pe care își propune să o reia această antologie are în vedere un fenomen considerat la timpul lui important nu doar din punct de vedere artistic, ci și ca viziune socială și atitudine etică. În toată perioada deceniului trecut capul de afiș al literaturii noastre l-a constituit spectacolul oferit de apariția și manifestarea Generației ’80 […] Or, discuțiile acestea n-au fost nici până astăzi duse până la capăt și optzecismul e un fenomen despre care acum nimeni nu mai are chef să vorbească. Nu cred că se manifestă atât oboseala sau plictiseala percepției […], ci mai degrabă un sentiment de insatisfacție” (Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția continuă, ediția a II-a, Paralela 45, Pitești, 1999, pp. 499-500). Citește în continuare →

Călin TEUTIȘAN – Generaţia ’80 în proza scurtă

generatia80prozascurta

Mai toate obsesiile (teoretice, stilistice, chiar politice şi sociale) ale optzecismului/ postmodernismului românesc se regăsesc în volumul Generaţia ’80 în proza scurtă1, alcătuit de Gheorghe Crăciun şi de Viorel Marineasa. Promoţia (ca să folosim un altul dintre termenii predilecţi ai comentariilor dedicate acestui fenomen literar) pare a fi caracterizată de un etern şi insaţiabil „desantism” polemic, îndreptat mai ales în contra vârstei literare precedente, a modernismului târziu al anilor ’60-’70. Ca reflex al unor politici culturale, gestica polemică e, în general, justificată de caracteristicile epocii. O opţiune culturală care a provocat multe glose critice cu privire la „cearta” dintre moderni şi postmoderni şi care determină un discurs aproape narcisiac de autolegitimare/de autodefinire al optzecismului, mai insistent decât al altor etape literare româneşti. Poate doar simbolismul, prin glasul unui Macedonski, sufocat de presiunea contemporană a modelului eminescian, sau avangardele, prin politica generală profund contestatară, mai egalează verva autocaracterizantă a optzeciştilor.

S-a vorbit în critica literară despre natura neo-avangardistă a literaturii optzeciste, iar optzeciştii au refuzat în genere conceptul, din teama de a nu le fi relativizată sau chiar negată apartenenţa la postmodernism, care era conceptul tare şi dezideratul absolut al vremii, pentru ganeraţia tânără de atunci. Postmodernismul însuşi a fost pus sub semnul întrebării, nu o dată, ca posibilitate/ipoteză culturală românească (în teoriile occidentale, el e caracteristic societăţilor postindustriale). Optzeciştii răspund, mai ales prin glasul lui Ion Bogdan-Lefter, cu ideea specificităţii postmodernismului românesc, non-postindustrial, în condiţiile în care acceptăm mereu să vorbim, în istoria literară autohtonă, despre specificul romantismului românesc, al simbolismului românesc etc. Interogaţiilor teoretice cu privire la postmodernism (este el o epistemă transcontinentală, care depăşeşte limitele artei, sau doar un curent artistic?) optzeciştii le răspund prin postularea unui statut privilegiat al artei, în speţă al literaturii, mai ales în contextul unei societăţi totalitare, unde arta e menită să rostească nu atât adevăruri politice, în chip direct, cât mai ales să constituie o imagine fidelă şi autentică (fie ea realistă sau fantasmatică) a existenţei cotidiene, deci un denunţ implicit al presiunii pe care experienţa realului o exercită asupra subiectului uman. Citește în continuare →