Cosmin BORZA – Ficțiuni

andrei-zlatescu-fictiuni-litera-1992-a-184464-120x182

Antologia Ficțiuni (1992) se sustrage, în bună măsură, unei evaluări estetice, de vreme ce caracterul programatic, iar nu valoarea literară, pare să fi fost principalul criteriul de selecție a textelor. Vădit demonstrative, prozele și poemele semnate de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici, cu toții membri ai cenaclului bucureștean Clubul literar, compun mai degrabă un amplu manifest artistic. Cel teoretic fusese publicat în „România literară” (nr. 29, 18 iulie 1990) și conținea preponderent principii și atitudini specifice frondei adolescentine, deci lipsite de o deschidere conceptuală propriu-zisă: respingerea „rețetelor”, „înserierii”, recuzarea oricăror filiații generaționiste, promovarea „onestității, francheței, intransigenței”, a „cerebralității” menite să garanteze că „percutanța” constituie „o calitate obligatorie a textului literar”, susținerea implicării politice, considerată „un act de igienă intelectuală şi o «reparaţie morală»”, pledoaria pentru „un nou concept global al literaturii, în cadrul căruia relaţia cult/trivial, trecut/prezent, rutină/inovaţie, realitate manifestă/realitate latentă să devină una de acomodare reciprocă”. Mult mai consistentă rămâne, în schimb, postularea unei noi sensibilități estetice, născute din apropierea literaturii de artele vizuale. Din perspectiva autorilor „nouăzeciști”, combinarea „experienţei şi timpurilor psihologic, real şi cultural” ar produce o „dilatare a-perceptivă” având drept rezultat „regăsirea identităţii, prin integralism şi sincronicitate”, anume o reorientare a „pulverizării entropice dinspre distrugere, deconstrucţie şi negaţie (criza postmodernismului) către o coerenţă afirmativă”. Mai precis, în termenii lui Ion Manolescu din două eseuri ulterioare cu valoare de program literar (Mersul romanului, în „Contrapunct”, nr. 8, 13 martie 1992, respectiv Un manifest postmodernist, în „România literară”, nr. 5, 7 februarie 1996), literatura anilor ʼ90, spre deosebire de aceea dezvoltată de predecesorii optzeciști, este cea dintâi pe deplin îndreptățită să reflecteze trăsăturile distinctive ale lumii postmoderne, înglobând, în structura sa fracturată, „videoclipată”, inspirată de „teoria fractalilor”, „sinesteziile simboliste, onirismul suprarealist și fantasmele Pop-art”, „pentru a recompune universul într-o totalizare vizuală hipnotică”.

            Tocmai această viziune și artistică, și existențială subîntinde antologia Ficțiuni. Promisiunea din Argumentul ce deschide volumul (reașezarea imaginarului și fanteziei „în drepturile lor, în scopul recuperării realității ficțiunii”) își găsește confirmarea în numeroase fragmente de poetică explicită, inserate în mai toate textele. În Ultima casă a orașului, Ion Manolescu aseamănă momentul fracturării logicii realității imediate cu o revelație-simulacru, o dereglare a simțurilor pe cât de angoasantă, pe atât de captivantă: „Ți se părea că lucrurile nu stau la locul lor, că s-a întâmplat ceva peste noapte, care le-a dereglat și le-a schimbat ordinea obișnuită. O senzație ciudată te cuprinsese brusc, ca și cum ai fi înotat într-un bazin plin cu vată; nu mai reușeai să percepi bine zgomotele, iar culorile îți apăreau estompate, parcă văzute printr-o perdea groasă. Luminițe palide ți se învârteau în jurul ochilor și aveai impresia că, din clipă în clipă, cerul se va prăbuși peste capul tău, strivindu-te pe trotuar”. Aceeași așa-zisă „hiper-realitate” se aglutinează și mai explicit, așadar prin strategii literare și mai fruste, în prozele celorlalți coautori. Călătoria lui Vlad Pavlovici descrie îmbinarea amintirii și visului, a realității și închipuirii printr-un „haos de imagini clare. Deloc estompate, ci doar fără legătură între ele, asemenea imagini apăreau ca niște clișee decupate de peste tot, montate la întâmplare și derulate incoerent, dar foarte limpede”. La fel, în Rezerva, Alexandru Pleșcan filtrează existența printr-o perspectivă de somnambul („un soi de insomnie, ceva între vis și veghe, nu mai știam exact când mă trezeam și dacă adormeam la loc sau nu”), iar, în Portret de doamnă cu dantele, Ara Șeptilici filosofează, jumătate borgesian, jumătate doar cvasi-romantic, în marginea noii realități care impune, previzibil, nașterea unei noi umanități: „Ochii oamenilor se uzează astfel fără ca ei să știe, căci continuând să vadă contururile, cred că văd și interiorul. Această orbire care păstrează aparența văzului este cea mai de jos cădere dintre toate la care am fost supuși după izgonire. Eh, dar eu, slavă Domnului, văd, iertată fie-mi îndrăzneala. […] Sunt un receptacol perfect, o cupă în care culoarea, sunetul, mișcarea, mirosul, însuși Întregul acelui timp și acelui loc se alcătuiesc, după legi pe care nu le cunosc, dar știu că există, într-o minunată ființă de eter din ale cărei viscere simt că fac parte.”.

            Nu e de mirare că laitmotivele prozelor și poemelor din Ficțiuni sunt orașul postapocaliptic, metamorfoza incidentală și oglinda oarbă. În locul existenței prozaice ori al umanității firești, membrii Clubului Literar propun realități palimpsestice, halucinatorii, ivite din breșele banalului cotidian și populate de ființe pansenzoriale, care privesc exclusiv oblic lumea și se oglindesc întotdeauna distorsionat în ea. Universul cunoaște lichefieri sau dezagregări repetate, urmate nu de o revigorare materială sau spirituală, ci doar de o acutizare supraomenească a percepțiilor. Odată cu realitatea cunoscută dispar simulacrele prin care se caracterizează atât identitatea, cât și relațiile interumane, oferind, până la stabilizarea noului set de artefacte, un interludiu prielnic manifestării orgiastice, totalizatoare, a simțurilor. Lipsite de aproape toate însemnele umanității clasice, personajele din Ficțiuni experimentează, în astfel de clipe revelatoare, posibilitatea (mai mereu înșelătoare a) unui nou antropocentrism.

            Spre exemplu, toate cele trei proze ale lui Ion Manolescu evoluează în cadrele unei lumi-șantier, ruinată subit, a cărei reconstrucție se dovedește imposibilă. Printre cioburi, rumeguș, cărămizi, fiare ruginite, buldozere, Dacii, Aro-uri, basculante, excavatoare, macarale și scripeți, oamenii se mișcă abulic, întocmai ca niște morți-vii, singurele clipe de trăire autentică fiind oferite de halucinațiile prin care subconștientul, memoria senzorială și culturală ori sentimentele din prezent se intersectează. Un bărbat se trezește sub cerul liber, într-un oraș surpat, unde toate reperele se dilată sau dispar. Învelit doar într-un cearșaf, el hoinărește prin locurile odată familiare, interiorizând instantanee de real care-i devoalează caracterul mecanic al raporturilor sociale (Poveste cu arcuri și rotile). Un altul, cetățean model în platitudinea lui deplină, se reinventează brusc și devastează întregul său univers mic-burghez, abia haosul existențial rezultat garantându-i atât de dorita „ordine” (Oameni între zece și patruzeci de ani). Afin lor este protagonistul din Ultima casă a orașului, tânărul care se înstrăinează de setul de conformisme cu care ajunsese să se identifice doar după ce fascinația pentru un misterios joc de cărți îi destabilizează nu doar relația de iubire, ci și simțurile, gândurile sau credințele.

            Urgența destructurării/reinventării identitare definește și subiectul poetic imaginat de Fevronia Novac. „Inima metalică” (Descântec), captivă într-o „carne arsă” (Destin), incapabilă să susțină o minimă independență față de un univers aplatizant, trebuie supusă unui proces monstruos, inuman, de transformare, încât să poată prilejui recâștigarea autenticității: „Al naibii ce mai bătea vântul/ în seara aia zvârlindu-mi inima/ dintr-o parte în alta/ sau în locul ficatului/ schimbându-mi rinichii între ei/ făcând rocada cu plămânii mei/ amestecându-mi ochii nasul gura/ urât chip căpătasem/ din toată-ncurcătura/ oribil arăta fața mea/ însă răspândea atâta strălucire/ încât lumina puternic casele din jur” (Metamorfoză). Pentru a descoperi și revitaliza umanitatea este, iată, necesară frângerea omului, perspectivă existențială ce constituie chiar premisa poemului în proză publicat de Andrei Zlătescu, Arborele-Curcubeu-Japonez. În acest text arborescent și emetic până în pragul ilizibilității, fotografia substituie ființa, fiindcă prima îndeamnă la fantazare, solicită un cumul de simțuri și de realități posibile, în timp ce a doua se suprapune mereu peste un șablon perceptiv.

            Nu întâmplător, „ficțiunile” lui Vlad Pavlovici (Vasul de lut, respectiv Călătoria) și cea a lui Alexandru Pleșcan (Rezerva) imaginează epatante introspecții din timpul (sau ulterioare) morții fizice. Sfârșitul vieții, perceput ca un vis treaz, din care sunt absente nu doar sentimentele de durere sau de regret, ci și marile experiențe revelatorii, se distinge printr-o coagulare senzorială de-a dreptul vitalistă: „Avu impresia că răceala pământului îl cuprinde și se fixează în el și că mirosul de iarbă umedă amestecat cu mirosul acela nou îi pătrunde în nări. Își simți fiecare nerv exact, dar cu detașare, de parcă propriul său corp ar fi căpătat o materialitate nouă și totodată străină” (Vasul de lut); „Simțeam că îmi lipsește o dezlegare, o legătură cu unele fapte pe care le trăisem fără să-mi aparțină totuși, ca și cum aș fi intrat în pielea altcuiva, ce spun eu!?, în pielea unei mulțimi de oameni deodată. De aici trebuia să-mi vină puterea și poate că aveam să stăpânesc gândurile și voința celorlalți, numai să înțeleg. Era un vis care mă făcea să plutesc” (Rezerva).

            Astfel, pentru tinerii scriitori din Ficțiuni, Jorge Luis Borges nu reprezintă doar un reper cultural central, ci și un model devorator. Destule fragmente rămân pastișe ale năucitoarelor imagerii borgesiene, cum demonstrează cu asupra de măsură textele Arei Șeptilici. Remarcabil, în acest sens, este Portret de doamnă cu dantele, o parabolă a fluidității și inconsistenței realității, o pledoarie alegorică pentru valoarea terapeutică a fantasmării. Un tânăr, epuizat sufletește, se întoarce în casa părintească pentru a-și recâștiga echilibrul interior. Privind fotografiile de familie înrămate pe peretele din dormitor, el descoperă, surprins, tabloul unei femei pe care nu o recunoaște. Protagonistul inițiază o cercetare detectivistică, inițial cu efecte energizante, pe urmă obsesivă, până la contopirea halucinantă cu trandafirul roșu ținut în mână de doamna misterioasă: „Petalele care mi-au crescut la-nceput pe piept erau albe apoi au căpătat irizări roze și violet, fucsia, carmin, oranj, culorile treceau din una-n alta și deși nu deveniseră încă purpuriu era o încântare să le privești, cercurile ochilor mei s-au făcut tot mai largi, mai încăpătoare, pentru a putea cuprinde cât mai multă culoare, albul ochilor a dispărut, apoi au dispărut și ochii, era doar culoarea […] șira spinării trebuia să se subțieze și să devină lemnoasă și frumos mirositoare, fragilă […] se apropie ceasul în curând trebuie să intru la locul meu, în ramă, și să-mi las ușor, pentru totdeauna, capul pe genunchii ei”.

            Cum se vede, „ficțiunile” înscenate de scriitorii „nouăzeciști” sunt pe cât de incitante teoretic, pe atât de vulnerabile estetic. Fantasmele lor postumaniste subminează convingător concepțiile, ba chiar conceptele, canonizate despre postmodernismul românesc, însă nu probează și forța literară necesară instituirii unei alternative artistice viabile la biografismul, cotidianismul și textualismul optzeciștilor. Clubul literar fondat de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici reușește să-și manifeste diferența specifică în raport cu cenaclurile-fanion ale deceniului nouă (Junimea, Cenaclul de Luni, Universitas etc.) – inclusiv datorită asumării manifeste a unui proiect artistic inedit ori refuzului unui coordonator-mentor –, dar influența literară a antologiei Ficțiuni nu poate fi comparată cu impactul cultural exercitat de Aer cu diamante, Cinci, Desant ʼ83, Competiția continuă, Pauză de respirație sau Tablou de familie. Faptul se explică prin nivelul valoric scăzut al textelor, precum și prin evoluția carierei autorilor. Liderul grupului, Ion Manolescu, a fost singurul care a perpetuat ideile-nucleu ale mișcării, marcante fiind cărțile sale de teorie (Videologia. O teorie tenho-culturală a imaginii globale – 2003, Benzile desenate și canonul postmodern – 2011) și, puțin spre deloc, cele de proză (Întâmplări din orășelul nostru – 1993, Alexandru – 1998, Derapaj – 2006). Vlad Pavlovici a abandonat preocupările literare, iar Fevronia Novac, Alexandru Pleșcan și Andrei Zlătescu s-au implicat în proiecte artistice din postura de emigranți (în Franța, Canada, SUA ori Noua Zeelandă), revenind abia târziu în câmpul cultural autohton: în 2007 și 2008, Novac publică două plachete de poezii, în 2014, Pleșcan semnează (cu pseudonimul Alex Plescan) Scriitorul de vagoane și alte povestiri aproape adevărate, în 2015, cei trei foști cenacliști colaborează la volumul de versuri intitulat nostalgic Clubul literar. Parțial diferită e situația Arei Șeptilici, a cărei carte experimentală de proză, Dublul, un roman (2006), creează emulație critică. Nu suficient de intensă, totuși, pentru a putea vorbi de existența sau de prelungirea unei tradiții literare impuse de antologia Ficțiuni.

            În schimb, istoria postmodernismului românesc nu poate fi scrisă profesionist eludând „momentul” Cercul literar/Ficțiuni. Chiar și prin ratările lor estetice, „marginalii nouăzeciști” Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu și Ara Șeptilici dau seama atât de limitele postmodernismului optzecist, cât și de nevoia presantă a apropierii tematicilor și tehnicilor literare de noua realitate mediatică postcomunistă.

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 72-75]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s