Adriana STAN – Pauză de respirație

pauza-de-respiratie

De la presa întoarsă într-o actualitate multă vreme ascunsă sub preș, la scriitorii înșiși, grăbiți să profite de redeschiderea instituțiilor, anii ’90 au început, inclusiv literar, sub semnul reinserției în real. Asta era însă o veste foarte bună pentru programul poetic al cvartetului brașovean lansat în volumul Pauză de respirație din 1991. Căci Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea au vederi consonante despre coborârea poeziei în stradă și împărtășesc entuziasmul unor noi Beatleși de a face versuri sincere, care să stea aproape de inima omului și să vorbească, pe cât posibil, în limba celor mulți. „Credința” lui Andrei Bodiu în „puterea vieții de zi cu zi de a sugera ceea ce este esențial pentru om”, dorința (altfel, hipereruditului) Caius Dobrescu de a reda în discursul literar „situații reale de comunicare” sau numeroasele încercări ale Simonei Popescu de a deconstrui limbajele „înalte” în profitul „vieții” și-al „simțirii” – exemplifică opțiunile creatoare ale tinerilor poeți, opțiuni sincrone și stabile, de vreme ce au fost formulate în mod asemănător de la finele anilor ’80 până în decursul anilor 2000.

Desigur, „realismul poetic” nu s-a născut la Brașov, oricât de bine ar fi situat acest oraș – în mijlocul țării și la înălțime – pentru a da o vedere clară asupra lucrurilor. Dar el a găsit aici un mediu fertil de incubație, stimulat de umbra apropiată a unui mare depoetizant ca Mircea Ivănescu și mai ales de acțiunea practică și teoretică a doi dintre cei mai importanți și influenți optzeciști: Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. „Noul antropocentrism” sau „poezia cotidianului”, respectiv cea „tranzitivă” sunt concepte, dacă nu lansate oficial, viu deliberate și vehiculate în a doua jumătate a anilor ’80, cînd își fac ucenicia literară Bodiu, Popescu, Dobrescu și Oprea. Ei vin, deci, pe un teren în bună măsură arat. Prima gardă optzecistă avea lupte de purtat în scopul înnoirii mentalității literare (încă aservită, cum considera Mușina, unei poezii „mercenare, sclerozate, a cabotinilor și a farsorilor”), cu toate că, din dorința de „a privi realitatea în față”, se consuma adesea doar experimentând moduri de a ajunge acolo. În schimb, garda tânără – „nouăzecistă” ca debut, dar crescută din aceeași paradigmă – nu se mai vede nevoită să forțeze uși deja deschise. Prin urmare, tinerii debutați la începutul anilor ’90, când ar avea toată libertatea de a-și face de cap (cu vorbele), par mai așezați și mai puțin punk decât fuseseră cu doar câțiva ani înainte colegii lor mai mari. Nu întâmplător, seria de instantanee reproduse pe coperta a patra a ediției a doua îi surprinde pe Bodiu, Popescu, Dobrescu și Oprea jucându-se cu o poză a înțelepciunii căutate: ei își astupă câte un canal al simțurilor (ochii, urechile, gura, nasul), într-un mod ce amintește o scenă de sorginte budistă (regăsibilă în iconografia japoneză și având drept protagoniști … trei maimuțe), o scenă semnificând, de regulă, dorința omului de a-și păstra mintea limpede și de a-și tempera impulsurile.

 Firește că spectrul metaforismului modernist sau problema saturației livrești le alimentează în continuare energia negatoare a actului poetic. Dar ele nu mai sunt atât de presante, ci se topesc în șarjă, parodie ușoară sau poantă lexicală (cum vom vedea la Caius Dobrescu și Simona Popescu). De aceea, cum o indică și titlul, tonul volumului Pauză de respirație e, măcar pe trei sferturi, unul relaxat, dacă îl comparăm cu aerul de revoltă al mai multor poeți optzeciști, ori cu dezabuzarea instalată mai târziu la douămiiști. Beneficiari ai unui climat poetic cu repere în mare parte trasate la sfârșitul anilor ’80, fără urgențe programatice, tinerii poeți au, așadar, spațiu să-și regleze propria respirație poetică.

Pe de altă parte, reperele de care vorbim aici – adică: democratizarea discursului poetic, temele derizoriului, narativizarea, oralitatea, tranzitivitatea, prozaismul, biografismul – sunt, toate, noțiuni cam generoase și haine cam largi, ce trebuie răscroite, de fiecare dată, altfel. E drept că trăsăturile enumerate – comune, în mare, întregului optzecism poetic – sunt mai reliefate la poeții brașoveni decât, de pildă, la lunediștii histrionici și verbioși, cu atât mai mult decât la poeții ardeleni, prin tradiție înclinați spre gravitas modernist. Din această privință, programul creator al lui Bodiu & Co., formulat în intervenții cum sunt cele citate anterior, rămâne fidel unei poetici a suprafețelor și se ferește deliberat de profunzimi sau de prea mult spectacol liric.

Chiar și așa, obiectivele vizate nu sunt atinse în mod egal de cei patru poeți discutați aici. Putem observa, de fapt, că ordinea lor din volum e descrescătoare sub acest aspect: Andrei Bodiu pare a fi cel mai „realist” și mai prozaizant, pe când Simona Popescu și Caius Dobrescu sunt experimentali și ludici, în vreme ce Marius Oprea ajunge foarte aproape de un imaginar expresionist îndatorat mai degrabă unui alt registru poetic. Într-adevăr, parafrazând celebra stanță „Beauty is in the eye of the beholder”, putem spune că „hinterland-ul de realitate din afara poemului” (C. Dobrescu) se recompune într-un mozaic diferit în funcție de ochii care îl privesc. Cea dintâi deosebire majoră între cei patru poeți – care explorează, toți, cotidianul proxim și biografia personală – reiese din sintaxa caracteristică fiecăruia.

Cel mai geometric, cum spuneam, este Andrei Bodiu. La el, notațiile iau forma unui reportaj sec, pe coordonate bine înșurubate în verbe și deictice situative, cu destul de puține adjective care să încarce versurile cu nuanțe. Universul mișcărilor zilnice – în care intră mai mulți oameni reali, aproape deloc metaforă sau emfază – are o greutate palpabilă, de existent nud, filmat la lumina zilei și cu ochii larg deschiși. În consecință, descriptivul covârșește adesea afectivul sau, mai bine zis, îl stinge, iar lucrurile se așază cu exactitate ca sub privirea unui alt Meursault: „Deasupra e cerul. E soarele./ Sub el sunt eu. Eu”. Într-adevăr, Andrei Bodiu caută un anumit calm, un anumit clasicism, de aceea alege structurile gramaticale simple („Aici stau eu”, „Lângă mine stă un bătrân”, „Atunci degetul a lovit aerul”) și folosește punctul cu mare larghețe, dinadins parcă pentru a scurta elanurile imaginației. Din același motiv întâlnim, în locul impresiilor prea particulare, fraze depersonalizate, de înregistrare aproape statistică a realității: „Ziua a fost foarte scurtă./ Și noaptea a fost foarte scurtă./ Vântul din nord a domolit vântul din sud./ Ieri a bătut vântul din vest.” Supus unei astfel de drastice diete și unui tratament epicizant, lirismul iese schimbat la față. El nu atinge însă și un grad zero, pentru că – lucru pe care, cum au observat și alți comentatori, Bodiu pare a-l fi deprins de la Bacovia – în spatele prozaismului pur n-are cum sta întotdeauna un eu poetic împăcat cu sine. Există, în acest sens, mai multe structuri repetitive în poemele tânărului autor: cele 15 ocurențe ale adverbului „aici” în poemul „319”, predilecția pentru reluarea aceleiași fraze, ca un ecou într-o cameră goală, sau versuri precum cele din „Epilog”: „Și capul nostru și mâinile noastre sunt/ închise sunt legate/ nu se vede nimic/ nimic/ Sunt aici aici aici/ suntem puși unul lângă altul/ ne învârtim în cerc/ ne învârtim în cerc/ simțim căldura și frigul și ploaia și ninsoarea și frigul/ atât/ atât”. În ele, poetul nu doar că-și deconspiră efectul căutat al propriei tehnici, dar pune, de asemenea, degetul pe o rană mai profundă, manifestată ca lipsă de sens și ca vertij al cotidianului. Atâta doar că, ascunzându-și și aici inflexiunile vocii, refuză să ducă această descoperire mai departe.

Realitatea, ca și versurile ei, se arată a fi mult mai browniene pentru Simona Popescu. Dacă lui Andrei Bodiu îi era specific efortul de a face stop-cadru, la autoarea Exuviilor cadrele sunt mai mereu mișcate și alunecă dintr-un scenariu în altul. Poeta e fascinată de metamorfoze și identități în schimbare, pe care le caută în vârstele biologice și în cele sufletești și de care, cum-necum, se-mpiedică la tot pasul. De aceea, se simte „cu o elice în creieri”, „toată ca o spirală într-o Lume pestriță”, și exultă ca un matematician de școală nouă când constată că haosul, și nu ordinea, se află, de fapt, în miezul lucrurilor. În fața lor, starea ei este, în general, una de bucuroasă perplexitate, mimând adesea ne-priceperea și sfânta ignoranță: „eu am venit pe lume/ ca să nu înțeleg nimic/ și să încurc pe alții”; „(…) lumea e totuși cognoscibilă/ dar tu habar n-ai pe ce lume trăiești”. Firește că o fi un trucaj la mijloc, dar există ceva de-a dreptul molipsitor în jubilația cu care poeta se apucă, făcând pe neștiutoarea, să spargă carcasele care închid lucrurile în semnificații: „oamenii spun cuvinte mari/ de parcă asta ar ajunge/ Îmi fac culcuș să moțăi la susurul lor monoton/ (eternitate neant infinit memorie nebunie zenit glie vatră …)/ îmi fac culcuș dar unul mă zgâlțâie/ „ce dracu faci?”/ „alerg alerg n-ai grijă!”. Livrescul stă înscris în ADN-ul creator al Simonei Popescu, dar el nu este câtuși de puțin inhibant, ci are o forță pozitivă de propulsie, făcând mereu posibilă înscenarea eliberării „simțurilor” și a „simțirii”. Scena aceasta fondatoare, cu care ne vom mai întâlni în Exuvii și mai ales în Lucrări în verde, este într-adevăr dramatică, dar sub aspect retoric, nu sub cel al gravității. Căci deși este o poetă atât de personală și spontan-afectivă, atât de încrezătoare în mirajul unei vorbiri one-to-one („Aș vrea să spun ce simt ce gândesc”), Simona Popescu are, pe de altă parte, o abilitate neîntrecută până azi de a se multiplica într-o grămadă de glasuri lirice, pe care uneori pare să le fi cules cu reportofonul direct de pe stradă. Prin urmare, poemele ei tind mereu spre desfășurări epopeice, în cavalcadă. Realitatea își iese, vrând-nevrând, din țâțâni în ritmul acesta, dar, pe undeva, ajungi și tu să te convingi că așa stau, de fapt, lucrurile.

Caius Dobrescu are o apetență similară pentru poemul extins, pentru plurivocalism și oralitate, aspect semnalat expres într-un titlu precum „O femeie tânără spune:”. Opiniile sale despre primul val optzecist, acuzat încă de estetizare și de „lipsa unei prize autentice la realitate”, sau promovarea unui lirism branșat la „vorbirea vie” și reîncărcat „moral-politic”, nu l-ar putea totuși pregăti pe cititor pentru confruntarea cu producțiile propriu-zise ale autorului. Căci aici, încercarea de a da suflu tuturor vocilor – înconjurătoare sau interioare – ce mișună prin viața de zi cu zi produce un eclectism din care poemul nu iese întotdeauna cu fața curată. Poetul se învârte într-un univers domestic cu indici foarte concreți, în proximitatea familială și chiar fiziologică, dar este fundamental destabilizat, deviind adesea în ipotetic sau în varii gesturi de parodie. Amestecul de limbaj al derizoriului și de retorică lucrată, nu o dată stereotip literară, îngreunează lexicul și creează efecte uneori contondente: „Deja simțeam pe umeri și pe frunte,/ imperceptibil răvășindu-mi părul,/ vibrația celor traiectorii/ mai fine chiar ca strunele cytherei,/ dar mult mai dese și întrețesute,/ care se frâng continuu de albul/ cel înspumat al căzii!” (Ceață la baie). Din acest motiv, poetul Caius Dobrescu exemplifică, în acest prim volum, un paradox caracteristic și altora din acei optzeciști pe care el îi acuza: anume, că, dintr-un program teoretic asumat și bine pus la punct, literatura nu se naște întotdeauna cu ușurință, ci mai rămâne prinsă, experimentalist, în chinurile facerii.

În fine, Marius Oprea, care îi seamănă mai mult lui Ion Mureșan decât colegului de aici, Andrei Bodiu, pare să fie cel mai puțin dispus să-și ia o „pauză de respirație”. Căci el are „răsuflarea năclăită”, „privirea plină de lintiță”, „mâinile chircite pe tâmplă” și „scormone în coaja memoriei”. Postura aceasta a convulsiei creatoare, gesticulația angoasată, imaginarul tulbure și morbid constituie certe simptome neoexpresioniste. Poemele sale nu cresc din instantanee, ci din stări, cele mai frecvente fiind „greața” și „sfârșeala”. Prin filtrul lor, lucrurile apar contorsionate și, oricât ar încerca poetul să le pipăie („Păr. Piele. Unghii. Mușchi conturând picioarele, brațele”) sau să-și îngâne terapeutic că „Totul totdeauna e firesc”, un mal de vivre a îmbolnăvit deja lumea de irealitate. Prin urmare, versurile lui Marius Oprea se împleticesc, ca frazare și volum de imagini, pe potriva graficului de criză al eului condamnat la un regim reflexiv (și bântuit de multe întrebări nearticulate, dar acute, despre „spaimă”, „golul din stomac” sau alți monștri). Desigur că, măcar prin prisma anturajului și ambianței poetice din preajma lui „optzeșinouă”, Marius Oprea lucrează și el din mediul prozaismului. Doar că propria sensibilitate nu îl ține prea mult în zona aceasta: corzile sale sunt mai întinse și stau de multe ori gata să plesnească. Obiectele derizoriului îi sunt prin preajmă, dar poetul e prea tulburat să le survoleze în liniște. Așa că le va îngroșa liniile, supralicitând figurile urâtului (lumea văzută printr-o „bășică fetidă”, poemul care „orăcăie” sau „se naște din mătreață”), într-o tratare aproape mizerabilistă. Iată, de pildă, versuri care i-ar fi putut foarte bine aparține unui Claudiu Komartin: „Dormisem într-o cameră goală și rece, lângă o lumânare/ și o carte; am avut vise – o limbă încărcată./ M-am trezit, am băut apă/ ascultând gânguritul țevilor tinere și un veceu/ în depărtare”.

Dar, după cum știm, Marius Oprea nu a perseverat într-ale literaturii, iar cele două volume de versuri (parțial reluate) pe care le-a mai publicat la intervale mari l-au impus prea puțin ca poet. Ceilalți trei semnatari ai Pauzei de respirație și-au construit identități literare mai solide (chiar dacă nu la fel de pregnante), deși cariera didactică le-a răpit și lor suficient timp. Pe lângă eseurile cu destinație academică, ei se vor încerca și în proză, din nou – cu rezultate inegale. Se poate spune că Andrei Bodiu și Simona Popescu au rămas până azi poeți înainte de toate și, fără să se fi reinventat prea mult pe parcurs, cota lor s-a solidificat dincolo de clasările generaționiste. Oricum, volumul debutului colectiv îi reprezintă pe toți mai mult decât onorabil, cu toate că anul 1991, bulversat de politică și politici literare, n-a fost cel mai favorabil unei receptări pe măsură. Poate și acest context labil să fi cauzat, alături de alți factori sociologici, tendința scriitorilor „nouăzeciști” de a se strânge în solidarități locale: grupul de la Brașov, grupul bucureștean din jurul Luceafărului, Clubul 8 ieșean. Aceste nuclee nu s-au coagulat însă într-o mișcare de ansamblu care să schimbe în ochii posterității temeliile puse de primii optzeciști. Membrii lor nici n-au simțit urgența unui manifest radical care să subsumeze diferențele interioare de poetică, precum cele ilustrate în cazul nostru. Așa că – și e bine că s-a întâmplat astfel – în memoria literară au rămas individualitățile, mai mult decât „grupul” ca atare.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 69-72]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s